[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

multumesc mult pentru ca cititi si pentru ca imi spuneti ce credeti despre aceasta poveste:)
sper ca si ceilalti care citesc sa imi spuna ceea ce cred despre aceasta poveste.
acum continuarea.

***

- Stephen, ce parere ai despre cei care se sinucid? L-am întrebat eu pe brunetul care statea în spatele meu, tinându-ma în brate.
Stateam amândoi pe pled, uitându-ne când la stele, când la reflexia acestora în apa tulbure a râului.
Îl cunosteam pe Stephen de vreo sapte luni. În tot acest timp am devenit prieteni foarte buni, iar acest tip de seri nu erau ceva neobisnuit pentru noi. Devenisera o obisnuinta pentru mine ca macar o data pe saptamâna sa ma întâlnesc cu el doar pentru a vorbi. De obicei eu îi povesteam ceea ce se întâmplase sau ce ma suparase iar Stephen îmi explica despre conceptiile sale. De multe ori am încercat sa îl fac sa vorbeasca despre trecutul sau, despre familia sau sa îmi povesteasca pur si simplu o zi din viata sa, însa el doar zâmbea si schimba subiectul. Întotdeauna l-am lasat sa scape deoarece simteam ca era un subiect delicat pe care nu putea sa îl discute cu oricine. Eram putin trista, dându-mi seama ca înca nu avea încredere în mine pentru a fi îndeajuns de confortabil pentru a discuta asemenea lucruri cu mine, dar întelegeam ca acest fel de lucruri cer timp si eram dispusa sa îi acord timpul de care avea nevoie. Eram constienta ca o prietenie adevarata nu se naste în câteva luni, avea nevoie de mai mult de sapte luni pentru a ajunge la acel nivel de încredere. Dar eu nu îmi doream altceva decât prietenia lui iar el... pai în acel moment nu credeam ca dorea altceva de la mine.

Fiind mica si nestiutoare nu mi se parea nimic ciudat sa merg singura cu Stephen pe plaja si sa stam îmbratisati. Stiam ca asta fac cei care erau îndragostiti dar ma gândeam ca asta pot face si doi amici, deci nu îmi faceam griji. De obicei stateam amândoi întinsi pe pled sau în fund, eu în bratele lui în timp ce el se sprijinea de trunchiul unui copac. Asa stateam si în acea seara, numai ca Stephen îsi pusese capul pe umarul meu, lucru pe care nu îl mai facuse pâna în acel moment. Numai ca nu i-am dat importanta atunci deoarece eu înca eram în stadiul în care nu credeam ca un baiat asa ca el putea sa ma placa pe mine. Stiam ca aparentele nu erau atât de importante, dar niciodata nu mi-as fi putut imagina ca Stephen ar fi putut fi interesat de mine, ca ar putea sa ma placa pe mine pentru ceea ce eram în interior.

- Stephen, ce parere ai despre cei care se sinucid? L-am întrebat din nou pe acesta care dupa câte îmi dadusem seama visa la cine stie ce cu ochii deschisi.
Astept câteva secunde înainte sa vorbesc din nou.
- Stephen! Am zis iesind din îmbratisarea lui pentru a ma uita direct în acea mare întunecata si albastra.
Se pare ca atunci când am iesit din bratele sale s-a trezit la realitate.
- Ce este? Întreaba ridicându-si sprânceana dreapta.

Arata asa de serios când se uita la mine ridicându-si sprânceana, întotdeauna îmi amintea de mama mea atunci când nu îi convenea ceva.
- Te-am întrebat ceva iar tu nu ma ascultai! Am zis eu putin suparata.
- Scuze, papusa. Poti sa mai repeti o data?
Urasc când foloseste tot felul de porecle atunci când vorbeste cu mine, dar oricât m-as plânge sau l-as ameninta el continua sa îmi spuna în tot felul. Banuiam ca asta face parte din farmecul sau, pe mine una nu ma încânta prea mult.
- Te-am întrebat ce parere ai despre cei care se sinucid.

- Consider ca cei care recurg la un asemenea gest sunt slabi sau orbi pentru câteva ore. Vezi tu, fiecare dintre noi se poate afla într-o situatie atât de teribila, de depresiva, de fara de scapare încât nu vede alta solutie decât sa se omoare dar ceea ce ne împiedica pe unii dintre noi sa facem acest pas este scopul. Un parinte care nu are ce sa le dea copiilor de mâncare alege sa traiasca pentru ei, pentru ca ei sunt viata lui. Un adolescent depresiv alege sa traiasca doar pentru ca cineva i-a acordat atentie, l-a înteles si spera ca acesta sa fie în continuare ancora sa. Fiecare are nevoie la un moment dat de ceva de care sa se agate. Nu toti, însa, gasesc acea ancora de care sa se agate si atunci recurg la aceasta scapare, îmi spune Stephen întorcându-ma cu spatele la el si luându-ma din nou în brate.
- Deci, nu îi condamni pentru ceea ce au facut? Am întrebat încercând sa înteleg ceea ce mi-a spus, sa asimilez tot ca o buna eleva.
Eram atenta la fiecare cuvânt pe care îl rostea cu acele doua buze atât de apetisante, retinându-le pentru a putea sa le diger mai târziu când aveam sa ma gândesc mai mult, mai bine la ceea ce îmi spusese.

- Nimeni pe lumea aceasta nu poate sa condamne pe cineva. Nu au dreptul. Poti zice ca îi înteleg, dar daca spui asta vin eu si te întreb de unde stii? Ai trecut prin ceea ce a trecut acea persoana pentru a întelege? Este complicat, dar nu poti niciodata sa condamni o asemenea persoana, indiferent daca si tu ai trecut prin asa ceva sau nu.
- ÃŽnteleg... am soptit eu sprijinindu-mi capul pe pieptul sau.
- Dar ce este cu tine si aceste întrebari? De ce tot timpul îmi lasi impresia ca nu te simti bine în aceasta lume? Mi-a soptit el la urechea mea trimitând un fior pe spatele meu.
- Poate pentru ca este adevarat. Stii... nu ti-am zis asta pâna acum, dar esti singura persoana care ma întelege. Ma simteam atât de singura pâna sa te întâlnesc pe tine... am lasat fraza neterminata nestiind cum puteam sa îi explic ceea ce simteam.

Din fericire, nici nu a trebuit sa o fac deoarece a înteles. A înteles fara ca eu sa fiu nevoita sa îi explic. M-a strâns mai tare în brate, punându-si din nou capul pe umarul meu. Nu aveam nevoie de cuvinte în acele clipe. Gestul sau era de ajuns pentru mine pentru a ma face sa înteleg ca stia despre ce vorbeam.
Ma trezesc încercând sa respir în patul din spital. Ma uit în jurul meu încercând sa îmi dau seama ce se întâmpla. Si apoi îmi amintesc. Îmi amintesc ca au trecut atâtia ani din acea seara când l-am întrebat despre cei care se sinucid.

Sunt înca bulversata de acel vis. A fost atât de real... chiar daca aveam acele gânduri care veneau din prezent, eu chiar credeam ca ceea ce visam era prezentul. Daca cineva avea sa îmi spuna ca visez nu l-as fi crezut nici într-un milion de ani. Atentia îmi este atrasa de o greutate ce sta pe picioarele mele, imobilizându-le. Ramân uimita când îl vad pe Stephen dormind pe un scaun de spital cu capul pe picioarele mele. Cum de nu l-am vazut pâna în acea clipa nu îmi pot explica, însa el continua sa stea linistit acolo fie ca eu îi constientizez prezenta, fie ca nu.
De când oare nu l-am mai vazut dormind asa?

Cu siguranta mai mult de doi ani. Am uitat cât de inocent, cât de copil arata atunci când doarme. Inima deja începe sa bata mai tare la acea priveliste. Îmi amintesc cum stateam în bratele lui si pur si simplu ma uitam la el cum doarme. În acele secunde credeam ca totul era perfect, ca totul avea sa fie bine dar în special ca vom fi împreuna pentru totdeauna. Cât de tare m-am înselat! Nici nu îmi vine sa cred cât de oarba am putut sa fiu.
Lacrimi apar în ochii mei atunci când îmi dau seama încotro ma îndreptau amintirile. Ceva din adâncul meu dorea sa îmi amintesc din nou acea seara teribila de acum doi ani.
Seara în care eu i-am marturisit ca îl iubesc, iar Stephen s-a comportat de parca ar fi câstigat. De parca m-ar fi câstigat. În acea clipa totul, absolut totul a cazut pe inima mea, de parca toate lucrurile s-ar fi naruit. Stiu ca peste câteva luni si-a dat seama de greseala facuta, însa era prea târziu. Inima mea era deja distrusa. Eu eram deja distrusa.

Si nimic din ceea ce ar fi spus sau facut nu ar fi schimbat asta. Iar de acolo totul s-a degradat. Nici nu mi-am dat seama ca deveneam încet, dar sigur, din ce în ce mai retrasa, ca ma închideam în propria mea lume refuzând sa socializez. Am fost atât de ranita de ceea ce s-a întâmplat încât îmi era teama sa încerc sa îmi fac alti prieteni. Îmi era frica de o alta dezamagire, de o alta deceptie. Îmi dau seama acum ca nu a fost cel mai bun mod de a rezolva problema si ca aceasta solutie a mea nu a fost deloc cea mai buna. Daca as putea sa dau timpul înapoi as schimba multe, as alege alte solutii, alte alegeri. Din pacate nu stiu daca voi mai avea o a doua sansa sa îndrept ceea ce am gresit.

Sunt trezita din gândurile mele de Stephen care se trezeste.
- Hei, straine, îl salut încercând sa zâmbesc, însa nu prea îmi iese.
- Hei! Cum te simti? Întreaba Stephen întinzându-se sa îmi ia mâna dreapta în a lui însa eu o iau înainte ca acesta sa reuseasca sa mi-o prinda.
Pare putin întristat de reactia mea, însa încerc sa nu îl las sa ma afecteze. Chiar si dupa doi ani eu înca mai tin la el, desi Dumnezeu stie cât am încercat sa îl uit.
- Uimitor, ma simt bine. Este prima zi în care cu adevarat nu ma doare nimic, raspund eu stiind foarte bine ca nu era un adevar complet, dar nu stia asta.

Din punct de vedere fizic nu aveam nimic, nu ma durea nimic, dar din punct de vedere sufletesc... ei, bine aceasta era cu totul o alta mâncare de peste.
- Ai vorbit cu parinti tai... despre ceea ce s-a întâmplat? Ma întreaba uitându-se în alta parte.
- Înca nu am vorbit. Stiu ca trebuie sa apara din clipa în clipa... fac o pauza încercând sa nu las durerea sa ma copleseasca.
Nici nu pot sa ma gândesc la lucrurile prin care i-am facut pe parintii mei sa treaca. Nici nu îmi pot închipui prin ceea ce trec, gândurile care îi chinuie în toate acele secunde cât sunt departe de mine. De ce nu m-am gândit la toate aceste chestii în acea noapte în care am ales sa ma sinucid, nu stiu. Sunt o proasta care nu s-a gândit nici o secunda la cei din jurul ei. Dar adevarul este ca nu am stiut ca le pasa atât de mult.
- Valentina? Sopteste Stephen punând mâna pe umarul meu.

Îmi ridic privirea pentru a ma uita în acei ochi albastri ai sai. Vad acolo ceva, dar nu îmi dau seama ce este si nici nu prea îmi doresc sa aflu.
- Pleaca. Lasa-ma în pace si pleaca! Tip eu la Stephen dupa ce ma îndepartez de atingerea sa.
Stephen se uita uimit la mine însa nu comenteaza ci doar se ridica, îsi întinde putin oasele si se îndreapta spre iesire. Numai ca înainte sa închida usa dupa el, mai spune ceva.
- Toata lumea greseste, Vali. Unii mai mult decât altii, dar nimeni nu are dreptul sa condamne pe cineva si este valabil si pentru tine.

