[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[Dark Blue]

Fara cuvinte.
Pur si simplu nu inteleg. Ai ceva...ai un mod de a nara, de a descrie, pe care nu il gasesc si la celelalte ficuri ale tale, pe care pot sa le vad ca niste filme. Aici...aici pe langa asta traiesc cuvintele, ma cuprind si ma fac sa traiesc cu adevarat povestea, sa inteleg ceea ce Valentina simte. Poate si povestea te ajuta, si, dupa parerea mea, aceasta idee iti pune in evidenta toate calitatile legate de scris, si, spre deosebire restu ficurilor la care sfarsitul mi se pare partea cea mai incarcata emotional, aici fiecare cuvant este plin de sentimente.
Critica dura...nu cred ca as putea spune ceva rau in legatura cu povestea asta,si chiar daca as putea,nu as avea ce. Se pare ca, spre deosebire de celelalte ficuri ale tale, aici modul tau de a scrie a ramas acelasi, desi nici in restul nu se observa o prea mare diferenta.
Uhm...cam atat deocamdata, banuiesc ca nu mai are rost sa spun ca mor de nerabdare, si deabia astept urmatorul capitol >:d<

[BloodyInnocence]

***

A trezesc in plina noapte, transpirata cu inima galopandu-mi nebuneste in piept si pe deasupra nu pot respira. Imi aud inima batand atat de tare incat imi lasa impresia ca vrea sa iasa afara, sa scape din inchisoare de carne in care sta.
Nu imi aduc aminte ceea ce am visat, ce m-a facut sa ma trezesc in aceasta stare, dar orice a fost nu cred ca vreau sa imi amintesc.
Totul este cufundat in intuneric, doar lumina stelelor si a lunii mai alunga acel vald abisal. Intr-un mod ciudat este frumoasa aceasta priveliste, in ciuda singuratatii pe care o emana. Aceasta ora tarzie din noapte este tocmai perfecta pentru a ma gandi la toate lucrurile care mi s-au intamplat in ultimele ore sau zile. De fapt, daca stau sa ma gandesc nici nu stiu cat timp a trecut de cand ma aflu in spital, am pierdut notiunea timpului de mult. Oare de ca ma tin inchisa aici? Nici un psihiatru nu a venit sa ma analizeze, sa isi dea cu parerea in legatura cu sanatatea mea mintala, cu ce este in neregula cu mine. Oricum, i-as scuti de asa ceva daca m-ar intreba chiar ei. Ce este in neregula cu mine? Raspunsul este totul. Dar este putin ciudat ca nu a venit nimeni, insa nu atat de ciudat ca lipsa parintilor mei. Oare de ce nu au venit pana acum? De ce nu m-au vizitat? Nu le pasa? Chiar atat de importanta este munca lor pentru ei? Mai importanta decat propria lor fica?
-Si daca vin ce crezi ca o sa faca, hm? Ma intreaba o fata, o adolescenta, o alta intruchipare a mea dintr-un trecut uitat.
Are dreptate. De ce vreau sa ii vad cand stiu cat de mult i-am dezamagit? Mai bine ca nu au venit, macar nu trebuie sa suport privirile lor indurerate, acuzatoare...dezamagite.
Nu stiu raspunsul la acele intrebari. Nici nu cred ca vreau sa stiu raspunsul la ele. Imi amintesc mult prea bine cat de greu le-a fost parintilor mei in acei ani cand nu aveau de munca si automat din cauza ca nu aveau de munca nu aveam nici bani, lucru ce intotdeauna aducea probleme si tipete si cearta. Numai ca acele probleme au inetat in clipa in care mama mea a plecat in Spania si peste cativa ani a reusit sa il ia si pe tatal meu. Si dupa atatea chinuri uite cum ii rasplatesc: incercand sa ma omor... dar eu nu sunt normala. Stiu acest fapt de cand sunt mica. Nu am reusit niciodata sa ma integrez din cauza personalitati mele ciudate, din cauza ca nu vroiam sa fiu la fel ca ceilalti, o alta oaie din turma, sau poate nu puteam sa fiu ca ei pentru ca nu stiam cum. Nici acum nu stiu. Nu aveam nimic in comun cu copii de varsta mea si durea pentru ca din aceasta cauza nu aveam cu cine sa vorbesc, cu cine sa ma distrez. Eram si inca sunt singura... asta pana cand Stephen a aparut in viata mea.
Prima intalnire mi-o amintesc atat de bine, este inca vie in mintea mea, la fel de stralucitoare ca luceafarul de dimineata, dar a doua intalnire... cea in care l-am cunoscut mai bine este invaluita in ceata in mintea mea.
Eram la o petrecere... la balul bobocilor al liceului Stirbei cu cel care ma invitase, un baiat dragut, dar in ciuda aspectului sau era un nesimtit. Nu stiu exact ce cautam acolo. Imi amintesc ca maicamea ma obligase sa ies afara sa ma distrez si eu m-am trezit cu tipul respectiv si cu o invitatie la bal si am acceptat. Din pacate atunci cand acceptasem nu stiam ca este nesimtit, asa ca dupa dooar doua ore de la inceperea balului am iesit furioasa afara pentru a scapa de acel idiot. Ma simteam umilita si furioasa. As fi vrut sa ma intorc si sa ii dau una in punctul sensibil sa vad daca ii mai ardea de glume proaste in acele momente. Dar nu am facut-o, oricat de mult imi doream, m-am abtinut si nu m-am intors inapoi. Am preferat sa plec, sa ma plimb prin parcul din apropiere pana ma calmez si gasesc o solutie de a ma duce acasa fara sa trezesc suspiciunile parintilor mei. Nu imi placea si nici acum nu imi place sa vorbesc despre sentimentele mele. Tin totul in mine.
Cand am reusit sa ma calmez, mi-am dat seama ca nu pot sa ma intorc acasa fara sa trezesc suspiciunea parintilor mei care ar fi inceput un interogatoriu intens. Si cand ma gandesc ca mai stateau doua saptamani pana sa plece si as fi fost libera sa fac ce vreau... era de abia zece, iar eu trebuia sa ajung acasa la unu cel tarziu. Trei ore in care trebuia sa gasesc sa fac ceva. M-am decis sa stau in parc, sa cobor treptele ce duceau la apa si sa admir frumusetea stelelor si a astrului minunat. Apa era linistita. Arata ca o oglinda imensa, iar acea oglinda reflecta cea mai minunata dintre privelisti: imensitatea Universului. As fi putut sa stau acolo, pe ultima treapta din beton cu malul raului la cativa centimetri distanta, admirand eleganta astrilor pentru restul zilelor mele. Ma linisteau pentru ca erau la fel ca si mine: singure in cine stie ce colt al universului, unice fata de restul, incapabile sa scape de calitatea ce le oferea frumusete. Imi doream sa devin una dintre ele, sa uit de viata pe care eram obligata sa o traiesc, daca intind mana spre ele poate se indura sa ma accepte printre ele... si am intins mana si nimic nu s-a intamplat, desi speram din adancul sufletului meu ca ceva sa ma ia printre stele.
In acea seara mi-a dat seama de cat de mic este orasul in care ma nascusem. Intr-un oras mare sansele ca doua persoane sa se intalneasca din nou din greseala erau aproape nule, insa aceleasi sanse cresteau considerabil cand populatia scadea, mai ales ca nu existau decat doua parcuri in tot orasul. Era inevitabil ca noi doi sa ne intalnim din nou, mai ales daca ne placea sa ne plimbam prin parc, iar mie una imi placea la nebunie.
M-a speriat cand a aparut langa mine de nicaieri. Initial nu mi-am dat seama cine este si ma ridicasem sa plec. El nu m-a lasat. In clipa in care m-a apucat de incheietura mainii stangi si m-a tras in jos sa ma asez din nou, mi-a inghetat inima. Era septembrie, deci nimeni nu era in parc la acea ora tarzie, nimeni care sa ma salveze, iar eu nu aveam decat treisprezece ani. Nu puteam sa ma lupt cu el, deoarece era clar ca era mult mai mare decat mine. Imi amintesc ca mi-a spus ca nu am de ce sa ma tem de el si ca se simtea jignit pentru ca l-am uitat atat de repede.
M-a intrigat. De abia cand m-am asezat din nou langa acel necunoscut, mi-am dat seama ca il intalnisem cu cateva saptamani in urma, in acelasi parc in care stateam aum. S-a purtat diferit fata de cum se comportase prima data cand il intalnisem. Era la fel de captivat de miracolul universului ca si mine si ceea ce era si mai ciudat, ceea ce m-a atras la el, a fost ca in acea seara mi-a aratat ca era la fel de diferit de ceilalti ca si mine. Pentru prima data in viata mea nu ma mai simteam singura. Cat am stat cu Stephen pe ultima treapta, ma simtisem bine si ma uimea acest fapt. Dar era o diferenta mare intre noi: el avea prieteni pe care eu nu ii aveam, in ciuda ciudateniei lui. Nu il invidiam, nici acum nu il invidiez, dar atunci nu o faceam pentru ca nu imi pasa. Era cu mine, ma facea sa ma simt bine, linistita, de parca apartineam acelei lumi si asta era tot ceea ce conta. Nu mai eram o persoana din afara, incapabila sa se integreze. Apartineam cuiva, apartineam grupului sau.
Am vorbit mult cu acesta. A fost prima persoana cu care puteam sa fiu eu insami, sa vorbesc despre cartile care ma pasionau atata, de lumea magica in care intram de cate ori ma cufundam in randurile cartilor. A inteles, spre uimirea mea a inteles. Nu a pus intrebari tampite, nu s-a legat de mine ca persoana si asta m-a linistit pentru ca nu stiam sa vorbesc despre mine, nu stiam sa ma descriu, nu stiam sa imi exprim sentimentele decat doar cele pentru lucruri din afara care aduceau bucurie in sufletul meu.
Imi amintesc ca am vorbit atatea cu el in acea seara si am vorbit atat de mult timp incat nici nu mi-a venit sa cred ca era unu jumate cand mama m-a sunat ingrijorata sa ma intrebe ce se intampla. Nu intarziam niciodata si ma lasa sa stau pana la ce ora vroiam, daca nu era zi de scoala, dar numai daca eram cu cineva pe care cunostea. Numai ca nu ieseam prea mult in oras sau la concerte sau petreceri, nu erau genul meu. Pana cand a sunat telefonul, am fost amandoi izolati in lumea noastra, uitand ca exista si altceva in afara apei, universului si persoanelor noastre.
Mi se pare ciudat acum cand retraiesc acele clipe. Nu imi amintesc exact ce am vorbit sau cum arata, astea sunt in ceata, imi amintesc doar anumite lucruri. Mi se pare ciudat pentru ca nu inteleg unde a disparut acea lume in care paseam atat de usor cand eram mai mica. Am pierdut-o pe parcursul anilor din cauze inca necunoscute mie si imi pare rau. Regret acum ca am schimbat, am dat pe acea scapare altceva ce nu meritam. Am fost incapabila sa vad efemeritatea realtiei mele cu Stephen si pentru asta am platit scump, inca mai platesc.
Totul este asa de aiurea. Vreau sa uit tot ceea ce s-a intamplat pana acum si bune si rele, tot si totusi tot eu sunt cea care se intoarce in trecut vrand sa retraiasca niste clipe de mult uitate si ingropate. Ma gandesc la ceea ce a fost incercand sa vad daca as fi avut alta cale pe care as fi putut merge, dar acest efort, aceasta durere pe care mi-o provoc singura nu aee nici un scop. Am fost condamnata sa ajung aici din prima clipa in care l-am intalnit, mi-a rapit scaparea, a inlocuit-o cu persoana lui si m-a distrus...
Poate cineva sa schimbe trecutul? Poate sa schimbe viitorul uitandu-se in trecut? Cum ai putea sa il schimbi daca te uiti numai inapoi in loc sa te uiti inainte, sa vezi pe unde mergi?
Si in minte imi vin niste versuri dragi mie, pe care le-am uitat... „Moartea lui Fulger” de George Cosbuc, poezia aceasta imi apare in fata ochilor scrisa cu foc.
„Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fi de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!

Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot, daca socoti-
De mori tarziu, ori mor curand
De mori satul, ori mor flamand,
Tot una e! Si rand pe rand
Ne ducem tot!
............................................
-Nu cerceta aceste legi
Ca esti nebun cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!”

Da... de ce sa ma uit inapoi la ceea ce a fost cand viitorul imi bate la usa?
Recunosc ca la inceput a fost frumos sa am cu cine sa vorbesc, sa am pe cineva care sa ma suporte, sa ma incurajeze dar cu cat timpul a trecut cu atat el a devenit ceva mai mult decat un prieten. Undeva pe drum a devenit acea persoana pe care o consideri cu adevarat jumatatea ta, numai ca te inseli si te trezesti ranita si parasita si, cel mai rau dintre toate, singura. Din nou singura.
Cand?
Cand s-a produs schimbarea? Cand l-am vazut altfel decat il vazusem pana atunci? Cand am inceput sa il vad ca ceva mai mult decat un simplu prieten? Cand am inceput sa spun ca poate se va uita si la mine cum se uita la fetele pe care le doreste?
Nu pot sa imi amintesc, desi imi doresc asta din toata inima mea, din toata fiinta. De ce nu imi pot aminti?
Ma dau jos din pat si smulg branula din mana mea stanga care ma enerva la culme. Ignor sangele care incepe sa se prelinga pe bratul meu... un rau micut curgand in jos, inrosind totul in calea lui. Vreau sa ies afara, sa vad cerul instelat, vreau sa gust aerul plin de miresmele necunoscute ale intunericului. Vreau sa intreb aceleasi stele sub care am stat cu ani in urma ce s-a intamplat.
Nu mai vreau sa fiu inchisa intre patru pereti, singura. Ma indrept incet, nesigura pe picioarele mele spre usa inchisa a salonului. Urasc faptul ca de abia ma pot tine pe picioare si pamantul se invarte ametindu-ma, dar nu pot lasa aceste lucruri minore sa ma impiedice din misiunea mea. Reusesc sa ajung la usa, sa o deschid si sa ies pe hol. Nici o asistenta nu se plimba pe hol la acea ora, asa ca ma indrept spre lift. Sunt la etajul doi si oricat de mult as uri lifturile, adevarul este ca sunt putin claustrofoba, nu ma simt in stare sa cobor scarile. Astept nerabdatoare ca liftul sa ajunga cand aud pe cineva vorbind cum se apropie. Sigur este una dintre asistente iar daca ma va prinde ma va trimite inapoi in camera mea si se va asigura ca nu voi mai iesi. Nu trebuie sa se intample asta. Vreau sa vad cerul! Usile ascensorului se deschid in sfarsit, iar eu imi oblig picioarele sa mearga cat de repede inauntru. Am scapat! Cobor la parter, insa pana sa ajung acolo ma prabusesc pe podeaua din metal a liftului. Picioarele m-au tradat. Ce se intampla cu mine, cu corpul meu? De ce sunt atat de slabita?
Refuz sa ma dau batuta. Refuz! Reusesc sa ma ridic si sa parasesc ascensorul, insa ghinionul ma loveste din plin. In fata mea sta o asistenta tanara, frumusica.
-Ce cauti aici? De unde ai plecat? Nu ai voie sa iti parasesti camera, mai ales noaptea! Spune ea punand mana pe incheietura mea.
-Au! Ma ranesti! Vreau sa ies afara! Lasa-ma sa ies afara! Tip eu incercand sa ma eliberez.
Dar ma strange si mai tare, iar eu nu o pot face sa imi dea drumul. Sunt prea slabita sa ma pot lupta cu ea, dar trebuie sa incerc. Vreau din tot sufletul sa vad cerul. Ceva imi spune ca nu voi mai avea ocazia sa il vad asa ca trebuie acum.
-Ana! Striga cineva.
Asistenta si cu mine ne intoarcem sa vedem cine putea sa o strige. Era Vladimir. Cine ar fi crezut ca el era cel care imi venea in ajutor? Poate nu sunt atat de ghinionista pe cat cred.
Vladimir o ia pe Ana de mana si o trage intr-o parte sa nu ii auda nimeni sau mai bine zis sa nu ii aud eu. Nu stiu ce ii spune, dar dupa cateva minute in care eu ma chinui sa stau in picioare Vladimir vine la mine.
-Te duc eu afara daca asta iti doresti, spune el incet.
-Mersi, ii zic eu incercand sa ii ofer un zambet.
Incerc sa ma dus spre el, dar ma prabusesc din nou, cazand in genunchi. Vladimir se sperie si ingenuncheaza in fata mea, verificand sa vada ce se intampla.
-Ma simt bine, sunt un pic slabita atata tot. Linisteste-te, stai calm, ii zic eu incercand sa il linistesc si pe el dar si pe mine in acelasi timp.
Nu pot sa nu ma intreb cu ingrijorare ce se intampla cu corpul meu. De ce ma simt atat de slabita?
Asistenta apare de undeva cu un carucior, iar Vladimir ma ajuta sa ma asez in acesta. Din cand in cand ma uit bucuroasa inspre el, nestiind cum sa ii multumesc pentru ceea ce face. Apoi gura mea o i-a pe din-nainte si strica atmosfera.
-Nu esti un paramedic normal, nu? Il intreb. Scuze, nu am vrut sa intreb asta, imi cer repede scuze dandu-mi seama ca iar am facut o gafa.
-Te cunosc, altfel nu m-as fi implicat. Te-as fi lasat la intrare si as fi uitat de existenta ta, asa cum fac de obicei, dar te cunosc. Am fost prieteni candva, raspunse el zambind.
Ma cunoaste? De unde? Si de ce nu reusesc sa imi amintesc de el? De ce viata mea este atat de dificila si plina de intrebari la care nu gasesc absolut nici un raspuns? Vreau sa il intreb toate aceste lucruri insa ceva ma obliga sa imi tin gura. Atmosfera din jurul nostru este atat de linistita, calma... ma alina, punand balsam pe inima mea insangerata. Asa ca pentru prima data in viata mea aleg sa tac si sa inghit acele intrebari lasandu-la fara raspuns momentan.
Este o noapte frumoasa cu un cer prin de stele maiestuoase. Este acel gen de noapte care parca nu tine cont de timp sau de micile vietati de pe pamant, nesemnificative care continua sa isi traiasca viata asa cum stiu ei mai bine.

