Sufletul întunericului

[Me�al.]

Mulţumim pentru comentariu Beki şi sperăm că ai să mai treci pe aici ! : D
Aşa, am venit şi noi odată la un an şi jumătate să vă fie de plăcere acest nou capitol : ). Nu l-am putut corecta fiindcă mâine plec în vacanţă şi nu o să am laptopul personal cu mine, aşa că îmi cer scuze de greşeli - l-am cam scris pe fugă.
De asemenea, Mad Hatter şi cu mine vă urăm sărbători fericite, precum şi un an nou plin de bucurii şi tot ce vă doriţi.
Lectură plăcută, guys! ^^

5

Nu ştiam de ce am oprit-o, chiar nu aveam nici o idee. Mă simţeam atât de distrus, sufletul îmi era rupt în bucăţele. Nu înţelegeam de ce mă afecta atât de tare pierderea acelul lanţ. În fond, era doar un obiect. Dar el fusese ultima amintire pe care o avusesem de la părinţii mei, deci nu puteam să trec peste asta atât de repede.
Nu după mult timp, am realizat că o ţineam de mână pe Lilith, care avea o faţă îmbujorată, asemănătoare trandafirilor roşii. Ok, acum chiar că nu ştiam ce puteam face. Trebuia să improvizez ceva repede. I-am analizat chipul şi am observat o pată de sânge pe obrazul ei stâng. Am scos o batistă din buzunar şi i-am şters-o cu atenţie.
- Doar o mică pată de sânge, am spus în timp ce observam dezamăgirea ce i se întipărea pe chip. Poţi să te aşezi, îţi tremură picioarele, am adăugat rece, dându-i drumul.
Ea se conformă şi se întinse pe canapeaua spaţioasă, cu mâna aşezată peste ochi. Am privit-o preţ de câteva secunde, gândindu-mă la expresia sa dezamăgită. Probabil se aştepta să o sărut, asta îşi doreau toate fetele de la mine. Poate era ca toate celelalte, deşi o parte din mintea mea îmi spunea clar că mă înşelam. M-am aşezat pe scaunul rotativ de la birou şi mi-am lăsat capul pe mâni. Eram atât de confuz şi simţeam cum oboseala mă cuprindea. Am mai aruncat o ultimă privire înspre Lilith, care dormea pe canapea, şi am închis ochii, cufundându-mă într-un somn profund.

- Prostule, ai pierdut colierul! Cum îndrăzneşti?! se auzea ţipătul atât de cunoscut.
Eram înconjurat de întuneric, nimic nu se vedea şi nu puteam simţi nimic. Oricât m-aş fi învârtit, aş fi fost în acelaşi loc. Singur.
- Ai pierdut ceva atât de preţios şi nu vrei să te răzbuni? Mi-e silă de tine! se auzi vocea din nou, dar de data asta mai aproape de mine.
Era de femeie, asta ştiam clar şi îmi era atât de cunoscută, dar nu ştiam de unde o cunoşteam. Brusc, în faţa mea, şi-a făcut apariţia un trup slăbuţ. Era o fată cu părul ars, faţa pe jumătate mutilată şi haine peticite. Imaginea aceea m-a făcut să mă prăbuşesc înnebunit pe podea.
- Nu se poate. Juliet, tu eşti...? am şoptit, privind-o cu ochii măriţi şi înlăcrimaţi.
- Eu sunt, Eric. Şi tu ne-ai dezamăgit pe toţi!
- Ce puteam să îi fac lui Lilith? am şoptit cu vocea-mi tremurândă.
- Dacă nu ţii la ea, omoar-o, dacă o iubeşti, dovedeşte-i. Nu sta ca prostul.
Mi-a aruncat un zâmbet specific ei, ştrengăresc. Însă nu am putut să îi întorc zâmbetul, eram prea distrus. Îi vedeam faţa mutilată, sângele picurându-i de pe bărbie şi nu puteam decât să mă îngrozesc.
Brusc, ne-am aflat într-un deşert întins, cu nisipul roşu, cerul sângeriu. Soarele era atât enorm, atât de arzător şi teribil, încât, dacă Pământul s-ar fi apropiat de el, ar fi fost ars de razele sale nemiloase. O vedeam pe Juliet privind speriată în stânga şi-n dreapta, căutând parcă să scape de un inamic invizibil. Îi puteam simţi frica pătrunzătoare cum îmi sfâşie întreg trupul.
- Vin după mine... Te iubesc, Eric, şi să închizi ochii... a spus ea, cu vocea-i tremurândă.
Dar nu i-am ascultat sfatul, nu am putut. Am văzut mai multe umbre, apropriindu-se de trupul ei distrus şi le-am privit cum îmi sfâşiau sora, fiindu-mi absolut imposibil să îmi mişc corpul. Vedeam cum îi rupeau bucăţi de carne din diferite zone şi le aruncau pe nisipul încins...
- NU! JULIET!