Îmi lasa impresia ca si el atât cât a dormit a visat despre acea noapte sau ca s-a gândit în aceste câteva minute cât a stat aici la acea noapte, dar alung gândul acest imediat din mintea mea.
Are dreptate, în mare parte. Exista cineva care poate sa ma condamne si chiar o face, iar acea persoana sunt chiar eu. Am facut o mare greseala când am facut ceea ce am facut, stiu asta acum. Îmi pare rau acum, însa este prea târziu. M-am trezit prea târziu si nimic nu mai conteaza.
Într-un sfârsit las lacrimile sa cada, desi stiu ca nu ma vor ajuta cu nimic. Nu mai pot sa le tin adânc îngropate în mine.

[Dark Blue]

Hey>:d<
Oh, trebuie sa incepem numaratoarea inversa, nu? Incepem de la 10? Kiddin`, ar fi frumos. Imi tot vin idei cu ce ai putea sa faci ca sa prelungesti ultimele capitole, dar apoi imi aduc aminte de Stephen. Vreau sa`l vad cum sufera cat mai repede ( I`m eviiil ) .

Imi plac foarte mult acele pete de culoare, acele amintiri, si combinatia dintre prezentul mohorat si clipele de fericire pe care cei doi le`au trait. De asemenea imi place faptul ca desi este un fic scurt reusesti sa ne faci sa cunoastem cu adevarat un anumit personaj, sa`i intelem in special modul de a gandi si durerile ei interioare.

Era cat pe ce sa uit de greselile de tastare. Nu am gasit niciuna si te rog sa ma scuzii pentru ca nu mai pot sa stau acum sa caut, dar presimt ca o sa caut in zadar.

Si...scuze de intarziere (partea buna e ca reputatia mea de intarziata e inca nepatata:d)

[BloodyInnocence]

imi cer miii si miii de scuze pentru ca a durat atat de mult sa pun continuarea, dar va anunt ca am terminat de scris povestea si acum nu mai trebuie decat sa o scriu pe laptop si sa o postez. sa speram ca pot sa postez mai des decat am facut-o pana acum, dar sunt ocupata cu invatatul pentru teste, am proiecte si in cateva saptamani intru in sesiune, deci nu va promit nimic;)
si acum fara alte cuvinte urmatorul capitol.


***

În a şaptea zi au venit părinţi mei. Nu este o întâlnire care să îmi facă plăcere. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, îmi iubesc nespus de mult părinţi deşi cred că asta sună puţin ciudat venind din gura mea, dar este adevărat. Îi iubesc şi nu vreau să îi văd suferind. Credeam că atâta timp cât sunt departe şi nu mă vor vedea, atunci pot să mor fără să îi afecteze prea mult, dar acum că văd cât de mult îi afectează mă doare. Nu m-am gândit nici o clipă la aceştia. Nu m-am gândit la cât de mult o să sufere din cauza acţiunilor mele. Ar fi trebuit, ştiu asta acum, însă nu am făcut-o.
Prima care intră în cameră este mama mea şi apoi este urmată de tatăl meu. Amândoi arată de parcă ar fi pierdut un copil şi poate chiar l-au pierdut. Încă nu stiu dacă scap sau nu. Nici nu vreau să mă gândesc la moartea mea iminentă.
- Ce faci, maimuţă? Mă întreabă mama mea încercând să zâmbească în timp ce mă mângâie pe cap.
- Bine, ce să fac? Răspund eu uitându-mă oriunde altundeva numai la ea sau la tatăl meu nu.
Nu pot să îi privesc ştiind ce am făcut. Ştiind cât de mult i-am rănit şi cât de mult încă îi rănesc.
O tăcere grea, plină de tensiune se lasă peste încăpere. Nu am ce să le zic, ce să le explic, la fel cum nici ei nu au ce să îmi spună. Mintea nu mai vrea să îmi funcţioneze. Nu mă pot gândi la nimic în aceste momente, este ca şi cum toate gândurile mele au dispărut speriate de cine ştie ce monstru. Cad într-un fel de stare în care nu mai sunt conştientă de cei din jurul meu din cauza liniştii din încăpere. Este ca şi cum aş fi singură în cameră.

Sunt sigură că mama mea a văzut privirea pierdută în spaţiu care s-a aşternut pe chipul meu aşa că a întins din nou mâna să mă mângâie, dar de această dată nu părul meu este cel atins de ea ci obrazul meu. Îşi plimbă degetele pe obrazul meu trezindu-mă din starea în care intrasem. Şi în acea clipă în care se petrece contactul înţeleg cu adevărat realitatea. Toate sentimentele, toate gândurile năvăliseră din nou în corpul meu ragil încercând să mă distrugă. Mă arunc în braţele mamei mele căutând confortul, siguranţa ce o găsesc acolo, pe care întotdeauna am găsit-o acolo.
- Oh, mami, îmi pare nespus de rău!
Exclam eu aruncându-mă în braţele ei începând să plâng cu disperare. Cred că este prima dată când lacrimile mele nu fac altceva decât să spele durerea şi chinul din sufletul meu. Plâng pentru că m-am condamnat singură la moarte dar şi deoarece i-am condamnat pe părinţi mei la ceva groaznic. Aş fi ipocrită dacă aş spune că pot înţelege prin ceea ce trec. Nu am avut copii, nu am pierdut unul ca să pot înţelege.
- Ssstt, maimuţică. Nu mai plânge o să trecem şi peste asta. O să vezi. Bine? Zice ea îmbrăţişându-mă.

Şi tati s-a apropiat atunci când m-a văzut că am început să plâng şi mă mângâie pe cap. Pentru o secundă îmi ridic privirea şi îl văd cum îmi oferă unul dintre zâmbetele lui pline de căldură. Îmi amintesc de zâmbetul acela. Ni-l oferea atunci când eu şi fratele meu eram mici şi făceam câte o boacănă pentru a ne da de înţeles că nu este supărat pe noi. Este modul lui de a îmi spune că nu este supărat pe mine pentru ceea ce am făcut. Nu prea înţeleg de ce nu este supărat, însă mă simt mai bine ştiind asta.
- Îmi pare rău că v-am dezamăgit. Am încercat, pe cuvânt, am încercat dar... nu ştiu... totul părea fără speranţă, fără nici o cale de ieşire. Nu pot să vă explic, izbucnesc eu începând să plâng şi mai tare, strângând-o pe mama mea mai tare în braţe.
Trebuia să îmi dau seama că vor fi amândoi acolo pentru mine. Trebuia să mă gândesc la ei înainte de a înghiţi pastilele. De ce nu am făcut-o nu ştiu. Tot ce sper în aceste clipe este să nu fie prea târziu pentru mine pentru a îndrepta lucrurile. Chiar vreau să le îndrept, chiar îmi doresc din tot sufletul să îmi fac părinţii să fie mândri de mine.
Vocea mamei mele mă trezeşte din propriile mele gânduri.
- Nu ne-ai dezamăgit. Noi suntem de vină deoarece am pus nişte poveri pe umeri tăi care nu trebuiau să se afle acolo niciodată. Te-am forţat să te maturizezi când tu trebuia să îţi trăieşti copilăria. Îmi pare rău, trebuia să ne spui că îţi era atât de greu, nu te-am fi condamnat să ştii, spune continuând să mă ţină în braţe.

Îmi trebuiesc câteva minute pentru a înţelege ceva ce a spus mama mea. Îmi pare bine într-un fel că nu i-am dezamăgit dar nu ştiu dacă pot să o cred. Spune aceste lucruri să mă simt eu mai bine sau chiar le crede? Nu pot să cred că mama mea m-ar minţi în acest fel, în aceste momente. Nu este deloc genul de persoană care să mintă pentru a face pe cineva să se simtă mai bine.
Îmi amintesc că atunci când eram mai mică nu mă consideram deloc frumoasă şi nu vroiam deloc să fac poze deoarece niciodată nu îmi plăcea cum ieşeam în ele. Mama mea întotdeauna dorea poze cu mine şi cu fratele meu, iar eu nu suportam să mi se facă poză. Cel puţin asta până când într-o zi, când am început să mă cert cu mama mea. Nu îmi pot aminti de la ce pornise toată ceartă, însă ştiu ce în mai puţin de câteva minute am ajuns să îi reproşez multe lucruri printre care şi faptul că niciodată nu mi-a zis că sunt drăguţă sau frumoasă. Şi ăsta cel puţin era adevărul. Răspunsul ei a fost că nu dorea să fie una din acele mame care îşi ridică copii în slăvi. Dorea şi doreşte ca şi eu şi fratele meu, Mirel, să fim conştienţi de ceea ce este adevărat, de realitate. Mi-a spus că deoarece eu eram copilul ei, ea întotdeauna mă va considera cea mai frumoasă însă adevărul era şi este că sunt într-adevăr frumoasă. Şi avea, are dreptate, dar numai după ce am auzit-o zicându-mi asta mi-am dat seama de acest fapt. Am ochii frumoşi cu genele lungi şi dese, nasul chiar dacă este cârn este micuţ şi perfect pentru chipul meu oval cu obrajii plini şi buzele atrăgătoare. Faptul că am buza de jos mai groază decât cea de sus îmi dă personalitate. Sâni am, fund la fel, picioarele îmi sunt lungi şi drepte, deci nu aveam şi nici nu am de ce să cred că sunt neatrăgătoare. Dar deşi aceste lucruri întotdeauna fuseseră acolo, eu nu le văzusem, vedeam numai defectele scoţându-le în evidenţă şi hiperbolizându-le. Aveam nevoie de cineva în care să am încredere, care să îmi arate calităţile pentru ca şi eu la rândul meu să le văd.
Cât timp am stat în îmbrăţişarea mamei mele m-am gândit la toate aceste lucruri. Deja în clipa în care îmi dă drumul lacrimile de crocodil se prelingeau pe chipul meu la amintirea tuturor acelor timpuri în care şi ea şi tatăl meu au fost acolo pentru mine.
- Gata, gata, nu mai plânge. Vom trece noi şi peste asta. Dar acum trebuie să te odihneşti. Doctorii au spus că este mai bine dată te linişteşti şi nu îţi mai faci griji degeaba, zice mama mea eliberându-mă din braţele sale.
- Da, tati. Odihneşte-te, vom veni să te mai vizităm şi mâine. Acum ne ducem şi noi acasă că am venit de pe drum direct aici, la spital. Nici nu am fost pe acasă să vedem ce mai este şi pe acolo, spune tatăl meu luându-mi mâna în a sa.

- Nu este nici o problemă, o să încerc să dorm puţin, răspund oferindu-le un zâmbet.
Înainte să plece, mama mea mă pupă pe frunte iar tati îmi ciufuleşte părul. Apoi în următoarea secundă au dispărut din începere şi din nou sunt singură. De această dată, însă, nu simt deloc singurătatea. Mă simt bine, iubită. Asta mai mult ca sigur din cauza vizitei părinţilor mei. Poate din cauza acestei stări eu nu pot dormi. Îmi închid ochii şi încerc să îmi închipui o poveste, cum se derulează în faţa ochilor mei însă nici nu apuc să încep întâmplarea că imediat dispare idea din mintea mea. Încerc să o prind, să nu o pierd atât de uşor doar pentru a păstra alte gânduri negre departe de conştientul meu. Nu vreau să pierd sentimentul minunat de căldură ce încă există în sufletul meu. Să fie înlocuit de acele gânduri negre şi reci care nu fac decât să lase cicatrici în urma lor. Nu pot, nu reuşesc. Idea se strecoară printre degetele mele indiferentă la nevoia mea de a o avea, aşa că o pierd şi cad pradă amintirilor dureroase, numai că de această dată îmi deschid rapid ochi pentru a ieşi din ghearele lor. Nu vreau să mă gândesc la ele, sunt sigură că voi avea destul timp să le retrăiesc pe toate, dar momentul nu este acum.
Mă dau jos din pat pentru a ieşi puţin afară să îmi dezmorţesc picioarele. Înainte de a ieşi pe hol mă uit după una dintre asistentele care mă cunoşteau şi ştiau că nu am voie să mă plimb singură, iar atunci când nu văd nici una ies şi încercând să nu atrag privirile celorlalte asistente mă duc repejor către scări. Cobor cele două etaje destul de greu, însă nu mă dau bătută uşor. Din păcate partea cea mai grea trebuie să îşi facă apariţia şi nu întârzie să o facă. Trebuie să trec de asistenta de la birou care întreabă pe toţi pacienţii: cine sunt şi unde se duc. Aştept vreo zece minute până când văd că este ocupată cu o doamnă mai mult decât isterică. Cât timp ea este ocupată cu doamnă, eu mă furişez şi ies afară ducându-mă în părculeţul de lângă spital. După câteva minute de mers fără nici o destinaţie mă aşez pe o bancă sub umbra unui copac maiestuos.