[BloodyInnocence]

nimeni?
poate capitolul asta o sa fie mai interesant.
***

Nu ma asteptam deloc la vizitele unor persoane. Desi nu îmi vine sa cred, este a patra zi de când ma aflu în spital. Doar a patra! Nici nu îmi vine sa cred asa ceva. Eu am impresia ca am stat în acest pat saptamâni întregi, nici de cum doar patru zile. În fine. Nu trebuie sa ma mai gândesc la asemenea lucruri pentru ca ma apuca durerea de cap. Niciodata nu o sa pot întelege timpul, de ce sa încerc sa îi dau un sens tocmai acum când nu mai conteaza? Care este scopul? Nici unul...
Si oricum nici nu conteaza timpul pentru ca doctorii nu au de gând sa îmi dea drumul si spun ca înca nu am iesit din ghearele mortii. Este ciudat... ma simt bine... sau aproape bine. Câteodata ma înteapa inima îngrozitor si nu mai pot sa respir însa nu este chiar asa de rau. Ma gândesc ca aceasta criza sau cum s-o numi ea, nu stiu, poate fi cauzata si de mintea mea, de sentimentele mele. Poate corpul meu nici el nu mai suporta tormentul prin care trec în fiecare zi.
Sirul gândurilor mele este întrerupt de aparitia fratelui meu. Nu spune nimic ceea ce ma îngrijoreaza enorm. Ma astept la niste remarci batjocoritoare din partea lui sau niste replici inteligente care sa ma faca sa ma enervez, însa doar sta la capul patului meu uitându-se la mine.
Ce as putea sa îi spun? Ce poate cineva sa spuna în aceste conditii? Iarta-ma? Nu vroiam sa ajung în spital ci în mormânt? Data viitoare voi fi mai atenta sa îmi îndeplinesc misiunea? Nu stiu de ce am facut-o?
Toate aceste întrebari îmi trec prin fata ochilor, însa nici una nu ma satisface, nici una nu este potrivita. Ele se aseamana mai mult cu mici pumnale rautacioase pe care eu cu mâna mea le înfig în inima celor care tin la mine... sau cel putin asta as face daca le-as rosti. Dar nu sunt niste lucruri pe care eu sa le pot cuvânta.
Si uite asa linistea se lasa în încapere, o liniste grea, plina de întrebari nerostite si durere.
Nu mai suport! Nu au trecut decât cinci minute, însa nu mai suport! Nu pot sta aici simtindu-i ochii albastri cum ma acuza, cum ma judeca si îsi exprima sentinta muta. Mai bine îl aud cum o face folosind cuvintele decât folosindu-se de acei ochi cruzi, reci cu care l-a daruit natura.
- Deci... zic eu distragându-i atentia de la gândurile care cu siguranta se învârteau în jurul întrebarii: „De ce a facut-o?”.
- Nu înteleg de ce ai facut-o! Izbucneste.
Si uite ca a rostit-o. Întrebarea care reusea sa treaca de barierele ochilor si sa ajunga în mintea mea. Mi se pare si normal sa ma astept la ea, numai ca nu detin raspunsul la aceasta întrebare. M-am gândit ce as putea sa spun sa îi satisfaca pe toti, dar nimic din ceea ce as exprima nu va reusi vreodata sa îi faca sa înteleaga. De fapt, daca este sa fiu corecta, am raspunsul numai ca stiu ca nu va dori sa îl auda. Pentru el, în ochii lui albastri ca marea eu mi-am aruncat viata la gunoi din cauza unor sentimente. Si are dreptate, nu neg. Chiar asta am facut. Stiam asta dinainte sa i-au acele pastile. Si totusi tot am facut-o. A fost si este singura cale sa pun capat tormentului, noptilor nedormite, gândurilor tâmpite...
- Nu înteleg, V. Ai luat bac-ul, ai intrat la buget la facultatea la care ai vrut... ai citit atâtea carti, ai fost favorita parintilor, ai atâtia prieteni, ai atâtea momente fericite si totusi ai facut ceea ce ai facut! Tipa dând cu pumnii în pat si lasându-si capul în jos.
Îi pot simti durerea si nu am nevoie de ea, as vrea sa o reneg, sa nu o constientizez, însa nu pot. Trebuie sa stau si sa o vad cum îi îneaca ochii în apa sarata, cum îi strânge inima într-o mâna de fier si îi sufoca plamânii. Cum am putut sa nu ma gândesc la cei pe care îi las în urma? La durerea pe care le-o cauza? Acelasi tip de durere de care eu cu atâta teroare fugeam am cauzat-o celor din jurul meu... cum de nu am vazut asta mai devreme?
Îl înteleg ca este furios si eu as fi furioasa daca fratele meu si-ar arunca viata la gunoi în acest mod. Dar Mirel este diferit, nu ar face niciodata asa ceva. Pur si simplu nu îi pasa, întotdeauna a fost antisocial si a preferat compania calculatorului. Mi-as fi dorit si eu sa fiu asa, astfel as m-as fi salvat de multe dezamagiri dureroase. As vrea sa pot sa continui sa ma gândesc la momente de neuitat împreuna, însa frate-miu asteapta un raspuns si ma simt obligata sa i-l dau.
- Da. Aveam toata viata înainte dar ce rost are ea? Ce rost are acest corp din pamânt? Care este scopul nostru în viata? Eu nu îl mai vad. Nu mai vad motivul pentru care ar trebui sa traiesc, pentru care ar trebui sa ma lupt. Fac facultatea si apoi ce? Ma angajez, ma casatoresc, scot doi copii si asta îmi este viata! Asta îti este destinul? Nu pot sa nu ma întreb: la asta se rezuma tot? Nici unul dintre noi nu este special, nu este menit sa schimbe nimic. O alta statistica în niste chestionare pe care lumea le va uita. Asta suntem. Iarta-ma daca nu ma multumesc cu aceasta soarta.
Spun ultima fraza în soapta, nici eu nu stiu de ce. În mare este adevarat ceea ce i-am zis. Este unul dintre motivele pentru care am încercat sa ma... sinucid... NA! Am spus-o! Dar nu este principalul motiv.
Principalul motiv este pentru ca ma simteam singura si în acea clipa de luciditate crunta mi-am dat seama ca voi ramâne singura pentru restul vietii mele si nu am putut sa îndur acest adevar, aceasta realitate. Nici acum nu o pot îndura, dar macar singuratatea nu mai este atât de cruda acum când frate-miu se afla lânga mine.
De ce cred ca voi ramâne singura? Simplu, pentru ca sunt o persoana ciudata si dificila. Cer întelegere, dar nimeni nu mi-o poate oferi, nimeni nu ma poate întelege, nimeni nu poate sa formeze o relatie cu mine pentru ca sunt atât de diferita, pentru ca am momente în care ma crizez. O singura persoana a reusit sa ma cunoasca, sa ma înteleaga, sa ma accepte, sa ma aline dar el a disparut, este pierdut pentru mine. Asa ca nici nu mai are rost sa ma gândesc la persoana lui, chiar daca se baga cu forta în viata mea. Ne-am pierdut sansa de a fi împreuna.
- Suntem aici pentru tine, spune Mirel luându-mi mana în a lui, distragându-ma de la gândurile negre în care cadeam încet.
- Da. Dar nu vei fi întotdeauna, fratioare, îi raspund eu încercând sa zâmbesc.
- Trebuie sa ma duc la ore, dar promit ca vin mâine sa te vad. Plus, mami si tati sunt pe drum. Trebuie sa ajunga zilele acestea. Asa ca nu mai fi atât de depresiva. Nu esti singura, zise iesind din încapere.
Îmi vine greu sa îl cred mai ales atunci când sunt singura în camera fara cineva cunoscut. Nu îi condamn. Mi-am facut-o cu mâna mea. Sunt constienta de asta. Numai ca nu vreau sa ramân singura. Nu mai vreau sa îmi aduc aminte de întâmplari dureroase. Vreau sa plâng pentru ca sunt o proasta si nu i-am zis fratelui meu cât de mult îl iubesc. Nu am avut curajul sa o fac pentru ca ar fi sunat ca o despartire, un adio si nu vreau sa accept asa ceva. Desi toata aceasta situatie îmi lasa un gust amar în gura, parca este o sansa pe care mi-o da destinul sa îmi iau adio de la cei care tin la mine. Îmi arata cât de prost am vazut eu lucrurile si o face într-un mod atât de dureros nu pentru mine, deja devin imuna la acesti tepi, ci pentru cei care tin la mine. Înteleg într-un sfârsit cât le este de greu sa accepte faptul ca eu am încercat sa ma sinucid. Îi doare, îi manânca pe dinauntru pentru ca nu stie ce este în neregula, de ce am facut ceea ce am facut, dar ceva îmi spune ca va fi si mai greu de acum înainte. Doctorii ma tin aici dintr-un motiv. Daca eram în siguranta atunci ma eliberau...

