27-12-2010, 10:03 PM
Salut! Acesta este primul fic pe care l-am realizat ÅŸi postat.
Sper să îl citiţi şi să vă exprimaţi opinia,am nevoie de sfaturile voastre.
Prolog:
Linişte. Poate sunt învăluit de această inerţie a sunetelor dar în lăuntrul gândurilor mele se înrădăcinează nebunia. Subconştientul se preface într-un alter ego care îmi macină raţiunea şi îmi sfâşie în mii de speranţe pasiunea. Totuşi aceste scăpări către optimism sunt şterse de lacrimile uscate ce mi-au străbătut pomeţii palizi.
Deşi buzele rămân împietrite asemenea unor intenţii stopate de teamă, sclipirea aproape moartă şi goală din pupilele înecate în negrul pur al irisului strigă de ani întregi : “Linişte!Am nevoie de linişte!†. Pălesc în faţa acestei singure dorinţe şi simt cum aceasta se risipeşte încet printre degetele deshumate ale conştiinţei acide.
Stând ghemuit lângă pat, meditez la singura speranţă ce se zdrobeÅŸte treptat;privirea fiind îmbălăsămată de către regretele letale metamorfozate în picături sărate. “Pot să-mi păstrez perspectiva?Am dreptul la aceasta?â€, întrebările retorice îmi sfârtecă existenÅ£a clădind un zid vag, impunându-mi să rămân un nimeni. “Jur.Simt că înnebunesc!†îmi tot repet.
Torturat de propria concepţie , de glasul mieros al încrederii pe care l-am înlocuit de ceva timp cu negativism, caut cu disperare reflexia fericirii… nu o găsesc.Obosit,renunţ! Mă declar învins. Poate amăgirea sufletului cu speranţe deşarte este doar o dependenţă împăciuitoare a oamenilor, dar eu…eu vreau să îmi reabilitez caracterul. Aş prefera în schimb să joc rolul învinsului pe scena vieţii,în faţa spectatorilor care-mi adâncesc suferinţa cotidiană.
În ultima vreme, încerc să îndepărtez sentimentele ce-mi străpung pieptul, accelerând pulsul nefast al pieirii. Sunt revoltat, mai apoi sufocat de prezenţa amintirilor ce-şi au sorgintea în trecutul infam al ego-ului strivit ca un gândac de o depresie, doar de una. Aş putea să caut un gener reprezentativ al speranţei în lexicul supravieţuirii, însă foile imprimate cu lacrimi sunt arse, fiind date uitării asemenea emoţiilor ce-mi contopesc încă subtraturile moralizatoare ale durerii.
Aş vrea să nu întruchipez doar un rezultat haotic al societăţii, însă mă grăbesc să agăţ eşalonul către un al şaisprezecelea an modelat după satisfacţiile proprii. În orice caz,percepţia lor îngenunchează în faţa măreţiei sentimentului numit ură. Imposibilitatea exteriorizării, infiltrându-se precum o nevoie abstractă de retragere într-un simbol al pesimismului. Admit…sunt un muribund,un adolescent pierdut în emoţii macabre.
Prin urmare : Cine sunt eu? Un nume însemnat pe acte prăfuite de împăciurea vremii,un copil al nenorocirii emblematice?
CAPITOLUL 1:
Timpul trece,trece…ca într-un final totul să se rezume la fenomenul ireversibil.
“EÅŸti aici?â€
Un ecou din tenebre ricoşează în subconştient; simt cum mă dezechilibrez şi mă prăbuşesc în neant. Oh. Nu realizez unde mă aflu sau dacă este doar un vis,cuvintele rămân în spatele buzelor cusute, iar ochii sunt înţepaţi de acele întunericului. Înconjurat de durere, frică şi obscuritate, mă simt asfixiat de un parfum puternic, ce evocă în mintea mea amintiri.
“Mă auzi?â€
Un glas familiar îmi alină auzul, şoptindu-mi aceste întrebări pe un ton cald şi liniştit. Printre pleoapele amorţite disting confuz un contrast plăcut dintre albul pielii sale şi ochii ce se bucură de un negru mat. Ferm convins că o cunosc mă sprijin de pământ şi încerc să mă ridic.
-Trăiesc?
-Ä‚hh. mda!
-Atunci de ce simt că te cunosc de o veşnicie, dar nici măcar nu-ţi găsesc numele în amintiri?