Nici nu puteţi să vă închipuiţi cât de bine este să simţi vântul călduţ din luna august cum se plimbă pe pielea ta dându-ţi fiori sau cum acelaşi vânt îţi invadează nările cu mirosul parfumat al florilor. Este atât de linişte în acest loc încât este foarte uşor să uiţi de lumea înconjurătoare, de toate problemele şi într-un final de tine. Parfumul florilor este singurul lucru care persistă în mintea mea, care nu dispare. Mă înconjoară şi mă-ncanta, mă mângâie şi mă alină fără nici un fel de prejudecată, pentru acesta nu contează cine sau ce sunt, nu contează nimic altceva decât să încânte omenirea cu aroma sa. Este un scop atât de simplu, de necomplicat care nu este valorificat, care nu este apreciat aşa cum trebuie...
- Bună, şopteşte cineva care mă face să revin din nou la realitate.
Nu îmi deschid ochi deoarece nu vreau să îl încurajez să stea pe bancă. Vreau să fiu lăsată în pace, iar el trebuia să înţeleagă asta dinainte să se apropie. Unii oameni sunt mai înceţi şi trebuie să le desenezi. Aşa şi această persoană care continuă să stea în faţa mea, aşteptând să o invit să stea jos. Oftez înainte să îmi deschid ochi luându-mi rămas bun de la vântul care în acea secundă se opreşte.

Nu mă aştept să îl văd tocmai pe el în faţa mea. Nu ştiu ce caută aici sau cum de m-a găsit. Mintea mea refuză să găsească un răspuns, de fapt, se încăpăţânează să funcţioneze. Îmi imaginez cum arăt în acea secundă. Cu ochii mari plini de uimire, cu gura puţin întredeschisă vrând să rostesc ceva însă neştiind ce, aşa mă vedea în acea clipă. Însă uimirea mea este atât de mare încât nu o pot controla. Nu mă pot controla. Nu îmi găsesc cuvintele, nu îmi găsesc mintea. Nu pot decât să mă uit la el, să îmi întipăresc în minte fiecare detaliu al fizionomiei sale, de parcă o parte ascunsă adânc în subconştientul meu ştie că nu o să îl mai revăd şi nu vrea să mă lase să fac cine ştie ce boacănă. Ceea ce este şi mai rău este faptul că acesta nu spune nimic, stând liniştit cu o mască de necitit pe faţă, uitându-se la mine. De parcă mă aşteaptă pe mine să fac următoarea mişcare. Şi într-un final o fac.
- Bună şi ţie, răspund după circa un milion de ani sau cel puţin aşa pare.
Nici nu termin de rostit bine ceea ce am de spus că el deja este jos lângă mine pe bancă. Asta avea să fie o convorbire lungă, cel puţin asta este presimţirea pe care o am.

[Katniss]

Hello dear.
După cum ţi-am spus, am venit cu un comentariu şi la acest fic,îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar mi-a luat ceva până să ajung la zi.
Nu o să stau să comentez fiecare capitol în parte, ci o să îţi spun părerea generală şi după o să fac referire şi la ultimul capitol.
Chiar îmi pare rău că nu am lăsat un comentariu mai devreme, pentru că acest fic este, minunat, genial şi aş putea continua aşa până mâine, apreciez faptul că te-ai axat atât de mult pe descriere, care pot spune că m-a captivat. Tot amalgam de sentimente, trăiri, amintiri le-ai descris atât de frumos şi profund de parcă aş fi fost acolo.
Titlul este foarte bine ales şi atractiv, iar ideea este originală iar asta e un plus. Deci, îmi place acest fic, foarte mult.
So, acum în legătură cu ultimul capitol postat.
Mie mi-a plăcut, mai ales ultima parte ceea ce mă face să aştept cu nerăbdare nextu. Descrierea ar mai fi mers pe ici pe colo, dar a fost bine şi aşa. Ma amuzat foarte mult forma de alint ca să zic aşa pe care ia atribuito mama ei.
Să ştii că am văzut câteva greşeli de exprimare şi de tastare, dar cea care ma deranjat oarecum a fost aceasta ,,Îmi trebuiesc câteva minute...'' ai fi putut spune ,,Mi-au trebuit câteva minute'' sau altfel, dar cred că ar fi arătat mult mai bine, iar pe undeva ai uitat sa scrii pluralul la ,,ochii'' astfel că ai scris doar ochi. Ar mai fi cateva greşeli de genu, dar nu o să stau să ţi le enumăr. Cam atât aştept nextu sper că o să mă anunţi, bye, bye.
P.S. Baftă în sesiune.

[Dark Blue]

Hey>:D<

Oh-oh, apar parintii. Intotdeauna lucrurile se complica cand apar ei. Evident, probabil ca toate persoanele care au vizitat`o au simtit o oarecare tristete, insa e cu totul neglijabila fata de ceea ce simti ca parinte. Si durerea pe care o simti ca si copil, atunci cand esti intr`o situatie asemanatoare.

Nu ma asteptam la "maimuta". Orice, dar nu "maimuta". Nu credeam ca o sa rad vreodata citind acest fic ( cel putin nu inainte de a`l vedea pe Stephen suferind ), dar faza asta mi s`a parut foarte amuzanta, printre toate chinurile de a sta intr`un spital macinat de amintiri atat de chinuitoare.
Nu am gasit greseli de tastare. Nici una. Cateva fraze mai ciudate, dar cui nu i se intampla?

Spor la rescris si postat>:D<

[BloodyInnocence]

dupa aproape o luna vin cu continuarea...poate o sa dau un edit maine la ceea ce scriu aici in introducere. am zis poate acum postez si ma culc.


***

Este rău, este foarte rău... mai mult decât rău. Sunt singură cu el fără nici o asistentă care să mă salveze sau Vlad care să apară pe neaşteptate în camera mea. Trebuie să mă confrunt atât cu el cât şi cu sentimentele mele singură. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să îl fac în această zi atât de minunată în care soarele străluceşte, iar păsările ciripesc bucuroase este să vorbesc cu acesta. Nu mă uit la Stephen deşi îl simt lângă mine, îi simt ochi măsurându-mă de sus până jos şi deodată îmi simt obraji arzând. Nu am decât o pereche de pijamale subţiri şi un capot c-am la fel de subţire al cărui cordon l-am legat în jurul taliei aşa de formă. Mă aflăm în grădina spitalului, nu aveam de ce să îmi fac griji în legătură cu faptul că am ieşit afară în capot. Nu are ce să vadă, însă parcă îi simt acei ochi albaştrii-verzui cum mă dezbracă încetul cu încetul şi asta mă face să roşesc.

Îmi amintesc privirea pe care mi-a dăruit-o într-o seară când eram pe plajă, uitându-ne la stele. Cum puteam să o uit? Era o privire plină de pasiune, de dorinţă. O privire care ardea orice în calea sa şi la fel ca şi atunci şi acum îi simt dogoarea. În acea seară stăteam îmbrăţişaţi şi ne sărutăm. Limbile noastre dansau cu pasiune pe o muzică auzită doar de ele în timp ce minţile nu mai puteau forma gânduri coerente. Singurul lucru care era în capul nostru era faptul că trebuia să ne atingem, că vrem să ne simţim trupurile atingându-se şi dansând împreună la fel cum făceau şi limbile. Nu m-a atins în acea seară ci doar s-a depărtat de mine punând sfârşit sărutului nostru şi s-a uitat direct în ochii mei cu acei ochi ai lui atât de albaştrii. Chiar dacă era întunecat, sub lumina rece a lunii eu puteam să îi disting ochii. Aceştia arătau ciudat şi mă înspăimântau. Culoarea irisului se schimbase şi din albastru-verzui devenise un albastru închis. Mă privea cu o aşa intensitate şi pasiune crudă încât nu mi-a fost greu să înţeleg ceea ce dorea. Mă dorea pe mine şi dorea aprobarea mea, consimţământul meu. Deşi şi eu mai aveam puţin şi luam foc, deşi nu vroiam în acea clipă decât să îi simt mâinile plimbându-se pe fiecare centimetru al corpului meu, nu i-am dat ceea ce dorea cu atâta ardoare. Am refuzat să îndeplinesc atât dorinţa sa cât şi pe a mea. Nu ştiu de ce am făcut-o. Nu am înţeles atunci de ce l-am refuzat, dar acum ştiu: nu vroiam să fiu doar o altă cucerire. Din acea seară a avut grijă să păstreze un fel de distanţă între noi şi poate asta a dus la ceea ce a urmat peste doar câteva luni.

La fel ca în acea seară mă priveşte şi în această clipă. Aş recunoaşte oricând, oriunde acea privire. Nici nu trebuie să mă uit la el pentru a o recunoaşte.
Nu mai pot să suport liniştea ce domneşte, aşa că oftez luându-mi inima în dinţi, hotărându-mă să îl înfrunt. Nu mai pot să continui să mă prefac că nu există. Există şi este lângă mine şi scoate la suprafaţă amintiri şi sentimente care trebuiau să fie îngropate de mult, pe care nu trebuia să le scoată atât de uşor.
- Stephen... încep eu prin a-i rosti numele dar o dată ce privirile ni se întâlnesc uit complet ceea ce doream să îi comunic.

Este atât de intensă... niciodată nu s-a uitat la mine cu asemenea ochi. Toată inima, toate sentimentele sunt acolo în acea mare neliniştită. De când nu m-am mai uitat direct în ochii lui? Nici nu îmi mai amintesc. Mi se pune un nod în gât care nu mă lasă să vorbesc însă din fericire nici nu trebuie deoarece se pare că înţelege ce se întâmplă şi deschide el discuţia. De altfel este şi imposibil să nu înţeleagă, de când l-am întâlnit m-a citit ca pe o carte deschisă. Nu puteam să am nici un secret faţă de el, nu trecea nimic neobservat de acesta.
- Am auzit că ai fost vizitată de părinţi tăi şi m-am gândit că o să vrei să vorbeşti cu cineva. O cunosc destul de bine pe mama ta şi nu cred că a fost tocmai liniştitoare conversaţia cu ea, zice luându-mi mâinile în ale lui.
- Hm... spun eu.

Când a aflat el asta? Nici măcar nu plecaseră bine părinţii mei când el şi-a făcut apariţia. Probabil i-a văzut când veneau să mă viziteze şi a aşteptat până au plecat sau i-a văzut când au plecat şi a mai aşteptat până să îşi facă apariţia. Dar în fond, ce contează?
Pentru prima dată de când îl cunosc nu mi-a spus în nici un fel, dar este un lucru atât de minor încât nu mă încălzeşte cu nimic. Mă enervează ceea ce a zis despre mama mea. Ea nu este o persoană rea ci este una realistă. Niciodată nu a zis ceva doar pentru a face pe cineva să se simtă mai bine. Dacă nu poţi accepta realitatea, adevărul atunci nu mai întreba, asta îi este deviza. A spus adevărul, realitatea iar această atitudine a ei m-a făcut pe mine să înţeleg mai bine lucrurile din jurul meu. Nu este ea devină pentru acţiunile mele, nu este de vină pentru percepţia mea asupra lumii, nu este nimeni de vină pentru ceea ce am făcut. Îmi iau mâinile din ale lui înainte să izbucnesc.
- Ce şti tu? Nu ştii nimic despre mama mea. Nu ştii nimic despre ce s-a întâmplat între noi! Spun întorcându-mă cu spatele la Stephen.