[Daria v2]

Ai talent . Vrei sa fiu rea dar de unda mama naibii vrei sa fiu rea ? Totul este perfect .

Ai un talent nativ , stilul tau este mirobolant . Felul tau de a scrie este extraordinar , chiar este minunat .

La descriere te descurci de minune , chiar simt toate sentimentele pe care le simt si personajele .
Naratiunea este perfecta . Greseli de gramatica nu am vazut . Diacritice ai , imi place .
Ideea acestui fic este superba , ai idei originale si stii sa abordezi orice idee si faci cititorul sa inteleaga la ce te referi .
Titlul m - a atras , chiar daca eu vroiam sa aleg celalalt fic >.< .
Fata de primele capitole am vazut ca nu mai scri cu Caps Lock , ceea ce ma bucura enorm de mult , se intelegea ca tipi la cineva . Acum nu mai folosesti - , ci virgula , ceea ce este iarasi un progres .
Capitolele sunt lungi , ma pot bucura de capitol , spre deosebire de capitolele mele mici -.- .

Cam atat . Mai mult nu am ce sa zic , adica am dar nu imi vin in cap . Vin cu un comentariu si data viitoare -.-

[Dark Blue]

Hello again. Din nou ma lasi fara cuvinte. Nu inteleg cum o faci, cum poti sa pui atata magie in niste simple cuvinte? Cred ca asta inseamna sa fii un scriitor adevarat si acesta este motivul pentru care nu oricine poate fi un scriitor( de asta`s eu varza:)))
Vroiam sa iti las un comm dur la toate ficurile, dar nu prea mai stiu ce sa-ti spun...de fapt am :
“Stiam asta dinainte sa i-au acele pastile” - verbul “a lua”, adica iau. Am observat asta doar deoarece sunt obsedata de chestiile astea, dar inafara de asta chiar nu mai stiu ce as mai avea de comentat. As putea spune ca e chiar perfect, nu mai stiu ce ai mai putea face penru a-ti imbunatati ficul. Imi pare rau ca las un comentariu atat de scurt unui fic atat de bun, dar ar trebui sa te pui in locul nostru: tu ce ai avea de comentat?
Sper sa te intorci cat mai curand cu next-ul>:D<

[BloodyInnocence]

va multumesc foarte mult pentru ca cititi si imi spuneti ce credeti. inseamna foarte mult pentru mine sa stiti. si imi cer scuze pentru aceasta intarziere de mai mult de o luna:)