-Pentru că de abia acum sunt pe cale să devin o amintire.
-Sunt puţin confuz.
Expresia feţei sale se schimbă într-un zâmbet forţat care îi maschează adevărata gândire. În orice caz, mă simt în siguranţă în preajma comportamentului ei misterios şi nu încerc să mimez cuvinte deşi vreau să îi pun atâtea întrebări. O urmăresc încet cum se îndreaptă către o autostradă, însă sunt preocupat,în principal,de existenţa mea în acel loc.
-Poţi să te ridici?
După secunde de tăcere, timpanele îmi sunt mângâiate de glasul ei melodios. Chiar dacă privirea ei este îndreptată spre banda de asfalt şi paşii o conduc într-acolo,interogaţia s-a auzit de parcă aceasta s-ar fi aflat lângă mine.
-Acum încerc. Opreşte-te puţin,te rog!
În timp ce mă ridic cu greutate, fata nu se deranjează să îmi asculte rugămintea de parcă aş fi inexistent. Atmosfera plăcută se preface într-un car plin de griji şi temeri. Altminteri, încerc să o prind din urmă, dar în ciuda logicii mă îndepărtez mai tare. Se opreşte pe mijlocul suprafeţei de ciment şi îşi ridică degetele lungi mimând oarecum un ritm alert.Vocea ei se extinde în aerul încărcat de emoţie, lovindu-mă precum un gând ascuţit.Mă prăbuşesc din nou, rămânând cu privirea îndreptată spre stradă.Tânăra dispăruse într-un amalgam de nelămuriri dureroase.
Treptat mă sting într-o stare de insensibilitate trecătoare,într-un cerc vicios al imaginaţiei.În sânge îmi sunt inoculaţi mililitrii din veninul odios al vieţii enigmatice.Mă simt de parcă aş fi călătorit de la porţile Edenului până la transcenderea fragmentată a ficţiunii demonice,iar fata părea să înfăţişeze identitatea rigidă a mesagerului şi eu sacrificiul îndestulat oferit eşecului…
PS:Primul capitol este destul de neclar (povestea se va lămuri pe parcurs) şi scurt (următoarele capitole vor fi mai mari).
Sper să îl citiţi şi să vă exprimaţi opinia,am nevoie de sfaturile voastre.
Prolog:
Linişte. Poate sunt învăluit de această inerţie a sunetelor dar în lăuntrul gândurilor mele se înrădăcinează nebunia. Subconştientul se preface într-un alter ego care îmi macină raţiunea şi îmi sfâşie în mii de speranţe pasiunea. Totuşi aceste scăpări către optimism sunt şterse de lacrimile uscate ce mi-au străbătut pomeţii palizi.
Deşi buzele rămân împietrite asemenea unor intenţii stopate de teamă, sclipirea aproape moartă şi goală din pupilele înecate în negrul pur al irisului strigă de ani întregi : “Linişte!Am nevoie de linişte!†. Pălesc în faţa acestei singure dorinţe şi simt cum aceasta se risipeşte încet printre degetele deshumate ale conştiinţei acide.
Stând ghemuit lângă pat, meditez la singura speranţă ce se zdrobeÅŸte treptat;privirea fiind îmbălăsămată de către regretele letale metamorfozate în picături sărate. “Pot să-mi păstrez perspectiva?Am dreptul la aceasta?â€, întrebările retorice îmi sfârtecă existenÅ£a clădind un zid vag, impunându-mi să rămân un nimeni. “Jur.Simt că înnebunesc!†îmi tot repet.
Torturat de propria concepţie , de glasul mieros al încrederii pe care l-am înlocuit de ceva timp cu negativism, caut cu disperare reflexia fericirii… nu o găsesc.Obosit,renunţ! Mă declar învins. Poate amăgirea sufletului cu speranţe deşarte este doar o dependenţă împăciuitoare a oamenilor, dar eu…eu vreau să îmi reabilitez caracterul. Aş prefera în schimb să joc rolul învinsului pe scena vieţii,în faţa spectatorilor care-mi adâncesc suferinţa cotidiană.
