Un suflet Singur pe o Mare din Lacrimi Sincere

[RouXiss Đx]

deci, pun next. Aaa, chiar la nume nu mam ganit:|, si app nu pun cratima ca uit, obisnuinta de pe mess :"> si dupa cum vam promis, azi am adus next. Si multumesc pentru comentarii, si o sa iau in considerare ce sfaturi miai dat Venus :D

CAPITOLUL lV - O dragoste de piatra [partea l]

-Domnisoara Haruno, tocmai ati fost respinsa. Ati facut aproape tot corect. Imi pare rau, dar cred ca locul dumneavoastra nu este aici. imi zice directorul
Cum? Nu sunt admisa? Dar este cel mai bun liceu, nu se poate! Intreb daca as avea macar o sansa sa intru, dar acesta imi spune sincer ca nu, si sa imi gasesc alt liceu. Mai sunt doua luni si incepe scoala, iar eu nu am gasit unde sa ma duc. Directorul imi spune sa mai astept, sa imi studieze mai bine activitatile si realizarile din dosar. Astept pe hol si ma gandesc la multe lucruri. daca nu ma primesc incerc la alt liceu, de data asta cel mai bun din toata Konoha. Sunt constienta ca voi fi departe de mama, si de mica mea surioara. Ma intreb cum va arata cand va fi mare. Oare va avea ochii mei verzi ca a tatei, sau caprui ca a mamei? Oare va avea parul roz precum o floare de cires, brunet ca al tatei sau blond ca mama? Acestte intrebari ma vor chinui, dar cu timpul le voi afla raspunsul. In minte imi apare imaginea tatei. Of tata, ma faci mereu sa plang. Viata este asemenea unei flori. La inceput este frumoasa, dar cu timpul se ufileste, mai cad petalele, si moare. La fel si cu viata, totul este frumos la inceput, dar cu timpul necazurile se apropie, si cand te-au lovit prea tare cazi te tot. Cazi in gol, pana cand fai contact cu pamantul rece. Si doare, chiar foarte tare. Pe zi ce trece rana mea se adanceste, ca si cum ai rasuci cutitul in rana. Dar acum, ca sora mea a venit pe lume, simt ca si cum un pansament este pus. Dar va trebui schimbat, pentru ca nimic nu dureaza mult. Nici fericirea, "Viata nu e mereu roz, dar cand este traieste-o din plin". Niste voci imi distrag atentia, care cred ca se indreapta spre mine. Vad niste fete, una bruneta cu niste ochelari de pe timpul bunicii, defapt nici pe vremea ei nu cred ca erau, iar cealalta este o blonda spalacita, cu ochii albastri deschis. Vad ca se indreapta cad mai mult de mine, iar bruneta incepe sa vorbeasca
-Hei tu, cine esti? Inca o tocilara urata in liceu. Poate nu cazi in clasa cu noi, ca nu vreau sa ne poluezi cu uratenia si simplitatea ta.
Ma enervez, dar tot nu o bag in seama. Pur si simplu ma dau mai incolo. Nu le bag in seama dar cand sa inceapa iar sa trancane aud vocea directorului, care imi zice sa intru. Pur si simplu intru linistita, cu speranta in inima. Vad ca isi drege vocea si imi zice calm ca am fost primita. Ma bucur nespus. Insfarsit, acel cuvant magic "admis". Imi spune despre acest liceu, dupa care imi zice ca majoritatea elevilor stau in apartamentele date de liceu. Ma intreaba, iar eu spun da. Este putin cam departe, dar totusi, cred ca merita. Ies plina de bucurie si ma indrept catre casa. Abia asteptam sa ii dau vestea mamei, daca este acasa. Dupa un sfert de ora de mers ajung acasa. Intru si ma intreb daca mama este acasa. Ma duc la mine in camera, unde ma uit pe orarul primit de la liceu prin intermediul internetului. Vad ca sunt in camera zece, si stau singura. Mai primesc o invitatie la banchetul de inceput, si din cate citesc vad ca este o croaziera. Accept invitatia, iar cand ma uit pe lista imi vad o veche prietene, Hinata. Din cate vad banchetul asta dureaza cinci zile, si din cate vad este chiar peste trei zile. Sunt bucuroasa, dar si mai bucuroasa ca aud usa deschizandu-se. Cred ca a venit mama. Ies si ma duc in holul mare, unde o vad pe mama cu micuta mea surioara. O pup dulce, dupa care mama mi-o da in brate la rugamintile mele. Ma asez pe canapea si incep sa o legan,sa vorbesc cu ea, sa o pup si sa o mangai. Era atat de linistita, zici ca este un ingeras, doar ca un ingeras coborat din ceruri pe pamantul asta rau, dar fara aripi. Cred ca atunci cand va auzi cuvantul tata, va simti ca aripioarele lui de inger sunt taiate, si ea va cade exact cum am cazut eu. Doar ca pentru ea va durea mai tare, ca si cum totul se va sfarsi. Mama, stiu ca nu il poti inlocui pe tata, dar de dragul copilului trebuie sa o faci.