Prietena mea cea mai buna, Anca, isi alege tocmai acest moment sa isi faca aparitia in incaperea mea si dupa cate observ este insotita de o asistenta nu prea bunavoitoare. O aud vorbind cu aceasta dar intelesul cuvintelor ei imi scapa. Sau poate nu vorbeste cu asistenta ci cu mine?
-Fata, ce dracul a fost in capul tau? Cum ai putut sa faci asa ceva?
Si continua sa vorbeasca, sa rosteasca cuvinte care isi pierd intelesul in mintea mea. Este ca si cum ceva ma impiedica sa o inteleg, lipindu-mi privirea de usa ce sta intredeschisa. Astept pe cineva sa isi faca aparitia, dar pe cine sau de ce am sentimentul acesta nu pot sa explic.
-Vali? Ce ai? Hei! Uita-te la mine! Tipa Anca furioasa ca nu ii acord atentie.
Cu greu reusesc sa imi dezlipesc privirea de usa si sa ma uit in ochii ei caprui-verzui. Are niste ochi asa de frumosi si de inocenti si buni... sunt puri ca si ea, de altfel. Nu stie ce inseamna sa fi sufocat de singuratatea ce te inconjoara incercand sa te omoare cu acele maini cu gheare ingrozitoare si ma bucur nespus ca nu stie de asemenea lucruri. De altfel, de aceea si suntem prietene, ca eu sa o protejez de toate lucrurile care m-au schimbat pe mine, iar ea sa ma invete din nou sa zambesc atat de sincer. O iubesc pe aceasta satena si as face orice numai sa stiu ca este in siguranta, fericita. Ma intreb cum am putut sa uit de aceasta promisiune in seara in care am incercat sa ma omor. Dar este atat de usor sa uiti de asemenea lucruri cand esti singur... este infricosetor cat de usor este...
-Si unde era iubirea asta cand inghiteai pastilele? Ma intreaba fetita de unsprezece ani care apare langa Anca, uitandu-se acuzator la mine.
I-as raspunde numai ca daca m-ar auzi prietena mea ar crede ca am innebunit, nu ca nu sunt putin nebuna, dar asta o stiu doar eu, nu si altcineva si as prefera sa ramana asa pentru moment. Asa ca imi tin gura sperand din tot sufletul ca va disparea, insa normal ca nu o face. Niciodata nu au facut ce le-am spus, niciodata nu m-au lasat in pace atunci cand le-am spus sa o faca.
-O, hai nu imi spune ca ti-e teama ca te va crede nebuna... zice fetita.
-Valentina! Tipa Anca din nou vazand ca nu ii raspund.
-Nu mai tipa la mine. Te aud! Tip eu inapoi. Nu stii ca nu trebuie sa tipi la cineva care este bolnav?
Intreb incercand sa imi crucisez mainile in dreptul pieptului insa o durere ma trasneste atunci cand imi indoi mana dreapta fortandu-ma sa mi-o intind instinctiv. Am uitat ca am branula in mana care ma hraneste sau cine stie ce face, ca nu stiu la ce foloseste.
-Ba da. Dar acea regula se aplica pentru cei care se imbolnavesc involuntar, nu pentru cei care si-o fac cu mana lor. Tu nu ai dreptul la acea regula. Ce a fost in capul tau? Nu te-ai gandit deloc la cei pe care ii lasi in urma? Sau te-ai gandit si nu ti-a pasat? Intreaba ea cu lacrimi in ochi pe un ton aproape smiorcait.
Ma simt prost, vinovata. Nu m-am gandit decat la mine atunci cand am facut-o, acesta este purul adevar. Un adevar care ma roade, ma mananca pe interior insa nu il pot rosti pentru ca atata timp cat nu il aud, nu este adevarat. Cel putin asta vreau sa cred, asta ma mint in continuare cu buna stiinta. Imi las privirea in jos, dandu-i astfel de inteles ca are dreptate.
-Dar nu am venit sa ma cert cu tine. Am venit sa te vad, sa iti demonstrez ca ii pasa cuiva de soarta ta. Nu am vrut sa cred atunci cand am aflat ce s-a intamplat. Imi spuneam ca tu nu ai face niciodata asa ceva, stiu cu cata pasiune spuneai o data ca cei care se sinucid sunt niste lasi si pareai atat de bine... nu ma asteptam...
-Nimeni nu se astepta, Anca. Nu este vina ta, nu este vina nimanui. Este doar a mea. Eu am ales si nu imi pare rau. Imi pare rau ca nu a reusit.
Ei puteam sa ii spun asta chiar daca stiam ca o raneam, puteai sa ii marturisesc acest crud adevar.
Se uita la mine fara sa creada ce aude si apoi aud o plesnitura cum rasuna in incapere. Imi dau seama ca acela este sunetul contactului palmei ei cu obrazul meu. Acesta ma inteapa in timp ce usor se inroseste. Imi duc mana la el, nevenindu-mi sa cred ca m-a lovit.
-Sa nu mai spui niciodata asa ceva, m-ai auzit?! O sa te faci bine si o sa uiti toata aceasta intamplare, o sa vezi, zice ea printre hohotele de plans care au curpins-o.
-Bine. Cred ca meritam asta, soptesc dupa cateva minute in care o aud cum incearca sa se controleze.
-Da, o meriti din plin, zice linistindu-se putin.
-O, hai, te rog, termina o data. Am inteles ce vrei sa spui. Asta mi-a spus si fratemiu, in mai putine cuvinte, dar acelasi lucru.
-Domnisoara? Este timpul sa plecati. Stresati pacienta si chiar trebuie sa se odihneasca, sa se calmeze, zice o asistenta aparand din senin.
Anca se uita urat la blonda ce aparuse dar nu se impotriveste.
-Mai vorbim. Sper ca atunci cand ma intorc sa nu mai ai atatea idei in capul ala tampit al tau, bine? Intreaba in timp ce se apleaca sa ma pupe pe obraji si sa ma imbratiseze.
-Ma mai gandesc.
Si uite asa pleca impreuna cu asistenta lasandu-ma din nou singura cu gandurile mele. Nu stiu daca trec doua ore de la vizita prietenei mele ca Vladimir isi face aparitia cu o punga in mana.
-Buna, raza de soare! Ti-a placut escapada de aseara? Ma intreaba facandu-mi cu ochiul.
-Da. Multumesc ca m-ai ajutat sa ies. Nu cred ca m-ar fi lasat aseara asistenta aceea sa ies afara nici daca as fi rugat-o in genunchi.
-Asta pentru ca erai deja in genunchi, zise ciufulindu-mi parul.
Gestul acela este atat de familiar... imi aminteste de un baiat care statea pe la mamaia. Numai ca nu imi aduc aminte exact cine era sau cum il chema.
-Nu ca nu as fi recunoscatoare sau ceva de genul acesta, dar cum de te afli aici? Il intreb curioasa.
Ma uit la el, numai ca acesta nu imi acorda atentie. Se uita intrebator la punga ce o tine in maini. Oare ce o fi acolo? Si de ce se uita cu atata indarjire la ea?
Apoi in secunda urmatoare, de parca atunci ar fi auzit ceea ce am spus isi ridica privirea zambitor si imi raspunde.
-Cum aseara nu am fost de garda si in seara asta nu sunt, m-am gandit sa vin sa vad ce faci, imi raspunde uitandu-se direct in ochii mei.
Este atat de aproape de mine, daca m-as aplica putin spre el aproape ca l-as saruta. Iar tentatia este atat de mare... inca putin si... si nu trebuie sa fac eu acel pas pentru ca il face el. Se apropie de chipul meu si isi lipeste buzele de ale mele fara sa se grabeasca sa ma sarute. Este un sentiment atat de placut... a sta atat de aproape de o alta persoana, simtindu-i rasuflarea pe pielea mea. Nici nu imi mai aduc aminte de ultima data cand pur si simplu am stat asa langa cineva. Am si uitat cat de bine este. Si apoi dupa ce a stat asa cateva secunde mi-a departat buzele si m-a sarutat. Este atat de bine sa fiu sarutata. Nu stiu cat a durat acest sarut, dar atunci cand s-a terminat imi parea foarte rau. A durat prea putin pentru gusturile mele, asa ca mi-am pus mana pe ceafa lui si am vrut sa il tin pe loc pentru a-l mai saruta o data, insa nu ma lasa.
-Scuze, nu trebuia sa fac asta. Stiu ca esti intr-o pozitie ciudata si vulnerabila, zice indepartandu-se de mine si luand punga ce o lasase din mana.
-Da... poate nu a fost cea mai stralucita idee, dar mi-a placut. Dar asta nu inseamna nimic, zic eu repede vazand sclipirea ce a aparut in ochii lui.
Vreau doar sa depasesc cat mai rapid acest moment care devenea stanjenitor. Acea sclipire a disparut, inlocuita de o expresie de om ranit care ii apare pe chip. Ma face sa ma simt aiurea pentru ca am spus ceea ce am spus.
Este o zi ciudata astazi, mult prea ciudata pentru gusturile mele. Vreau sa ii zic ceva ca sa schimb lucrurile dintre noi, sa imi iau inapoi cuvintele, insa inainte sa apuc sa rostesc un cuvant apare o alta persoana in incapere.
-Ce cauti aici, paramedicule? Nu este c-am devreme pentru tura ta? Intreaba pe un ton amenintator Stephen.
Oh, Doamne! Ce cauta aici? De ce a venit din nou sa ma vada? Inima incepe sa imi bata nebuneste la auzul glasului sau, iar respiratia incepe sa mi se ingreuneze. Nu imi vine sa cred ca dupa atatia ani inca mai am sentimente pentru nemernic. Din cauza ca sunt pierduta in propria mea lume nu imi dau seama ca cei doi au inceput sa se certe. Sunt prea acaparata de propriile mele sentimente. De ce nu il pot uita nu stiu. Au incercat sa trec peste dar m-am tot intors la acele amintiri frumoase pe care le traisem impreuna.
-Da tu ce cauti aici? Orele de vizita s-au terminat. Revin-o mai tarzui, il aud pe Vlad spunand.
-Nu se aplica si pentru mine. Vreau sa discut ceva in particular cu Vali.
Asta imi atrage atentia. Ce avea el de discutat cu mine? Eu nu vreau sa discut nimic cu acesta, oricat de mult trupul meu tipa dupa atingerea lui. Nu as vrea altceva decat sa ma las imbratisata de bratele sale puternice... o, nu! Iar cad in acea capcana!
Din senin inima incepe sa ma intepe si cred ca mi-am pierdut toata culoarea din obraji pentru ca ei doi inceteaza sa se mai certe si se posteaza langa mine. Vlad imi ia mana stanga in timp ce Stephen mi-o ia pe cea dreapta.
-Vali, scumpo ce se intampla? Te simti bine? Intreaba Vlad ingrijorat.
-Iubire, chem doctorul? Intreaba Stephen.
Auzind acel cuvant, „iubire”, incep sa ma sufoc. Este prea mult pentru mine, prea multe sentimente au iesit dintr-o data la suprafata iar eu nu pot sa le fac fata.
-Nu... nu... nu pot respira, reusesc eu sa rostesc.
-Doctore! Tipa Vlad disparand din incapere, fugind sa aduca doctorul.
De ce pleaca el nu inteleg. Doar este paramedic, nu? De ce nu ma ajuta cu ceva?
-Nu te ingrijora, iubire, sopteste Stephen dandu-mi parul de pe frunte dupa ureche pentru a nu mai sta in ochii mei.
Ceva din ochii lui ma ingrijoreaza, ceva nu este in regula. Stie un fapt care il sperie, pe care nu il poate accepta. Dar ce? Ce poate sa il sperie atat de tare incat sa il tradeze in acest mod? Nici nu vreau sa ma gandesc la posibilitatea ca eu sunt sursa acestui comportament. Nu vreau sa cred ca inca mai are sentimente pentru mine dupa atatia ani! Ar fi un gand pur egocentric.
-Voi fi aici pentru tine pentru totdeauna. Nu te voi lasa sa ma parasesti! Ai inteles? Sopteste printre dintii inclestati strangandu-mi dureros de tare mana.
Desi chipul ii este lasat in jos si nu ii pot vedea ochii imi dau seama ca plange. Pentru prima data il vad plangand si asta se intampla in clipa in care eu am o criza. Ii pot simti durerea din spatele acelor cuvinte. As vrea si eu sa plang, sa il plesnesc pentru ca imi face asa ceva in aceste momente insa nu am forta necesara deoarece simt cum intunericum imi cuprinde mintea.