Speram să înţeleagă şi să plece. Să mă lase în pace şi să plece cât mai este timp, cât încă mai sunt în stare să mă menţin întreagă. Numai că nu am eu norocul ăsta. Mă îmbrăţişează lipindu-mi spatele de pieptul său. Îmi închid ochi încercând să îmi ţin lacrimile sub control. Îmi dau seama cât de mult mi-au lipsit braţele sale înconjurându-mă, strângându-mă, protejându-mă. Nu mă pot abţine şi îmi las capul să se sprijine pe umărul său drept. Parfumul lui pe care niciodată nu am putut să îl uit, să mi-l scot din minte îmi invadează nările, încântându-mi simţurile, făcându-mă să uit că mă enervase cu puţin timp înainte. Are această putere asupra mea de a mă calma fără să facă nimic.
- Iubire, îmi cer scuze. Nu am venit să te supăr, pe cuvânt. Vreau doar să vorbim... vreau să înţeleg de ce... lăsă fraza neterminată neştiind cum să continue.
Puteam să mă prefac că nu îl înţeleg şi să nu îi răspund dar nu am vrut să o fac.

Doi ani au trecut de atunci, doi ani lungi iar el tocmai acum găseşte momentul să discutăm despre acea noapte. Bine, să nu fiu chiar atât de nedreaptă. Adevărul este că m-a lăsat vreo şase luni să mă calmez şi apoi în următoarele câteva luni s-a ţinut de capul meu pentru a vorbi, însă eu niciodată nu i-am dat această şansă. Nu doream să îi aflu scuzele patetice la care s-a gândit luni de zile. Nu vroiam să cad din nou în capcanele sale, în iluzia că este ceva între noi cu adevărat şi că nu a fost doar o glumă proastă. Cel puţin la aceste concluzii ajunsesem. Niciodată nu am lăsat speranţa că poate nu s-a jucat cu mine, că are într-adevăr o explicaţie bună pentru ceea ce s-a întâmpla, să crească. Am strivit-o de fiecare dată când îşi făcea apariţia, nedorindu-mi să sufăr din nou din cauza prostiei mele. Mă păcălise o dată, nu aveam să îl las să mă păcălească şi a doua oară.
- Eu nu vreau să vorbim despre acea întâmplare. Este în trecut. Nu ştii că nu trebuie să răscoleşti trecutul? De aceea se şi numeşte aşa pentru că ceea ce a fost a fost şi nu mai poate fi schimbat. Este prea târziu pentru regrete sau scuze. Mult prea târziu, mult prea multe s-au schimbat, s-au întâmplat, zic eu continuând să îmi ţin ochii închişi şi capul pe umărul său, încercând din răsputeri să nu îmi amintesc de acea noapte, de acea întâmplare.

Îi simt mâinile strângându-se mai tare în jurul trupului meu de parcă îi este teamă că mă va pierde şi vrea să împiedice acest lucru. Din păcate este inutilă încercarea lui. Mă voi strecura printre degetele sale, printre braţele acelea puternice ale lui, chiar pot spune, fără voinţa mea şi voi dispărea în eternitate, uitată de toţi şi de toate.
- Niciodată nu va fi mult prea târziu pentru a îndrepta lucrurile.
Îl aud cum rosteşte cuvintele cu o asemenea determinare care mă sperie, care mă avertizează că trebuie să plec cât mai pot pentru că nu îmi va plăcea ce voi auzi. Simte cum încerc să ies din braţele sale, însă nu face decât să le strângă şi mai tare prinzându-mă în îmbrăţişarea lui. Ştiu că altcineva ar fi fost de-a dreptul încântată de acest gest însă eu nu sunt. Nu sunt pentru că presimt ceea ce urmează.
- Nu... te rog... şoptesc eu implorându-l.

- Mă vei asculta, iubire. Mă vei asculta chiar dacă este ultimul lucru pe care îl vei face, chiar dacă mă vei goni, interzicându-mi plăcerea de a te vedea, de a te ţine în braţe aşa cum o fac în acest moment. Am fost un tâmpit şi un nenorocit şi am greşit atât de rău încât te-am înţeles când mi-ai zis că nu mai vrei să ai de-a face cu mine. Şi am încercat din toate puterile să îţi îndeplinesc dorinţa, însă nu am putut. Nu am putut să te las în pace în totalitate aşa cum ţi-ai dorit tu pentru că... pentru că te...
- Nu! Nu! Nu! Ţip eu zbătându-mă atât de tare încât reuşesc să ies din braţele lui.
Din cauză că nu mă aşteptam să reuşesc să ies, cad în mâini şi în genunchi dându-mi sângele, însă nu contează. Mă ridic şi mă întorc şi îmi pun mâna peste gura lui, în acelaşi timp îngenunchind în faţa sa. Era mult prea inconfortabil să stau în picioare, deoarece banca era foarte joasă şi aş fi stat într-o poziţie ciudată, eu cu mâinile pe buzele lui. Îl opresc astfel din a spune acele două cuvinte care ne vor condamna pe amândoi. Au făcut-o o dată în trecut, nu mai suport să o facă şi a doua oară. Continui să ţip ca o isterică, iar Stephen se vede nevoit să îmi apuce încheieturile mâinilor şi să mă forţeze să îmi lipesc trupul de al său. În clipa în care pieptul meu îl atinge pe al său îmi dau seama că în isteria mea m-am ridicat. Următorul lucru de care sunt conştientă este limba lui invadându-mi gura, începând o luptă pasională cu a mea. Îi răspund la sărut fără să vreau, fără a avea intenţia de a o face, este ca un fel de instinct. Corpul meu răspunde la al lui, recunoscându-l, căzând în acea obişnuinţă pe care o aveam atunci când eram împreună. Când îi simt buzele atingându-le pe ale mele, tachinându-mă, ochii mei se măresc uitându-mă direct în ai lui care sunt întredeschişi şi apoi cu cât mă afund mai mult în acel sărut cu atât ochii mei se închid uşor, uşor. Când nu mai văd nimic, când doar atingerile lui mă controlează cad în gol. Îmi simt picioarele cedându-mi şi trebuie să mă apuc cu mâinile de cămaşa lui neagră pentru a nu cădea. Simţindu-mi slăbiciunea îmi dă drumul la încheieturi şi îşi pune mâna dreaptă pe mijlocul meu, lipindu-mă de trupul său, iar pe stânga şi-o bagă în părul meu, trăgându-mi capul pe spate.

Am pierdut contactul cu realitatea în acea secundă. Nu mai sunt în părculeţul din curtea spitalului. Nu mai mă sărut cu Stephen, nu mai este zi. Şi gândul care umblă prin capul meu este că ştiam că se va întâmpla asta.
Sunt în parcul mare din orăşelul meu. Este o seară minunată, răcoroasă de iulie iar eu sunt împreună cu iubirea vieţii mele. Ne plimbam amândoi pe lângă apă fără să vorbim, bucurându-ne de liniştea plăcută ce ne înconjoară. Din când în când aceasta este distrusă de sunetele armonioase ale nopţii, dar asta nu face decât să mărească farmecul acelei nopţi. Seară este perfectă pentru ceea ce m-am hotărât să fac. Nici nu îmi vine să cred că sunt pe cale să îmi las mândria la o parte, să fiu eu cea care cedează prima, care pune un sfârşit jocului sucit pe care amândoi îl jucăm. Îi dau mâna de pe umărul meu, iar el se uită cu curiozitate la mine, întrebându-mă cu ajutorul privirii ce fac. Îi răspund oferindu-i un zâmbet în timp ce îl iau de mână şi îl conduc spre o bancă situată sub un copac. Locul mi se părea romantic şi perfect pentru ceea ce aveam eu în minte. Nu avea să se aştepte la aşa ceva, aveam să îl surprind şi asta mă bucură şi mai mult.

- Păpuşă, dacă vroiai să ne aşezăm pe bancă puteai să spui. Nu era nevoie pentru tot secretul acesta, zise el aşezându-se şi trăgându-mă şi pe mine în jos pentru a sta în braţele sale.
Astfel mă trezesc că stau cu picioarele peste ale lui în timp ce mâna lui stângă mă susţine pentru a nu cădea pe spate. Ca de obicei îmi rezem capul de umărul său dar de data aceasta nu îmi închid ochii ci mă uit direct în ai săi în timp ce acesta se uită în ai mei.
Se apropie de mine pentru a mă săruta şi ştiu, simt că acum este momentul potrivit pentru a-i spune ceea ce am de zis. Îi pun un deget în dreptul buzelor şi se opreşte la câţiva centimetri de buzele mele. Feţele noastre erau atât de aproape... mă gândesc serios să îl sărut, însă trebuie să spun ceea ce am pe suflet altfel o să înnebunesc.
Mai târziu aveam să regret că nu l-am sărutat în loc să îmi deschid gura ca o deşteaptă, dar nu pot schimba nimic, pot doar asista tăcută la această scenă.
- Vreau să îţi zic ceva. Nu. Taci şi ascultă-mă. Este mai mult decât important, este de-a dreptul crucial. Cred că este timpul ca unul dintre noi să fie cel deştept şi să recunoască într-un final adevărul.

Fac o scurtă pauză pentru a mă uita cu atenţie la el. Nu pot să îmi dau seama dacă mai respiră sau nu, însă nu contează. Nu mă aşteptam să îl surprind, doream să o fac, dar nu mă aşteptam. Niciodată nu îl surprindea nimic, este ca şi cum ştie întotdeauna ce avea să se întâmple. Este puţin înfricoşător, dar mă obişnuisem cu asta.
- Teiubesc! Spun eu într-un suflet, rostind cuvintele legate, apoi îmi ţin respiraţia aşteptându-i reacţia, răspunsul.
Îi văd ochii mărindu-se din cauza curiozităţii şi apoi se micşorează aproape închizându-se, de parcă reflecta la ceea ce am afirmat. Aştept ca din clipă în clipă să îl aud spunând acele două cuvinte. Aveam nevoie să le aud, speram să le aud, mă rugam să le aud, însă mă aşteaptă o mare surpriză.
Îi simt mâna stângă încordându-se şi strângându-mă mai tare şi apoi pe cea dreaptă strecurându-se pe sub bluza mea spre sânii mei, în timp ce începe să mă sărute şi apoi să coboare în jos, pupându-mă pe gât. Îmi trebuiesc câteva secunde pentru a înţelege ce se întâmplă.
Unde sunt cele două cuvinte?

Clipesc de câteva ori, încercând să conştientizez situaţia. Apoi îi simt mâna pe sânul meu şi mi se întoarce stomacul pe dos la gândul că am fost doar un joc.
Un joc! Un afurisit de joc! Totul atât a fost! Ştiam eu că aceasta este o greşeală, m-am lăsat păcălită!
Inima mi s-a spart în acea secundă când am înţeles ce s-a întâmplat. Şi pentru prima dată în viaţa mea nu mi-am putut controla lacrimile. Au început să curgă pe chipul meu, iar eu nu puteam să le opresc. Nu mai conta că eram prea mândră să las pe cineva să îmi vadă lacrimile. Nu. Pe ele nu puteam să le opresc, dar pe Stephen puteam.

Mă ridic atât de repede încât mă împiedic şi aproape că aveam să fac cunoştinţă cu betonul dacă nu m-aş fi prins de bancă la timp. Am fost chiar mai rapidă decât Stephen care în uimirea sa a avut totuşi bunul simţ să întindă mâna să mă prindă, dar numai că nu mai aveam nevoie. Asta a trimis o mică bucurie în sufletul meu. Mintea nu îmi mai funcţionează, iar inima este într-o stare de şoc. Nu pot să simt nimic, nu mă pot gândi la nimic. Sunt un robot şi tot ce ştiu este că trebuie să ajung acasă. Să ajung acasă şi să mă cufund în lumea cărţilor înainte că realitatea să mă prindă din urmă şi să mă zdrobească. Nu pot să mă sparg acum, mai am multe de făcut, de realizat. Ăsta este singurul motiv care mă ţine în picioare. Un vis important de realizat şi apoi pot să mă sparg, pot lăsa bucăţile să se facă praf şi să fie răsfirate de vânt. Dar acum trebuie să ajung acasă.
În clipa în care am conştientizat asta am început să fug. Cu cât mă îndepărtam de el, cu atât lacrimile secau, cu atât respiram mai uşor. Nu m-am uitat o dată înapoi de teamă să nu îmi pierd hotărârea, puterea. Nu ştiu dacă a încercat să mă oprească, dar nici nu îmi pasă. Chiar atunci când ies din parc dau peste prietenul său cel mai bun care a devenit şi al meu de când îl cunosc pe Stephen. Nu m-aş fi oprit, însă m-a luat în braţe, literalmente, şi m-a dus în maşină. Văzuse în ce stare sunt şi a înţeles că nu trebuie să pună întrebări, că dacă voi vrea să vorbesc o să o fac şi singură.