În ultima vreme, încerc să îndepărtez sentimentele ce-mi străpung pieptul, accelerând pulsul nefast al pieirii. Sunt revoltat, mai apoi sufocat de prezenţa amintirilor ce-şi au sorgintea în trecutul infam al ego-ului strivit ca un gândac de o depresie, doar de una. Aş putea să caut un gener reprezentativ al speranţei în lexicul supravieţuirii, însă foile imprimate cu lacrimi sunt arse, fiind date uitării asemenea emoţiilor ce-mi contopesc încă subtraturile moralizatoare ale durerii.
Aş vrea să nu întruchipez doar un rezultat haotic al societăţii, însă mă grăbesc să agăţ eşalonul către un al şaisprezecelea an modelat după satisfacţiile proprii. În orice caz,percepţia lor îngenunchează în faţa măreţiei sentimentului numit ură. Imposibilitatea exteriorizării, infiltrându-se precum o nevoie abstractă de retragere într-un simbol al pesimismului. Admit…sunt un muribund,un adolescent pierdut în emoţii macabre.
Prin urmare : Cine sunt eu? Un nume însemnat pe acte prăfuite de împăciurea vremii,un copil al nenorocirii emblematice?
CAPITOLUL 1:
Timpul trece,trece…ca într-un final totul să se rezume la fenomenul ireversibil.
“EÅŸti aici?â€
Un ecou din tenebre ricoşează în subconştient; simt cum mă dezechilibrez şi mă prăbuşesc în neant. Oh. Nu realizez unde mă aflu sau dacă este doar un vis,cuvintele rămân în spatele buzelor cusute, iar ochii sunt înţepaţi de acele întunericului. Înconjurat de durere, frică şi obscuritate, mă simt asfixiat de un parfum puternic, ce evocă în mintea mea amintiri.
“Mă auzi?â€
Un glas familiar îmi alină auzul, şoptindu-mi aceste întrebări pe un ton cald şi liniştit. Printre pleoapele amorţite disting confuz un contrast plăcut dintre albul pielii sale şi ochii ce se bucură de un negru mat. Ferm convins că o cunosc mă sprijin de pământ şi încerc să mă ridic.
-Trăiesc?
-Ä‚hh. mda!
-Atunci de ce simt că te cunosc de o veşnicie, dar nici măcar nu-ţi găsesc numele în amintiri?
-Pentru că de abia acum sunt pe cale să devin o amintire.
-Sunt puţin confuz.
Expresia feţei sale se schimbă într-un zâmbet forţat care îi maschează adevărata gândire. În orice caz, mă simt în siguranţă în preajma comportamentului ei misterios şi nu încerc să mimez cuvinte deşi vreau să îi pun atâtea întrebări. O urmăresc încet cum se îndreaptă către o autostradă, însă sunt preocupat,în principal,de existenţa mea în acel loc.
-Poţi să te ridici?
După secunde de tăcere, timpanele îmi sunt mângâiate de glasul ei melodios. Chiar dacă privirea ei este îndreptată spre banda de asfalt şi paşii o conduc într-acolo,interogaţia s-a auzit de parcă aceasta s-ar fi aflat lângă mine.
-Acum încerc. Opreşte-te puţin,te rog!
În timp ce mă ridic cu greutate, fata nu se deranjează să îmi asculte rugămintea de parcă aş fi inexistent. Atmosfera plăcută se preface într-un car plin de griji şi temeri. Altminteri, încerc să o prind din urmă, dar în ciuda logicii mă îndepărtez mai tare. Se opreşte pe mijlocul suprafeţei de ciment şi îşi ridică degetele lungi mimând oarecum un ritm alert.Vocea ei se extinde în aerul încărcat de emoţie, lovindu-mă precum un gând ascuţit.Mă prăbuşesc din nou, rămânând cu privirea îndreptată spre stradă.Tânăra dispăruse într-un amalgam de nelămuriri dureroase.
Treptat mă sting într-o stare de insensibilitate trecătoare,într-un cerc vicios al imaginaţiei.În sânge îmi sunt inoculaţi mililitrii din veninul odios al vieţii enigmatice.Mă simt de parcă aş fi călătorit de la porţile Edenului până la transcenderea fragmentată a ficţiunii demonice,iar fata părea să înfăţişeze identitatea rigidă a mesagerului şi eu sacrificiul îndestulat oferit eşecului…
PS:Primul capitol este destul de neclar (povestea se va lămuri pe parcurs) şi scurt (următoarele capitole vor fi mai mari).
Libertatea de expresie e vitala: oricine poate fi un artist. [Kurt Cobain]
♥