-La o casa la un kilometru distanta de locul razboiului-

Of...nu te mai trezesti razboinicule? Esti atat de frumos, ai atat de ranit. Nu iti face griji, eu te voi ingriji. Sunt aici, langa tine ca sa am grija sa nu mori. Vad ca totusi iti revii, incepi sa iti capeti cunostiinta.
Zice o fata bruneta, cu parul usor incretit pe la varfurile parului, ochii rosii sangerii si o voce lina si calma, ca de inger mangaindu-l pe barbatul gasit ranit pe langa campul de lupta. Intr-un moment in care femeia nu mai are sperante ca omul sa mai traiasca acesta deschide usor ochii.
-Unde sunt? Cine esti tu? Sa terminat razboiul? Unde este familia mea? Tsunade, Sakura, bebelusul, unde sunt?
-Linistestete, eu te-am ingrijit. Eu sunt noua ta familie de azi incolo. zice bruneta stergandu-i fruntea cu un pansament umed. Eu ma numesc Kurenai, iar tu Asuma, nu? Am auzit asta cand mai vorbeai singur.
Ma gandesc la Tsunade, iubirea vietii mele, unde esti? Cred ca in Konoha, dar orice ar fi, eu te voi gasi. Daca este nnevoie trec si prin foc, mut si muntii, ma bat cu toti oamenii de pe planeta, doar sa te gasesc. Sentimentul imi spune ca suferi, ca ai nescut, si cu siguranta copilasul este fetita. Asta imi spune instinctul meu de tata, care nu ma inseala. Ma doare sa stiu ca suferi, ca suferiti mai bine zis. De ce aceasta familie are acest destin? De ce destinul acestei familii este sa fie despartit, dsi chiar de seful meu, Orocimaru. Imi amintesc tineretea, cand eu ma bateam cu el pentru Tsunade. Nenorocitul, el ma lovit. Trebuia sa il omor, ca el nu are familie. Acum cred ca da si petrecere, ca a scapat de mine. Daca il prind, atat ii trebuie. De ce? De ce trebuie ca acesta sa fie destinul? De ce? zip din rasputeri si o lacrima imi apare pe fata, pana in barba, cand isi pierde urma ca Scufita Rosie cand a intrat in padure.
-Ce te-a apucat? Potolestete! Fiica mea Karin va veni si vom putea fi o familie, ce nu intelegi?
-Eu nu te vreau pe tine! Eu o vreau pe Tsunade! urlu la ea ca si cum nu mi-ar fi salvat viata.
Imi cer scuze, dupa care o intreb daca putem merge in alta casa, una la oras. Pur si simplu imi zice ca plecam din seara asta. Mie imi convine. Sper doar ca Tsunade sa fie in Konoha. Vad ca imi zice sa ies. Afara vad o masina rosie, putin veche. Se urca la volan si baga cheile in contact. Ma urc si eu pe bancheta de langa ea. Ma uit la peisaj. Cantecul greierilor triumfa peste padure. Brazii si copacii se vad doar ca niste umbre in lumina lunii, care parca se apropie de pamant. Burta imi chioaraie de zice ca este cutremur, iar catul mai are putin si se face bucati la cat de uscat este. Dar nu ma plang, pana nu imi voi vedea macar o secunda familia nu voi muri, voi trai, cu orice pret.

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http:...sch&itbs=1 karin