Stau liniştită acolo unde m-a pus. Nu vorbesc, nu îi zic nimic. Sunt încă în şoc şi nu pot să formez o frază coerenta. Singurele cuvinte care se învârt în continuare în capul meu sunt faptul că totul a fost un joc, o păcăleală, o greşeală.
M-a dus acasă fără să mă întrebe dacă vreau să nu să mă întorc. I-am murmurat un „mulţumesc” înainte să închid uşa de la maşină şi am fugit sus unde m-am îngropat în cărţi.
Durerea şi înţelegerea au venit abia a doua zi, dar nu puteam să îmi las părinţii sau fratele să mă vadă depresivă aşa că am zâmbit, m-am distrat deşi sufletul meu ţipa din cauza celor întâmplate. Această întâmplare m-a făcut să îmi dau seama că nu există iubire, că sunt singură pe lume şi că mai devreme sau mai târziu voi fi părăsită, uitată. Nimic nu a mai fost la fel după asta.
Revin la realitate atunci când îi simt mâna ştergându-mi obrazul. Mă uit în ochii săi printre lacrimi şi văd înţelegere, părere de rău, regrete. Dar este mult prea târziu pentru toate acestea. Sufletul meu a fost distrus în acea noapte. Nu văd nici o urmă din aroganţa aceea care era constantă în personalitatea, privirea sa. Nu ştiu de cât timp se uita la mine, însă nici nu vreau să aflu. Îmi întorc capul pentru a nu îi mai vedea privirea.

- Trebuie să mă întorc la mine în cameră, nu aveam voie să ies... rostesc eu continuând să îi evit privirea.
- Iubire... se apucă el să zică ceva însă eu îl opresc înainte de a avea ocazia să termine.
- Stephen, sunt obosită atât fizic cât şi psihic. Vreau doar să dorm puţin... şi să uit. Nu pot să mă confrunt cu toate acestea acum, zic referindu-mă atât la el cât şi la sentimentele mele.
- Nu vei scăpa de această dată, îngerule. Nu te voi lăsa să îngropi totul şi să fugi aşa cum ai făcut în trecut. Discuţia noastră nu s-a terminat... după o scurtă pauză aud nişte cuvinte la care nu mă aşteptam să le aud ieşind din gura lui. Relaţia noastră nu s-a încheiat.
Mă ia în braţe aşa cum mirele ia mireasa şi mă duce în camera mea din spital. Dacă nu aş fi avut atâtea lucruri pe cap în acele clipe poate m-aş fi înroşit şi i-aş fi zis să mă lase să merg singură, însă aşa nu am dat nici o importanţă privirilor uimite ale celor care ne vedeau.

M-a pus în pat şi m-a învelit şi înainte să mă lase singură m-a pupat pe frunte, apoi a ieşit fără să mai zică un cuvânt în plus. Conştientizez fără să vreau că nu a spus „la revedere” sau „pe curând”, că ceea ce s-a întâmplat azi nu s-a sfârşit. Însă refuz să mă mai gândesc o singură secundă la asta aşa că îmi bag capul sub pătură şi după multe minute reuşesc să cad într-un somn fără de vise.
Este ciudat cum atunci când nu doream să cad în întuneric, cădeam iar atunci când doream nu reuşeam.
Viaţa asta, îi place să îşi bată joc de tine în cele mai crude moduri posibile.

[Katniss]

Hello dear.
Ştii că am stat şi am aşteptat să îl postezi aseară, dar am fost ,,răpusă'' de somn, oricum iată-mă că am venit în cele din urmă. Mi-a plăcut acest capitol şi ai avut dreptate a fost destul de lung, dar după cum ţi-am spus şi pe mess pe mine nu mă deranjează. Mi-a plăcut reacţia pe care a avuto Valentina la afirmaţia pe care a făcuto Stephen la adresa mamei ei. Şi am rămas oarecum uimită la ceea ce a zis acesta la sfârşit.
Am văzut câteva greşeli şi anume ,,vroiam'' ar suna mult mai bine ,,voiam'' plus că ar arăta mult mai bine. Un alt lucru pe care l-am remarcat este faptul că uneori uiţi să pui virgulă înaintea conjuncţiei ,,dar'' şi undeva ai uitat să pui pluralul şi alte câteva greşeli minore, de care nu mă voi lega. Well cam atât aştept nextu.
Bye, bye.

[BloodyInnocence]

iti multumesc mult miss pentru ca ai trecut si pe la aceasta poveste si mi-ai spus ce parere ai. Imi cer scuze pentru aceasta postare atat de intarziata. Din fericire pt mine si pacate pentru voi, mai sunt doar 4 capitole mari si late pe care trebuie sa postez. 4 incluzandu-l pe acesta.


***

Când m-am trezit în acea dimineaţă totul era bine, normal. Părinţii mei cu fratele meu m-au vizitat, am vorbit câte ceva cu ei trei, ocolind subiectul încercarea mea eşuată de a mă omorî şi apoi după câteva ore au plecat promiţându-mi că vor veni a doua zi. Dar aici totul s-a terminat. Normalitatea zilei s-a dus pe apa sâmbetei cu venirea lui Vlad la mine în cameră.
Nu îmi amintesc când a fost ultima oară când m-a vizitat, însă nici nu vreau să îmi amintesc sau să mă gândesc prea mult la acea vizită.
- Bună, zice el zâmbindu-mi în timp ce se aşează pe marginea patului meu.
Oh, Doamne, chiar nu îmi trebuie asta. După ceea ce s-a întâmplat ieri cu Stephen de abia am putut să mă adun, să mă opresc din a înnebuni din cauza durerii. Masca mea este făcută fărâmiţe iar eu nu mai pot să mai lipesc şi nici să ignor găurile din ea, trebuie să mă confrunt cu ele. Doar că eu nu vreau, ţin cu dinţii de această mască deteriorată a mea pentru că este singura care mă menţine sănătoasă. Dar, din fericirea pentru el a fi rea şi meschină ia prea multă energie. Energie pe care eu nu o am.

- Bună, Vlad. Cărui fapt îi datorez prezenţa ta aici? Îl întreb încercând să zâmbesc.
- Ştii, am impresia că tu chiar nu îţi aminteşti de mine. Chiar nu îţi aminteşti, nu te prefaci că nu mă cunoşti, zice el întinzând mâna pentru a mă mângâia pe obraz.
Are o privire ciudată de parcă gândurile sale l-au dus într-un alt timp, într-o altă lume, ceea ce îl face să arate trist. Nu pot să îi şterg acea expresie pentru că este adevărat ceea ce a spus. Nu îmi amintesc să îl fi cunoscut vreodată în viaţa mea, însă el pare să mă cunoască pe mine de undeva.
- Hm... cred că este şi normal să nu îţi aminteşti... ne-am distrat două veri acum foarte mulţi ani, iar apoi când ne-am întâlnit din nou erai prea amorezată de tâmpitul acela pentru a mă observa şi pe mine prin peisaj... însă eu te-am observat pe tine să ştii, zice atrăgându-mi atenţia.
Două veri... acum foarte mulţi ani... este posibil să vorbească despre perioada când îmi petreceam verile la mamaia? Dar atunci... asta înseamnă că este...
- Da. Corect, chiar el este, spune văzând pe chipul meu că mi-am dat seama de identitatea lui.
- Piticania aceea enervantă erai tu? Exclam uimită. Credeam că eşti de vârsta mea!

- Ca să vezi! Altcineva care te-a minţit! Zice Vlad pe un ton care nu îmi place deloc.
Mă uit urât la acesta, iar el îşi cere repede scuze. Pentru câteva momente îmi amintesc de băiatul cu părul şaten ca pământul şi ochi albaştri ca cerul. Era aşa de amuzant şi întotdeauna mă făcea să râd. Chiar ne distram atunci când eram împreună şi apoi mă trăsneşte. Motivul pentru care nu mi-am amintit cine este mai devreme este părul său. Părul care în loc să fie saten este negru ca pana corbului.
- Ce s-a întâmplat cu părul tău? Erai şaten...
- Natura să întâmplat cu el. Şi oricum îmi place mai mult cum îmi stă brunet decât şaten.
- Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva, spun eu uimită. Sigur nu te vopseşti?
Se înroşeşte puţin în obraji atunci când îl întreb, ceea ce mă face să cred că am dreptate aşa că continui.
- Vreun motiv special pentru care o faci? Îl întreb bănuind că există cineva pentru care o face.
Mă simt bine discutând cu Vlad. Este ca şi cum aş vorbi cu prietena mea cea mai bună. Nu trebuie să fiu atentă la fiecare mic detaliu de teamă că cine ştie ce se va întâmpla. Îmi amintesc cât de bine mă înţelegeam cu el atunci când şi el dorea să se înţeleagă cu mine.

- Nu pot să îţi spun, este mult prea personal, zice acesta într-un final.
Arată atât de simpatic când se fâstâceşte că îmi vine să îl îmbrăţişez. Îmi aminteşte de un mic ursuleţ de plus drăguţ.
- Dacă nu vrei, asta este. Nu te oblig. Deci de ce nu mi-ai zis de la început că tu eşti? M-ai lăsat să cred că eşti doar un necunoscut căruia i s-a făcut milă de mine. Ruşine să îţi fie! Zic eu făcând pe supărată.
Este atât de bine să mă port în acest fel, îmi aduce aminte de anii când eram doar un copil şi mă jucam cu ceilalţi copii de pe strada bunicii mele. Nici unul dintre noi nu aveam nici o grijă şi nici nu ştiam ce înseamnă să îţi baţi joc de celălalt sau să îl faci să se simtă prost. Mai existau mici răutăţi dar nici unul dintre noi nu le punea la suflet. Eram fericiţi şi neştiutori, într-un cuvânt complet inocenţi. Este atât de uşor să cad în acea personalitate a mea, acea identitate care a existat atâta timp cât a existat şi inocentă, când sunt cu cineva pe care îl cunosc din acel timp de mult uitat că nici nu îmi dau seama că o fac.

Mă trezesc îmbrăţişându-l şi pupându-l pe obraz, bucuroasă că revăd pe cineva cu care am copilărit. Nu pot explica de ce această schimbare se petrece în mine, dar ea are loc.
- Dacă ştiam că vei fi atât de bucuroasă să mă vezi îţi ziceam mai de mult cine sunt, zice îmbrăţişându-mă puţin stângaci de parcă nu s-ar fi aşteptat la reacţia mea.
- Oh, Doamne! Te-am sărutat! Exclam eu depărtându-mă de acesta.
- Teoretic ne-am sărutat este corect.
Spune asta zâmbind, însă zâmbetul îi îngheţă pe buze văzând şocul de pe chipul meu şi normal, aşa cum numai mie mi se întâmplă asemenea momente, interpretează greşit.
- Bun, văd că numai amintirea acelui incident te dezgustă. Nu înţeleg că ce dracul încerc tot timpul să îţi atrag atenţie, să mă observi, să îmi conştientizezi existenţa. Însă eşti atât de obsedată de nenorocitul acela încât nu mai oferi nimănui nici o şansă! Ţipă el întorcându-se şi lovind peretele cu pumnul.
Eu clipesc de câteva ori, nevenindu-mi să cred că se poate enerva atât de uşor. Cu siguranţă nu mă aşteptam la o asemenea reacţie din partea lui. Revin la personalitatea mea matură, deoarece înţeleg că nu mai este copilul de atunci, nici unul dintre noi nu mai este copilul de atunci şi nici nu vom putea reveni vreodată în acel moment.
La naiba! Tocmai când începeam să uit de ultimii câţiva ani, vine el cu furia lui tâmpită şi dă totul peste cap! Naiba să îl ia!
- Nu este adevărat! Spun eu aproape ţipând, aprovizionată cu energie din cauza furiei care se trezise în mine.