[Dark Blue]

`ello!
Tocmai voiam sa te intreb cand postezi iar, pentru ca am observat ca nu ai mai trecut de mult pe aici.

Asa..sa incepem cu partea rea: in mare m-ai dezamagit...as putea sa dau copy-paste de pe comentariile anterioare, greselile sunt aceleasi. Bine, probabil ca pana acum nu am observat unele greseli aici pentru ca imi place la nebunie povestea, insa dupa ce am observat anumite greseli la alte ficuri ale tale, arata chiar ciudat sa le regasesc si aici. Nu mai stiu exact la care dintre ficuri, dar stiu sigur ca ti-am mai spus la unul dinte ele parerea mea despre limbajul din exteriorul ficului, spatiul dintre randuri si notarea capitolelor, la asta lucrurile se agraveaza aici, eu chiar credeam ca ai sarit peste un capitol, mai ales ptr ca penultimul capitol era " *** " si ultimul era " " adica nimic, si nu prea avea legatura cu antecedentul (uhm...sper ca intelegi la ce ma refer...). Si...am mai gasit si greseli de tastare, dar astea deja nu se mai pun.

In rest, totul e bine, povestea decurge frumos si intamplarile sunt interesante, imi pare rau daca nu reusesc sa spun exact toate lucrurile frumoase ale acestui fic, dar sunt muuulte lucruri frumoase, si eu am o gramada de teme pentru maine si o raceala de toata frumusetea.

Ne revedem la aripi, laevis,sau drumuri, asta depinde de tine.
Buh-bye>:D<

[BloodyInnocence]

so va anunt ca aceasta poveste se apropie de un sfarsit. vor mai fi inca cel mult 7-8 capitole fara acesta.:) wow...nu imi vine sa cred ca aproape am terminat o poveste:) prima mea poveste ce are un Sfarsit:)
va multumesc celor care au citit si care si-au impartasit parerile cu mine;) inseamna foarte mult pentru mine.

***

De ce te-ai întors, Stephen? Dupa doi ani în care nu ai mai dat nici un semn de viata, absolut nici un semn, ai aparut în viata mea de parca nimic nu s-ar întâmplat. De parca am fi fost din nou împreuna... cum poti urî si iubi o persoana în acelasi timp? Deja simt cum mi se pune un nod în gât atunci când amintesc cum a facut sa dispara singuratatea din sufletul meu cu simpla lui prezenta.
A treia oara când ne-am întâlnit nu a mai fost o simpla întâmplare.
Un zâmbet îsi face aparitia sfios pe chipul meu la amintirea acelei întâmplari. Cumva reusise sa faca rost de numarul meu de telefon. Cum, de la cine, nu am reusit sa aflu nici pâna în ziua de azi, însa nici nu am vrut cu adevarat sa aflu.

M-a sunat într-o zi, cred ca era opt seara si m-a invitat a doua zi la o înghetata. Nici nu am stat sa ma gândesc cu cine vorbesc, tot ce era în mintea mea atunci era înghetata. Era si este un fel de drog al meu. La orice ora din zi sau din noapte, fie vara, toamna sau iarna daca vreau înghetata ma duc si caut pâna gasesc. Asa ca atunci când am auzit de înghetata nu am refuzat si am fost de acord sa ma întâlnesc cu acesta fara a încerca sa îl refuz. De abia dupa ce a închis mi-am dat seama ce am facut. Cum puteam eu sa accept o întâlnire cu el? A doua zi începusem serios sa ma gândesc sa nu ma duc. Era adevarat ca exista ceva interesant la persoana lui care ma intriga dar nu doream sa ma implic în nimic. Nu doream sa cad în vreo gluma proasta de-a lor.
El era frumos asa ca niciodata în viata mea nu mi-as fi închipui ca poate sa se uite la cineva asa de comun ca mine. Nu ca as fi vrut. Nu doream sa ma implic în acel sens cu baietii, pur si simplu nu vedeam scopul. Nu faceau altceva decât sa îti complice viata cu întrebari inutile, la fel cum Stephen începuse sa o complice pe a mea. Dar eram curioasa sa vad unde duc aceste „întâlniri”. Chiar daca eu nu puneam accent atât de mult pe modul în care arata cineva nu eram idioata si eram mult prea constienta ca acest lucru conta si înca conteaza cel mai mult în societatea în care traim. Simteam acest adevar pe pielea mea în fiecare zi în care vedeam cum sunt ignorata. M-am întrebat de multe ori ce aveau ele si eu nu aveam însa niciodata nu am reusit sa gasesc raspunsul.
Îmi amintesc ca în ziua în care a avut loc întâlnirea eram atât de emotionata si de câte ori am încercat sa formez numarul lui pentru a anula. Însa niciodata nu l-am lasat sa faca conexiunea fiindu-mi teama sa vorbesc cu acesta, nedorind ca el sa ma considere o lasa. Nu vroiam sa fug mai ales ca nu aveam de ce sa fug, nimic nu avea sa se întâmple între noi doi, deci nu aveam nici un motiv sa ma îngrijorez. Sau cel putin asa credeam. Toate aceste lucruri, gânduri se bazau pe faptul ca niciodata un baiat de vârsta lui, cu patru, cinci ani mai mare ca mine avea sa se uite la mine ca la o potentiala prietena.