Furie şi supărare. Furie pentru că a stricat momentul în care am căzut în mica mea iluzie, mica mea lume iluzorie şi supărare pentru că este adevărat ceea ce spune numai că nu m-am lăsat niciodată să conştientizez acest fapt. Şi cum puteam? Cum poate cineva să ateste că motivul pentru care nu suportă să sărute pe altcineva este un fost iubit care încă îi bântuie mintea şi inima refuzând cu o îndârjire diavolească să le dea drumul? Poate există această posibilitate şi am fost eu mult prea oarbă să o văd şi o lasă deoarece nu am înfruntat niciodată problemele care aveau legătură cu el. Nu, nu le-am înfruntat şi le-am lăsat să mă mănânce de vie încetul cu încetul sperând că o dată şi o dată le voi uita, că se vor dizolva şi vor dispărea. Dacă nu aş simţi atât de multe aş crede că sunt doar un mort viu, doar o carapace a ceea ce am fost o dată.
- Spune-mi adevărul. Spune-mi că într-adevăr ai stat cu cineva mai mult de o lună de când te-ai despărţit de Stephen. Hai, minte-mă, te provoc! Zice el continuând să stea cu spatele la mine.
Nu pot decât să ghicesc durerea din spatele cuvintelor lui, dar motivul pentru care acea durere este acolo nu îl cunosc, nici nu cred că vreau să îl cunosc. De ce îl deranjează atât de tare faptul că eu nu am avut o adevărată relaţie de când m-am despărţit de Stephen?
- Nu pot minţi... şoptesc recunoscând astfel că are dreptate.
Nu am putut să am o relaţie cu cineva, cu altcineva din cauză că îmi era şi încă îmi este teamă. Teama de a fi rănită din nou de persoana în care am încredere. Nu am mai vrut să fiu niciodată atât de vulnerabilă cum am fost în acea seară teribilă. Este uşor să spui că lasă, că vei trece peste dar este atât de greu să o faci. Nu şti cât de greu este decât în momentul în care eşti pus în acea situaţie. Atunci înţelegi, atunci vezi.

- Ai vrut o şansă, însă nu ai primit-o pentru că nu o pot oferi. Nu îţi pot da acea şansă. Nu pot să mă mai implic într-o relaţie şi să dau tot şi să primesc nimic. Da, am fost egoistă şi lasă. Dar dacă ai observat asta de ce nu m-ai lăsat în pace? De ce ai vrut sau de ce vrei să stai cu mine?
- Te plac, Valentina. Te plac mai mult decât îţi poţi tu închipui şi nu vreau decât să fac să dispară acea luminiţă tristă din ochi tăi căprui. Când te-am văzut pentru prima dată după un an şi ceva pe targă nu m-am putut gândi decât la cum să te salvez, cum să te ajut să supravieţuieşti chiar dacă tu nu doreai asta. Am crezut că am trecut peste infatuarea pe care o aveam pentru tine însă m-am înşelat. Când te-am văzut cum dormeai în pat, în spital, arătai atât de liniştită şi inocentă, fără urmele urâte ale dureri mi-am dat seama că încă îmi doresc şansa mea de a te vedea dormind aşa în braţele mele.

Numai mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Ai crede că joc într-o telenovelă proastă. De ce viaţa mea trebuie să fie atât de complicată? Nu este de ajuns că trebuie să mă joc de-a şoarecele şi pisica cu Stephen, mai trebuie să mă confrunt şi cu Vlad acum?
- Ce ar trebui să îţi răspund? Ce vrei de la mine de îmi spui toate astea acum? În caz că nu ţi-ai dat seama eu nu o să mai ies de aici decât într-un coşciug! Ţip la el simţindu-mă neajutorată.
Nu sunt proastă. Ştiu de ce doctori nu m-au lăsat să plec şi de ce toţi cei care mă vizitează în ultimul timp sunt atât de atenţi cu mine. Nu voi mai ieşi de aici pe picioarele mele şi nu mă deranjează asta. Este adevărat că nu mai sunt la fel de sigură că la început că nu voi lăsa în urma mea durere şi lacrimi dar nu mai este alegerea mea. Soarta şi-a băgat nasul unde nu îi fierbea oala.

- Oh, deci într-un sfârşit începi să realizezi că există oameni cărora le pasă de tine, nu?
Atenţia îmi este atrasă de persoana care tocmai a vorbit. Nu am mai auzit-o de ceva vreme şi începusem să cred că m-a părăsit supărată că nu o ascult mai deloc.
- Nu te obosi să răspunzi, ştiu că nu poţi din cauza acestui băiat chipeş, zice apărând în spatele lui Vlad şi îmbrăţişându-l, plimbându-şi mâinile pe pieptul şi abdomenul său. Care dacă mă laşi să adaug, se află aici pentru tine, pentru că te place. Deci va fi trist când vei da ortul, ai înţeles?
Poate nu este chiar o telenovelă proastă până la urmă. Poate toate aceste amintiri şi întâlniri au scopul lor pe care eu că o încăpăţânată refuz să îl văd, să îl conştientizez.
- Cum ar fi faptul că există persoane care nu te vor uita niciodată? Care de câte ori îşi vor aminti de tine li se va întrista inima şi ziua? Zice ea.

Cea care vorbeşte acum este doar un personaj al imaginaţiei mele, al minţii mele bolnave. Arată sau mai bine zis este persoana care eram eu când aveam şaisprezece ani. Dar nu are aceeaşi privire pe care o aveam eu la acea vârstă. Are ochii aceia pe care am ajuns să îi urăsc din toată inima. Acei ochi căprui plini de depresie, tristeţe şi multe alte lucruri pe care aş prefera să nu le numesc. În ciuda acestor lucruri ea zâmbeşte şi continuă să îl mângâie pe Vlad pe abdomen.
Nu ştiu de ce ochii mei rămân fixaţi pe mâna care se plimbă pe trupul acestuia. Îi urmăresc fiecare mişcare cu o obsesie nebună. Îmi dau seama că îmi doresc să fac eu asta, să simt căldura cuiva topind gheaţa din inima mea.
- O poţi face dacă vrei. Trebuie numai să zici şi te va lua în braţe, te va mângâia, te va încălzi, zise aceasta înainte să dispară.
- Valentina? Îl aud pe Vlad strigându-mă.
Nu îmi dau seama a câta oară este când mă strigă dar pare pregătit să se apropie de pat pentru a vedea ce se întâmplă cu mine de nu răspund.

- Da, scuze. M-am pierdut puţin printre gânduri.
- Mi-am dat seama că nu ai auzit ce ţi-am zis mai devreme. Ţi-am zis că dracul nu este atât de negru. Te vei face bine o să vezi, zice el apropiindu-se şi luându-mi mâna în a sa.
Îmi vine să râd dar mă abţin, ştiind că se va simţi jignit dacă facă asta. Din păcate nu pot fi atât de sigură că Vlad, nu pot să îi împărtăşesc speranţă sau optimismul. Şi de parcă soarta a vrut să îi dovedească lui că optimismul său nu este întemeiat intru din nou într-o criză. Nu mai pot să respir şi inima mă doare îngrozitor. Nu înţeleg ce se întâmplă şi că de obicei din cauza lipsei de oxigen intru în inconştienţă. Aş vrea să mă trezesc în curând şi să îi văd pe toţi înainte să se întâmple inevitabilul.

[Dark Blue]

Ok, am intarziat deja exagerat de mult, si a fost foarte urat din partea mea, dar nu e doar vina mea ca raman fara cuvinte dupa fiecare capitol. Si chiar daca imediat ce m`am intors am aparut direct aici, tot s`au dus pe apa sambetei cele trei randuri pe care ma chinuisem atat de mult sa le scriu la capitolul anterior. Un singur gand ma mai incalzeste in situatia de fata: imi amintesc ca marii scriitori ajung doar foarte rar sa auda parerile simplilor cititori.

Oricum, destul de sfasietor sa aflii abia pe ultima suta de metrii cate persoane tin la tine si sa fii incapabil sa faci ceva ca sa le demonstrezi cat de mult tii la ele sau cat de mult iti pare rau, desi chiar daca realizam sau nu, se intampla foarte des.
De fapt, de fiecare data cand termin de citit un capitol si`mi dezlipesc ochii de monitor vad lucrurile altfel, cat de monotone sunt dramele asemenea acesteia si cat de rare sunt acele finaluri fericite. (Ma intreb ce o sa se intample dupa ce o sa citesc ficul in intregime, ditamai horror`urile:)))
Un lucru e sigur: Vali o sa continue sa fie unul dintre personajele mele favorite, probablil orice s`ar intampla de acum incolo in fic, indiferent ce masca ar purta. Oricat ai incerca sa imi explici, eu o sa continui sa o vad ca pe o victima, intr`o continua cadere, si care ajunge intr`un moment de nesiguranta sa`si sape singura groapa, si prefer sa imi pastrez aceasta imagine a ei mult timp dupa ce ficul o sa se termine.

Revenind la capitolele postate, intamplarea din penultimul capitol a fost prezentata minunat, ca de obicei, de fapt intreg capitolul, si...de fapt tot ficul a fost narat pur si simplu superb. Cat despre Vlad, sincer, ma asteptam la un comportament de acest gen din partea lui, sa puna si alcool peste sarea de pe rana, ignorand starea actuala a lui Vali. Dar, ce pot eu sa le fac, decat sa`i cert pe degeaba? "Stephen, ai un coleg de celula, il cheama Vlad!"

Imi cer mii si mii de scuze pentru intarzierea exagerata, si spor la...postat, si scris la celelalte ficuri:D

[BloodyInnocence]

imi cer mii de scuze pentru aceasta pauza atat de mare dar uite ca intr-un sfarsit am venit cu o continuare pe masura.:) inca 2 capitole si aceasta poveste se va sfarsi.


***

- Iubire... îi aud vocea lui Stephen distrugându-mi somnul, însă refuz cu încăpăţânare să îmi deschid ochii să îl confrunt.
- Iubireee...
Îl aud din nou şoptind. De această dată îmi deschid ochii ridicându-mă în fund furioasă. Vreau să îi spun câteva cuvinte de dulce însă acestea se pierd dinainte de a avea ocazia să ajungă în aer. În faţa mea nu stă Stephen, nu stă nici măcar o iluzie a lui făcută de mintea mea ci sunt cuvintele sale. Cuvintele sale sunt în faţa ochilor mei scrise cu slove de foc şi nu orice fel de cuvinte.
- Nu vei scăpa de această dată, îngerule. Nu te voi lăsa să îngropi totul şi să fugi aşa cum ai făcut în trecut. Discuţia noastră nu s-a terminat. Relaţia noastră nu s-a terminat.
Îmi întorc capul în dreapta încercând să scap de acele cuvinte şi rămân uimită să văd altele plutind în aer şi scrise cu aceleaşi slove.
- Şi totuşi, nu ai vrea să te trezeşti? Nu ai vrea să vii lângă mine? Să te ţin în braţe...
- Da. Tu nu vrei să fi aici, tu vrei să fi moartă şi să uiţi de tot. Să uiţi de mine.
- Vreau să te întorci.
- Voi fi aici pentru tine pentru totdeauna. Nu te voi lăsa să mă părăseşti. Ai înţeles?
- Toată lumea greşeşte, Vali. Unii mai mult decât alţii, dar nimeni nu are dreptul să condamne pe cineva şi este valabil şi pentru tine.
Peste tot pe unde mă uit cuvintele lui apar în faţa ochilor mei. Fiecare cuvânt al său este încărcat cu mii de înţelesuri, cu mici bombe care de abia aşteaptă să explodeze. Cum de mă face să înnebunesc şi tot ceea ce trebuie să facă este să apară şi să îşi deschidă acea gura? Cum de are puterea asta? Acea gură cu buzele acelea apetisante pe care aş vrea să le pot simţi pe trupul meu încă o dată. Îmi închid ochii închipuindu-mi cum buzele acelea îmi ating pielea, cum lasă în urmă numai foc şi căldură.
Îmi scutur capul, dându-mi seama că mă gândesc la el în acel mod. Nu este un semn bun acesta, niciodată nu este dar cumva nu mă pot opri. Nu îmi pot opri inima din a nu mai simţi toate acele lucruri, acele sentimente dureroase pe care el le trezeşte în mine.
Care îi este scopul? De ce se află aici? Ce vrea de la mine?
Aceste întrebări mă chinuie din prima secundă în care a apărut din nou în viaţa mea şi nu le găsesc răspunsul. Nici nu mă gândesc bine la asta că iar îmi apar cuvintele lui.
„Relaţia noastră nu s-a terminat.” Aceste vorbe apar şi par a fi răspunsul tuturor întrebărilor mele. Vrea să fim din nou împreună. Este nebun dacă vrea aşa ceva după doi ani despărţiţi. Şi eu sunt şi mai nebună pentru că nu găsesc tăria de a refuza o asemenea propunere, asta dacă o va face.
- De ce te gândeşti la toate astea acum? Ce rost mai au? Mă întreabă fetiţa de unsprezece ani ce apare încă o dată în faţa mea.
Mă uit în ochii ei şi mă văd pe mine: singură, tristă, depresivă şi nebună. Da, nebună din mai multe motive. Primul pe lista mea este gândul că mă pot întoarce la Stephen dacă îmi va cere asta. Nu îi pasă de mine, nimănui nu îi pasă de mine. Mă vor uita la câteva luni după ce o să mor, îşi vor vedea de viaţa lor iar eu nu voi deveni decât o amintire din alte timpuri.
- După ce te-au vizitat cei mai importanţi oameni din viaţa ta încă mai crezi că te vor uita? Nu poţi să vezi că ei chiar ţin la tine? Că nu te vor uita niciodată? Că vei fi mai mult decât o simplă amintire? Vei fi o durere constantă care niciodată nu se va mai închide? Spune fetiţa.
- Ce cauţi aici? De ce nu vrei să mă laşi în pace? O întreb eu.
Îmi dau seama că mă enervează, nu îmi dau seama de ce. Ceea ce spune nu este adevărat. Nu poate fi adevărat. Ce ştie ea? Nu ştie nimic. Şi totuşi... nu pot să exclud tot ceea ce zice. Am câteva dovezi cum că eu nu am dreptate... dar pot risca să cred aşa ceva? Ce aş avea de pierdut? Oricum sunt sigură că în câteva zile voi muri, mai contează dacă aleg să cred în ceea ce spune? Da, contează. Contează deoarece dacă într-adevăr este adevărat atunci înseamnă că eu sunt doar o egoistă. M-am gândit doar la mine fără să iau în considerare durerea pe care aveam să o provoc celor din jurul meu. Nu am absolut nici o scuză. Nici măcar faptul că eu aveam şi încă am impresia că nimănui nu îi pasă nu este o scuză îndeajuns de bună.
- Părerile de rău nu mai sunt de folos în situaţia ta. De fapt, nici nu ştiu de ce am mai încercat să te facem să vezi adevărul... spun în acelaşi timp trei fete.
Una are unsprezece ani, alta are şaisprezece ani iar ultima şi cea mai mică are şapte ani. Aceasta stă în spatele celor două de parcă i-ar fi teamă să se apropie de mine, de parcă nu suntem una şi aceeaşi persoană.
Picătura care umple paharul făcându-l să dea pe afară este teama din ochii ei. Văd groaza provocată de ideea că va muri la doar douăzeci de ani. Lacrimi încep să curgă ca două râuri învolburate pe obrajii mei.
- Deci îţi aminteşti, şopteşte ea continuând să se uite la mine cu aceeaşi privire.
- Cum aÅŸ putea uita? ÃŽntre eu.
Şi apoi văd ceva absolut teribil, ceva ce nu mi-am dorit să văd niciodată în viaţa mea. Văd cum moartea apare în spatele celor trei fete şi le îmbrăţişează. Este aşa cum toată lumea îşi închipuie când vorbeşte despre moarte ca despre o persoană. Este îmbrăcată într-o pelerină neagră cu gluga trasă peste faţă acoperind-o complet, însă ochii sclipesc ca două mici stele roşii. Mâinile ies de sub mânecile lungi şi nu sunt deloc o privelişte frumoasă. Sunt lipsite de carne şi de piele, doar oasele ţinute de Dumnezeu ştie ce.
- Plecaţi... şoptesc eu cu lacrimile curgând în continuare pe chipul meu.
Dar acestea nu schiţează nici cel mai mic gest cum că ar avea vreo intenţie de a scăpa, s-au resemnat cu soarta lor, o acceptă deşi nu sunt bucuroase. Aşa ar trebui să fac şi eu. Ar trebui să o accept, să fiu resemnată, de ce îmi doresc să lupt cu ea acum? Nu asta mi-am dorit? Nu mi-am dorit liniştea, frigul, singurătatea, inconştienta morţii? De ce vreau să fug şi să le iau şi pe cele trei cu mine?
Văd mâna osoasă cum se apropie de mine şi nu pot suporta gândul de a fi atinsă de aceasta. Mă îndepărtez de ea numai că aceasta continuă să avanseze. Cu cât încearcă să se apropie de mine cu atât eu mă îndepărtez mai mult. Teama pune stăpânire pe mine şi îmi simt inima începând să galopeze şi să îmi pierd abilitatea de a respira. Trebuie să scap. Fără să îmi dau seama cad din pat şi cad într-un gol negru, un abis cumplit asemănător celor din visul meu.
„S-a terminat.” Mă gândesc în timp ce las groaza, teroarea să pună stăpânire pe mine. Vreau să ţip, să plâng, să mă zbat însă trupul meu nu mă ascultă. Cad şi atât. Voi continua să fac asta până la sfârşitul timpului dar voi înnebuni până atunci şi când într-un final durerea se va opri şi eu voi adormi nu o să mai conteze deoarece nu o să mai fiu conştientă de ele.
- Aaaa! Ţip ridicându-mă în fund.
Mă uit în jur şi observ cu o recunoştinţă imensă că sunt încă în patul din spital. Totul a fost un simplu vis, doar un vis mult prea real, însă sentimentele încă există şi tot ceea ce am simţit în vis vine acum năvălind, acaparându-mi inima. Nici nu ştiu ce să fac mai întâi, cu ce sentiment să mă confrunt sau ce să închid pentru a-l analiza mai târziu. Sunt pe pragul de a avea o cădere nervoasă când simt două mâini puternice îmbrăţişându-mă. Doar în secunda în care sunt în braţele acelui necunoscut îmi dau seama că tremur atât de tare încât un cutremur de şapte grade este mic copil pe lângă mine. Dar nu mă pot controla. Nu pot opri acel tremurat deoarece nu mă simt în siguranţă sau mai bine zis nu mă simţeam în siguranţă. Acum că sunt ţinută în braţele cuiva, oricine ar fi această persoană încep să mă simt mai bine. Încep să mă mai liniştesc.
- Gata, gata, păpuşă. Eşti în siguranţă, spune mângâindu-mă pe spate.
Îi recunosc vocea şi prima mea intenţie este aceea de a ieşi din braţele sale însă nu am făcut-o. Am nevoie de prezenţa lui pentru a alunga singurătatea care mă prinsese în ghearele sale. Oftez şi rămân pe loc încercând să nu mă mişc pentru a păstra contactul dintre noi la minim.
Stăm aşa până când reuşesc să mă calmez. Când încetez să mai tremur îmi dă drumul cu oarecare reticenţă în timp ce eu încerc să îl ignor.
- Mulţumesc, Stephen. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine, îi zic eu zâmbind.
- Îmi poţi spune ce s-a întâmplat? Arăţi palidă de parcă ai fi văzut o fantomă, spune acesta mângâindu-mă pe obraz.
- Nu vreau să îmi aduc aminte. Am avut doar un vis extraordinar de urât, îngrozitor, oribil. Numeşte-l cum vrei, toate adjectivele negative i se potrivesc.
- Iar ai avut acel vis despre moarte?
- Poţi spune şi asta, afirm eu uitându-mă în altă parte deoarece Stephen stătea exact în locul în care se afla moartea în visul meu.
Îmi atrage atenţia o păsărică de afară care se aşează pe pervazul ferestrei începând să cânte. Nu ştiu ce mă atrage la această pasăre. Niciodată în viaţa mea nu mi-au plăcut şi asta din cauză că sunt prea drăguţe şi sensibile şi uşor de omorât. Nu îmi plac animalele care pot fi uşor de omorât, care nu se pot apăra. Asta din cauză că mă ataşez mult prea repede de asemenea animăluţe iar atunci când acestea mor mă doare foarte tare. Îmi amintesc de căţeluşul meu pe care l-am lăsat singur cu fratele meu. Nu îmi fac griji pentru că nu l-ar îngrijii. Dar fratele meu nu îi acordă prea multă atenţie. Şi nici Max, acesta este numele căţeluşului meu, nu este prea ataşat de fratele meu. A fost chinuit prea mult de acesta pentru a se putea ataşa de Mirel.
Clipesc de câteva ori, dându-mi seama că fără să vreau am început să mă gândesc la nişte chestii care nu au nimic d-aface cu situaţia mea din acest moment. Apoi în secunda următoare simt mâna puternică a lui Stephen pe umărul meu. S-a săturat de aşteptat în acea linişte şi de aceea a decis să acţioneze.
- Nu vreau să te deranjez, serios, nu vreau dar trebuie să vorbim, iubire. Trebuie să vorbim despre motivele pentru care ai făcut aşa ceva, zice el luându-mi mâinile între ale lui.
Eu continui să mă uit când la acesta când la mâinile noastre încercând să găsesc o cale de a scăpa. Nu vreau să mai vorbesc despre motivele mele. Am vorbit destul. M-am plictisit eu de cât de mult am vorbit şi m-am gândit la acestea. Sunt întemeiate? Nu ştiu. A fost alegerea corectă? Cu siguranţă nu. Am rănit multe persoane? Posibil, câteva. Pot zice că am avansat cu răspunsul la această întrebare de la „nu” la „posibil, câteva”. de ce am avansat? Din cauza tuturor persoanelor care m-au vizitat şi care mi-au demonstrat că le-am rănit, dar cumva nu pot să cred că i-am rănit atât de mult pe cât afirmă aceştia. Poate afirma nu este tocmai cel mai bun cuvânt deoarece nu mi-au zis că i-am rănit, dar ceva de pe chipul lor, din expresia afişată îmi dădea de înţeles acest lucru. Asta văd şi pe chipul şi în tonul lui Stephen în această clipă. Durere. Şi nu o pot nega mai ales atunci când este în faţa mea. Nici măcar dacă mi-aş închide ochii nu aş putea să fug de durerea din vocea sa, dar ce pot să fac acum când fapta este deja îndeplinită? Nimic. Orice aş spune nu l-ar ajuta nici pe el, nici pe ceilalţi să treacă peste.