Din cauza ca nu eram si nici nu am fost niciodata cocheta, ma duceam de obicei la scoala si peste tot pe unde ieseam în blugi largi negri si tricouri largi. Câteodata ma îmbracam mai elegant însa acele zile erau atât de rare, iar ceea ce eu consideram elegant oamenii din jurul meu considerau straniu si ciudat. Nu îmi placea cum se uitau colegi mei la mine atunci când schimbam blugii si tricourile largi pe altceva si niciodata nu avusesem tupeul sa îi înfrunt. Eram prea mica pentru a-mi tine capul sus si a înfrunta toate privirile. Dar în ciuda acestui fapt, doream sa fiu draguta pentru întâlnirea cu el, nici eu nu stiam de ce. Pur si simplu doream sa fiu la înaltimea lui. Vroiam sa le demonstrez tuturor ca nu îmi pasa de ceea ce spun, ca pot fi si eu la fel de frumoasa si cocheta ca celelalte. Cred ca, de fapt, sunt singura ca în acea clipa în care ma uitam în oglinda de înaltimea unui om de pe hol a aparut scânteia care urma mai încolo sa devina o adevarata flacara în ochii mei. În acel moment când ochii mei cinici si sceptici au vazut reflexia mea au fost multumiti de ceea ce era în fata lor. Aveam parul facut codite subtiri si mi le legasem într-o coada de cal lasând doar una libera din crestetul capului. Ma machiasem cu fard albastru si alb si îmi dadusem cu rimei negru care îmi lungea genele, care era si asa destul de lungi si fara ajutorul rimelului. Si aici m-am oprit, întotdeauna aici m-am oprit cu machiajul, pentru ca nu îmi place sa îmi încarc tenul cu fond de ten si alte porcarii. Iar pentru prima data în viata mea ma îmbrac cu costumasul din blugi pe care mi-l luase mama mea. Bluza era fara spate, legându-se dupa gât si având câtiva nasturi în fata iar pantalonii erau trei sferturi si aveau buzunare ce se încheiau cu fermoar. As putea spune ca eram atragatoare din cauza decolteului în „v” pe care îl avea bluza. Mi-am luat o geaca din blugi si m-am încaltat cu o pereche de cizme înalte pâna la genunchi cu toc de sase centimetrii, negre. Pot spune cu mâna pe inima ca eram atragatoare, exact ceea ce îmi dorisem.
Era pe la mijlocul lui octombrie si pâna atunci fusese o toamna destul de calda, aproape nici nu îti venea sa crezi ca era toamna daca nu era pentru frunzele care începusera sa cada. Asa ca nu era foarte cald pentru sandale dar nici foarte frig pentru cizme, însa întotdeauna îmi placusera cizmele.

Ies pe usa multumita de felul în care aratam pentru prima oara în viata mea.
Cu cât ma apropiam de locul unde trebuia sa ne întâlnim cu atât pasii mei deveneau mai mici, mai înceti. Inima începuse sa îmi bata atât de tare încât ma surzea. Nu stiam ce înseamna aceste lucruri dar îmi era teama de ele, îmi era frica de ceea ce se ascundea dupa colt asteptând sa înlocuiasca aceasta anticipare atât de dulce. Asa ca am facut ceea ce stiam cel mai bine: m-am oprit, am inspirat si le-am îngropat. Eu nu puteam sa simt asa ceva si mai ales pentru un baiat! Un baiat pentru numele Lui Dumnezeu! Le-am îngropat si în acea secunda am decis ca ma voi purta cu el la fel cum ma purtam si cu ceilalti baieti. Aveam sa fiu unul dintre baieti din nou, dar atunci în inocenta mea, în încapatânarea tineretii mele de a refuza sa vad adevarul eram mai înteleapta decât aveam sa fiu vreodata în viata mea. Pentru ca nu stiam atunci asta, dar refuzul meu de a nu vedea baietii ca altceva în afara de niste simpli amici ma salva de durere si m-ar fi salvat si de el daca as fi refuzat sa îmi deschid ochii, daca nu as fi cazut în capcana pe care a tesut-o cu atâta grija si maiestrie.

L-am vazut de la câtiva metrii departare cum statea în foisor si astepta rabdator. Ma astepta, pe mine. Nu îmi venea sa cred dar nu puteam nega ceea ce ochii mei vedeau. Eu, de felul meu, sunt atât de punctuala încât câteodata ajung înainte cu cinci, zece minute, sunt asteptata de cineva. Ma uitam cu curiozitate la ceas sa vad daca nu cumva am întârziat si am ramas surprinsa atunci când am vazut ca de fapt mai erau cinci minute pâna la ora stabilita. Prima persoana care era la fel de obsedata de punctualitate ca si mine. M-am dus la acesta pentru a nu-l mai lasa sa astepte, stiam si înca stiu cât de enervant este sa astepti si nu puteam sa îl las sa treaca prin aceeasi plictiseala.
- Hei! Îl salut eu încercând sa zâmbesc.

- Oh, buna, zice el zâmbind cu adevarat. Nu ma asteptam sa apari atât de devreme.
Am ramas uimita atunci când l-am auzit. Nu era atât de devreme. Mai erau doar cinci minute pâna la ora stabilita. Dar îmi scutur capul alungând impresia pe care mi-au produs-o cuvintele lui.
- Pai... nu îmi place sa întârzii si nici sa fiu asteptata, deasemenea nu îmi place sa astept.
- Sunt de acord cu tine. Arata o lipsa de respect.
Ma simteam aiurea, nestiind ce sa îi mai spun. Si apoi mi-a picat fisa. Trebuia sa îl avertizez înainte sa îsi faca cine stie ce iluzii. Nu vroiam sa creada ca doar pentru ca acceptasem acea întâlnire însemna ca îi dadea dreptul sa spere ceva. Nu prea credeam ca se astepta, dar vroiam sa am eu constiinta linistita. De fapt, vroiam sa ma linistesc, sa ma linisteasca spunându-mi ca era doar o întâlnire între amici.
- Sa stii ca mie nu îmi plac baietii, deci sper sa nu crezi ca aceasta este o întâlnire, îi zic eu serioasa, chiar încruntându-ma putin.

- Desigur. Nici nu îmi faceam sperante, sincer. O fata simpatica asa ca tine, este imposibil sa fie singura, raspunde zâmbind si dându-ma peste cap.
Am ramas înmarmurita. El credea ca eu glumisem si ca de fapt am prieten si de aceea am zis ceea ce am zis. Apoi dupa ce cuvintele lui au patruns îndeajuns de adânc în capul meu, m-a pufnit râsul si ma asez pe una din bancile din foisor încercând sa ma opresc.
- Oh, Doamne. Vai! Am exclamat eu printre hohote încercând sa ma opresc dar fara nici un succes.
- Ce este? Ce am afirmat de este atât de amuzant? Întreaba curios.
Era si mai haios în acea clipa cu sprâncenele lui negre ce erau clar pensate unite într-o privire întrebatoare.
- Oh, gata. Nu mai râd, nu mai râd, am repetat de câteva ori pentru a ma calma.
El a continuat sa se uite urât la mine. Eu l-am ignorat. Am înteles ca nu a înteles ce se întâmpla, dar daca avea putina rabdare aveam sa îi explic.

- Nu am prieten. Nu sunt o fata simpatica, nu sunt cineva cu care baieti ar vrea sa stea. Si sincer, nici eu nu sunt foarte încântata de compania lor în acel sens, îl lamuresc într-un final.
- Si atunci de ce ai acceptat sa te întâlnesti cu mine? A întrebat apropiindu-se de mine, uitându-se cu acei ochi ca peruzeaua în acea secunda direct în ai mei.
O întrebare buna. De ce am acceptat sa ma întâlnesc cu Stephen?
Nu stiam atunci raspunsul pentru ca eram prea mica si proasta pentru a întelege anumite sentimente, anumite subtilitati, dar acum îl stiu. Ma intriga si înca o mai face. Are un fel de a fi care îl completeaza pe al meu. Reuseste sa ma înteleaga atunci când alti nu pot, ma consoleaza atunci când ceilalti nici nu stiu ca trebuie sa fiu consolata. Ma citeste ca pe o carte deschisa, fapt care ma streseaza si ma încânta în acelasi timp. Trezeste în mine asemenea sentimente contradictorii cum nimeni altcineva nu a mai facut-o pâna acum.

As vrea sa pot da timpul înapoi si sa ma mai bucur înca o data de acele momente petrecute alaturi de el în care cu atâta usurinta a alungat singuratatea din sufletul meu. Nu as putea niciodata sa regret atât de mult faptul ca l-am întâlnit încât sa ma gândesc sa fi ales o alta cale. Da, m-a ranit. Da, poate daca nu ma învata ce este iubirea atunci poate nu as fi fost aici, dar în acelasi timp nu as fi stiut ce este extazul si fericirea. Toate lucrurile bune au si o parte rea. Niciodata nu vom învata sa pretuim momentele frumoase daca nu stim ce este durerea si disperarea.
Ma uit cu ochi tristi la inelul cu piatra albastra în forma de inimioara ce înca îl port pe mâna stânga pe inelar. Inel pe care initial l-am primit de la mama mea dar pe care Stephen l-a pierdut si mi-a dat altul identic. Piatra acestuia contine atâta fericire amestecata cu durere încât niciodata nu am fost în stare sa îl scot de pe deget de când l-am primit. Câte nopti nedormite am petrecut gândindu-ma ca daca reusesc sa îl arunc atunci o sa uit de tot si toate? Atât de multe încât le-am pierdut sirul. Dar niciodata nu am reusit sa îl scot, niciodata nu l-am tinut în palma pregatindu-ma sa îl arunc desi de multe ori visam despre asta.

Si apoi din cauza ca ma simteam atât de bine, de împacata într-un mod ciudat cu aproape toate lucrurile prin care trecusem, a trebuit sa apara acea amintire în fata ochilor mei. Nu puteam sa îmi amintesc doar clipele frumoase care m-au facut ceea ce sunt azi. Nu. Nu puteam sa îmi amintesc de momentul în care încurajata de Stephen sa fiu asa cum îmi place mie am hotarât sa sochez lumea din jurul meu cu modul în care ma machiez si ma îmbrac. Stephen m-a încurajat sa ies din cochilia mea si sa nu mai tin seama de ceea ce spun cei din jurul meu pentru ca ei sunt doar o turma fara minte care nu au identitate si personalitate. Nu toti sunt asa, este adevarat, dar multi sunt si acei multi pateaza pe cei putini. Si alaturi de el mi-am format propria personalitate, propria mea identitate. Nu mai eram doar o alta eleva din ultima banca ci eram si sunt eu, cea care nu da doi bani pe ce cred alti, care încearca sa demonstreze tuturor ca aparentele însala, ca nu conteaza cum arat, conteaza ceea ce am în cap. Oh, si aveam si înca am multe în capul asta sec al meu. Dar toate aceste amintiri frumoase, placute care îmi încânta inima si sufletul cu melodia lor armonioasa sunt patate de una singura care le domina, le otraveste cu durerea ei. Nu cred ca o sa pot întelege vreodata cum o singura întâmplare poate otravii cu atâta aviditate, rautate o mie perfecte. Cum un singur nor poate pata o zi splendida, distrugând-o.
- Nu o sa poti uita niciodata si cum nu poti uita, nu poti trece peste, nu este asa? Ma întreaba fetita de unsprezece ani ce apare în fata mea, stând pe picioarele mele.
- Tu ce cauti aici? Nu ai scoala, ceva la care trebuie sa fi prezenta? O întreb uitându-ma urât la aceasta.

Deja încep sa nu le mai suport, aceste personalitati ale mele care apar din senin spunând tot felul de lucruri. Ce stiu ele? Sunt blocate într-o anumita perioada a vietii mele si nu pot concepe niciodata lucrurile prin care trec în aceste clipe. Niciodata.
- Te las sa înnebunesti singura, zice suparata înainte sa dispara.
- Sunt deja nebuna daca te vad pe tine! Tip eu enervata.
Nu mai apuc sa mai spun ceva din cauza ca simt din nou cum intru în acea criza, cum încep sa ma sufoc iar inima ma înteapa atât de tare încât cred cu tarie ca cineva ma înjunghie. De ce mi se întâmpla asta tocmai acum?
Ca de obicei întrebarile mele ramân fara raspuns în timp ce eu cad în acel somn, în acea inconstienta... nici nu stiu cum sa o numesc...

[Dark Blue]

`ello>:D<
:-wTocmai mi-ai stricat ziua.
Cum adica Sfarsit? Cum adica 7-8 capitole? Ok, inteleg, ai mai multe ficuri, vrei sa incepi altele noi si probabil esti ocupata, dar...am vreo sansa sa te conving sa faci si aici o parte a doua? Sau, macar sa faci capitolele urmatoare mai lungi? Mult mai lungi?

Totusi, sa revenim la capitol. E ( marea surpriza: ) ca de obicei: superb. Descrierea este minunata, din nou sentimente uimitor de bine descrise si acea descriere a obiectelor cu care eu nu ma prea inteleg, si peste care uneori sar, ai reusit sa o transformi si este chiar... placuta pentru mine. Dialog, naratiune, totul e ok, dar am gasit ceva:
antepenultimul capitol era notat " *** " , penultimul apitol nu era notat deloc, iar ultimul capitol este notat tot " *** ". Acum chiar ca nu mai pricep ce ai vrut sa faci, de ce ai scris asa, si in mare nu inteleg mai nimic.

Inca sunt suparata. Sunt suparata si pe mine pentru ca imi plac finalurile, si sunt suparata ca ma supar pe degeaba pentru ca pana la urma e totusi doar alegerea ta, dar... ai putea te rog sa imi spui daca am vreo sansa sa te influentez? As putea face cateva chestii...
Anyway, spor la scris>:D<

[Daria v2]

Ah. Scuze ca nu am lasat si la capitolul anterior dar am uitat. Acum sunt aici.

Cel mai mult imi place ca folosesti dialogul foarte bine si nu este sec si cliseic ! Deci mi se pare cam multicel dar se imbina totusi perfect cu naratiunea si descrierea care pot spune ca la descriere ai mai putea sa adaugi macar putin asa ca pe o ultima suta de metrii. Nu ma bucur ca mai sunt asa putine capitole dar macar esti in stare sa faci un fic` cap coada, admiratie, lady pentru asta. In rest imi place, ti.am mai zis, nu am ce sa iti spun de rau.