- Motivele sunt multe, diverse, puerile, de neînţeles. În acest moment ele nu mai contează, înţelegi? Întreb eu uitându-mă la Stephen pentru a vedea dacă înţelege.
- Foarte bine, să lăsăm motivele pentru altă dată. Vrei să fi cu mine? Mă întreabă uitându-se cu atâta speranţă în ochii, de parcă încerca cu privirea lui să mă convingă şi pe mine că totul va fi bine.
Nu mă aşteptam la o asemenea întrebare în această clipă. Bănuiam că are ceva asemănător prin mintea aceea bolnavă a lui însă nu mă aşteptam să fie atât de sincer, de direct. Mă gândesc foarte bine înainte să îi răspund, ignorând bătăile disperate şi asurzitoare ale inimii mele. Ca de obicei aleg să simt după ce iau o decizie atât de importantă. Nu îmi pot lăsa inima să îmi întunece mintea, ultima dată când s-a întâmplat asta aproape că am înnebunit din cauza durerii.
- Nu.
Un cuvânt simplu cu atâta putere iese pe buzele mele şi îl lasă prostit pe Stephen. Se aştepta la un răspuns elaborat şi nesigur, la o scuză lungă cu multe motive pentru care nu vreau nicidecum la ceva atât de simplu rostit cu atâta îndârjire şi încredere şi cel mai important seriozitate. Clipeşte de câteva ori căutându-şi cuvintele.
- Poftim? Întreabă înghiţind nodul ce i se formase în gât.
Uite un cuvânt pe care nu credeam că o să îl aud vreodată venind din gura lui pe un asemenea ton. Acesta întotdeauna mă citea ca pe o carte deschisă. Într-un fel mă simt bine pentru că am reuşit să îl uimesc dar nu mai îmi este de folos acum, este prea târziu.
- Ce nu înţelegi, Stephen? Întreb zâmbind ironic. Nu văd care este scopul. O să mor în curând! Nu înţelegi? Trăiesc pe timp împrumutat şi o să se termine o dată şi o dată. O să mor! Înţelegi? O să mor!
Şi uite aşa mă transform dintr-o persoană care este stăpână pe sine într-una care este spartă în mii de bucăţele.
Oh, cât de mult mi-aş dori să am ocazia de a-l vedea cum se ţine după mine încercând să mă convingă să îi mai ofer o şansă sau cât de uimit ar fi când m-ar vedea că sunt cu Vlad. Mi-ar fi plăcut să îi dau o şansă lui Vlad. Mi-ar fi plăcut încă o zi împreună cu iubitul meu frate şi cu părinţii mei, iar în momentul de faţă îmi doresc să fac atâtea lucruri pe care le uitasem când mă pregăteam să iau acele pastile. Ştiu că în această secundă nu fac altceva decât să îmi plâng de milă, să îmi blestem restul zilelor deoarece m-am omorât singură dar am dreptul ca din când în când să mai fac şi asta.
Poc!
Aud mai întâi sunetul unei palme ce loveşte un obraz şi apoi îmi simt capul întorcându-se fără voia mea spre stânga şi într-un final durerea îşi face apariţia. Mă înţeapă obrazul dar o merit. Ştiu că o merit.
- Eşti cea mai idioată persoană pe care am întâlnit-o vreodată în viaţa mea! Când te-ai prostit în halul acesta? Aveai mai multă mite şi mai mult bun simţ când erai mică, ce dracul s-a întâmplat cu tine?
- Viaţa! Asta s-a întâmplat c mine! Realitatea! Şi alte mie de lucruri care au apărut să mă strivească şi nimeni nu avea să înţeleagă dacă le explicăm şi apoi a trebuit să mă confrunt şi cu nopţile nedormite în care îmi aminteam cum ţi-ai bătut joc de mine! Ce tupeu jegos ai să vi aici de parcă nimic nu s-a întâmplat şi să mă întrebi aşa ceva aşteptând să mă întorc la tine. Da, poate încă ţin la tine dar a ţine şi a alege să stau cu tine sunt două lucruri diferite. Voi continua să ţin la tine dar niciodată nu voi mai fi cu tine! Izbucnesc eu ducându-mi mâna la obraz, frecându-mă.
- Mori! Eşti pe timp împrumutat! Numai asta aud de la tine de fiecare dată când vin aici. Ţi-a zis vreun doctor asta? Ţi-a zis că nu mai ai nici o şansă? Ai înghiţit nişte pastile pentru numele Lui Dumnezeu! Dacă nu te-au omorât în acea seară atunci nici nu te vor omorî după opt zile! Continuă Stephen ridicându-se în picioare şi începând să se plimbe prin încăpere ca un leu prin cuşcă în timp ce încearcă să se calmeze.
În această clipă şi eu mi-aş dori să fac aşa ceva însă picioarele mele sunt c-am instabile în ultimul timp şi nu aş vrea să cad în faţa lui. Dintr-un motiv necunoscut mie acesta se încăpăţânează să vadă nişte lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Cum ar fi faptul că sănătatea mea nu este tocmai bună şi pare a se înrăutăţi pe zi ce trece, doctorii care nu vor să mă elibereze şi crizele în care intru din ce în ce mai des... cum poate să ignore aceste lucruri nu înţeleg, dar nu mă simt în stare să fiu eu cea care îl aduce cu picioarele pe pământ. Nu vrea să vadă adevărul, foarte bine nu o să fiu eu cea care îi strică iluzia, realitatea se pricepe foarte bine la aşa ceva şi fără ajutorul meu.
Tocmai când vreau să vorbesc văd dezastrul intrând pe uşă. Din nefericire pentru mine Stephen nu ratează intrarea duşmanului. Vlad se opreşte chiar în faţa unui Stephen foarte nervos, ceea ce este şi mai rău este faptul că Vlad ţine în braţe un buchet enorm de trandafirii roşii ca sângele, culoarea mea preferată, floarea mea preferată. Detaliu care nu îi scapă brunetului.
- Ce cauţi aici? Mârâie stephen înaintând un pas în timp ce Vlad se dă înapoi cu unul.
Stephen arată exact ca un lup care este gata să sară la gâtul cuiva, iar Vlad nu arată ca o victimă uşoară însă nici ca un adversar pe măsura nebunului.
- Este o ţară liberă. Am venit să o vizitez pe Valentina. Oricum cred că ai stat şi aşa prea mult timp şi nu cred că mai eşti binevenit.
Dar nu mai apucă să termine fraza deoarece în timp ce vorbea a pus mâna pe umărul lui Stephen şi la dat la o parte din calea lui pentru a mă vedea. Numai că ceea ce a văzut nu am fost eu i obrazul meu care încă era foarte roşiu. Apoi totul a început să meargă în reluare pentru mine deşi realitatea era alta. Vlad a scăpat buchetul de trandafiri şi s-a întors furios spre Stephen pe care l-a lovit cu pumnul său drept. Acesta nu a avut timp să reacţioneze aşa că s-a trezit dându-se câţiva paşi înapoi cu un obraz care îl durea îngrozitor. Se pregătea să îl lovească pe Vlad când eu am coborât din pat şi l-am îmbrăţişat pe Vlad pe la spate pentru a nu cădea.
- Vă rog, nu vă mai bateţi. Vă rog, nu merit. Vă rog, şoptesc eu ţinându-mă strâns de Vlad.
- La dracul, Valentina! Ţipă Stephen trântind uşa atunci când plecă.
Mi-aş fi dorit s îl pot opri însă lucrurile erau şi aşa destul de complicate fără prezenţa brunetului şi oricum este mai mult decât clar pentru mine că ei doi nu puteau sta în aceeaşi cameră fără să se ia la bătaie.
- Nenorocitul ăla te-a lovit! Cum a îndrăznit să facă asta? Mă întreabă continuând să stea aşa cu mâinile mele ţinându-l strâns.
- O merit, crede-mă. Relaţia dintre mine şi el este aşa de complicată încât nici eu nu o pot înţelege câteodată.
Îi dau drumul şi cu greu reuşesc să mă întorc în pat. Ai crede că picioarele mele sunt făcute din gelatină, nu din oase şi tendoane şi muşchi.
- Nu contează dacă o meritai sau nu. A dat în tine! Într-o fată nu dai nici măcar cu o floare nu contează dacă o merită sau nu, zice luând buchetul şi apropiindu-se de pat.
- Putem să nu mai vorbim despre asta, te rog?
- Desigur.
Are şi el dreptate, dar şi eu am. Stephen mă cunoaşte cel mai bine din întreaga lume, ştie că aveam nevoie de un apel de trezire şi încă mai am nevoie de unul, de aceea nu îl pot condamna pentru că m-a lovit.
- Nu mă cunoşti, Vlad. Nu mai sunt fetiţa aceea cu care te jucai pe stradă, cu care alergai prin noroi în picioarele goale.
- Dar aş vrea să te cunosc, numai dacă mi-ai oferi această şansă... spune el apucându-mi rapid mâinile în ale lui.
Mă gândesc cu tristeţe la faptul că nu îi pot oferi şansa pe care el şi-o doreşte pentru că... dar îmi amintesc de palma pe care mi-a dat-o Stephen şi mă opresc din a rosti acel gând, acel cuvânt. Poate are şi el partea sa de dreptate. Poate dacă mă voi gândi la lucruri optimiste totul va fi bine, totul se va îndrepta. Aşa că încerc să fac tocmai asta. Uit de tot ceea ce mă deranja sau deranjează şi încerc să mă gândesc la viitorul meu, dar acesta este mai mult decât complicat. Stephen vrea s fie cu mine din nou, acum a apărut şi Vlad care vrea să îi dau o şansă iar eu nu ştiu pe cine să aleg inima mea îl vrea cu ardoare pe brunet în timp ce mintea îmi aminteşte de durerea pe care acesta mi-a provocat-o şi vrea să îi dea o şansă paramedicului. El ar fi alegerea corectă, sănătoasă, sigură. Aş avea un nou început fără amintiri dulci-amărui între noi, însă nu pot să o fac deoarece dacă va dori să îi ofer inima mea cum aş putea să îi explic că aceasta îi aparţine altcuiva. Nu pot intra într-o nouă relaţie cu cineva atâta timp cât inima mea nu îmi aparţine. De ce nu poate viaţa mea să fie simplă? De ce nu pot uita şi să trec mai departe?
- Vlad, îţi mulţumesc pentru şansa pe care tu mi-o oferi. Faptul că vrei să stai cu o persoană cu atâtea probleme ca şi mine... să ştii că înseamnă enorm de mult pentru mine şi te rog, să mă crezi că nu vreau să te rănesc. Nu mi-am dorit niciodată să rănesc pe cineva însă nu îţi pot oferi această şansă în acest moment din viaţa mea. Dacă vei dori să mă cunoşti după ce voi ieşi din spital mă voi bucura nespus însă până atunci nu pot face nimic.
La început se uită la mine foarte urât dar atunci când am terminat şi mi-a digerat cuvintele, a înţeles că nu îl respingeam. Şi-a dat seama că într-adevăr nu era momentul pentru a începe o relaţie de orice fel cu cineva când exista posibilitatea de a se întâmpla orice. Mă pupă pe frunte, strângându-mi mâinile şi mai tare.
- Înţeleg şi să ştii că nu mă va deranja dacă va trebui să te mai aştept câteva săptămâni sau luni.
O luminiţă din privirea să îmi aminteşte foarte mult de Stephen. Ceva mă împinge să spun o prostie, să îl fac să îmi promită ceva însă îmi ţin gura. Nu îl pot obliga să îmi promită aşa ceva. Poate sunt eu nebună dar nici chiar atât de nebună. Însă că de obicei destinul îmi dă planurile peste cap. Un doctor intră în încăpere şi nu arată deloc de parcă ar aduce veşti bune. Parcă timpul s-a oprit în loc. Doctorul se uită de la mine la Vlad şi înapoi la mine. Nu ştie ce să mi spună sau cum să o facă.
- Bună ziua, doctore, îl salută Vlad ridicându-se şi dând mâna cu acesta.
- Bună ziua, răspunde continuând să aibă aceeaşi expresie criptică.
Nu îmi place absolut deloc cum stă situaţia. Presimt că ceva rău se va întâmpla.
- Domnişoară...
Cunosc tonul acela şi nu pot să primesc veste singură. Trebuie să fie toţi cei care m-au vizitat cu mine să audă ce are doctorul de zis deoarece dacă îmi spune mie eu nu voi mai fi în stare să le zis.
- Nu! Altădată, mâine îmi spuneţi. Mâine când toţi vor fi aici, zic eu repede oprindu-l pe doctor.
Acesta îşi înclină capul şi iese din încăpere uşurat, lăsându-mă singură cu Vlad care are o privire pierdută. Îl las în pace să se gândească numai el ştie la ce în timp ce eu îmi trag pătura peste cap pentru a dormi. Cu cât uit mai repede ziua de azi cu atât o să pot să îmi păstrez masca de indiferenţă mâine când doctorul va spune în sfârşit ceea ce are de anunţat. Nu ştiu cât timp a mai stat Vlad cu mine dar atunci când m-am trezit acesta nu mai era. Din nou singură...
Şi uite aşa, în liniştea morbidă a camerei îi sun pe toţi cei care m-au vizitat în ultimele zile pentru a-i anunţa să vină mâine să mă viziteze deoarece am ceva important să le spun.