Mi-am deschis ochii, ţipând cât de tare am putut. O lacrimă îmi curgea pe obrazul alb. Eram înapoi în lumea reală şi, spre bucuria mea, fusese doar un vis. Am simţit cum cineva mă strângea puternic în braţe, nevrând să îmi mai dea drumul. Desigur, era Lilith, care îmi mângâia părul blândă, şoptindu-mi că totul era bine acum. Nu ştiam de ce, dar vocea ei suavă mă convingea că totul era în regulă. Am oftat, depărtându-mă uşor de ea, privind-o în ochi. Mi-a explicat că totul fusese un coşmar şi a dat să se ridice, dar am prins-o în braţe, strâgând-o cu putere.
- Au.. Eric... doare, a şoptit, scâncind încet.
I-am dat drumul imediat şi, când a vrut să mă privească în ochi, mi-am întors capul în altă direcţie. Încă eram tulburat de visul avut în după amiaza respectivă. Haide, Eric, trebuie să îţi revii, calmează-te, mi-am spus, oftând uşor. M-am ridicat în picioare şi m-am întins, căscând. Începea să mă doară capul destul de tare, iar ochii să mă usture. Camera asta, oricât de mare ar fi fost, începea să mă strângă şi mă simţeam prins în ea.
- Hai în parc, am auzit că e o expoziţie acolo, a sugerat Lilith, trăgându-mă de mână afară din cameră.
Parcă ştia că îmi doream să ies afară, deşi nu îi spusesem. Era ceva ciudat, dar chiar îmi plăcea acest lucru.

Jumătate de oră mai târziu, ne aflam în parcul localizat central în oraşul nostru. Era mare şi foarte bine îngrijit. Copacii înalţi, falnici, erau acolo de peste o sută de ani, iar iarba era udată zilnic, precum şi florile multicolore ce constituiau un ornament plin de viaţă. Vedeam cupluri fericite plimbându-se pe aleile pavate cu marmură, oameni bătrâni bucurându-se de razele soarelui, copii jucându-se în locurile special amenajate pentru ei. Era atâta pace şi armonie încât visul acela începea să pălească, să se piardă într-un colţişor al minţii de unde nu avea să mai iasă.
Am mers până în centrul parcului, unde se aflau mai mulţi fotografi profesionişti ce căutau nişte modele pentru un articol dedicat îndrăgostiţilor. O sumedenie de oameni se aflau acolo, înconjurându-i pe fotografi şi încercând să îi convingă că ei sunt cei mai potriviţi.
- Mergem şi noi? întrebă Lilith, cu ochii sclipindu-i de dorinţă.
- E o tâmpenie, am spus repede, sprijinindu-mă de un copac.
Lilith a oftat şi m-a prins de mână, încercând să mă tragă spre mulţimea de oameni. Era interesant şi amuzant cum ea încerca aşa ceva când era mai uşoară decât mine. Un culoar s-a format în faţa noastră, iar înspre noi venea un bărbat de vărstă medie, cu nişte ochelari cu rame turcoaz de la Ray Ban. Avea la gât noul aparat de fotografiat de la Nikon, D7000. M-am încruntat în timp ce venea înspre noi, cu paşi apăsaţi. S-a oprit în faţa noastră şi a analizat-o atent pe Lilith, apoi pe mine. S-a întors înspre întreaga echipă din spatele lui şi a spus mulţumit.
- Pe ei îi vreau. Apoi, s-a întors din nou spre noi şi a zis: Nu accept un refuz.
Am putut să o simt pe Lilith fericită lângă mine, trăgând agitată de geaca mea şi ţopăind. Pe de-o parte îi înţelegeam exaltarea, dar pe alta nu. Dar fiind atât de bucuroasă, nu am putut face altceva, deşi să îi accept dorinţa, măcar atât puteam face. Când i-am spus domnului fotograf că suntem de acord, am auzit bombăneli din partea celorlalţi doritori. Nu i-a băgat nimeni în seamă, iar bodyguarzii i-au rugat să plece cât mai rapid de pe aşa-zisul platou.
- Puteţi să îmi spuneţi Dimitri, să ştiţi. Nu trebuie să fiţi atât de formali, spuse fotograful, zâmbind larg. Şi, apropo, voi sunteţi iubiţi, nu? Vă potriviţi atât de bine!
- Nu suntem, am spus amândoi în acelaşi timp, privind în pământ.
Dimitri a început să râdă şi a plecat, trimiţând două femei de la machiaj să ne aranjeze. Şi cine spunea că într-un parc nu se poate amenaja un adevărat studio, se înşela amarnic. Pe iarbă erau puse mese de fardat moderne, sisteme pentru spălat părul, foehnuri, tot ce vrei şi ce nu vrei. Femeia brunetă ce avea să mă aranjeze, din păcate, m-a aşezat pe un scaun aflat în faţa unei oglinzi.
- Părul tău e prea lung, îţi acoperă mult prea mult ochii ăştia minunaţi. O să îţi tai puţin vârfurile.
- Nu vreau. ÃŽmi place aÅŸa, am comentat enervat.
- Uite, nu o să fie deloc o schimbare. Părul tot pe faţă îl vei avea, adică tot freza de skater-rocker-emo, dar doar mai stilizată. Pariez că iubitei tale o să-i placă şi, de asemenea, şi ţie.
- Nu e iubita mea!
- Da, da, spuse ea sarcastică şi începu să îmi ude părul.

Jumătate de oră mai târziu părul meu era proaspăt tuns şi chiar arăta mai bine. Se pare că femeia aia avusese dreptate. Lângă mine a apărut un tip, ce mă trase spre garderobă. Oftând, am mers după el, întrebându-l unde era Lilith fiindcă doream să o văd. Am primit un răspuns ferm din partea lui şi anume că nu o puteam vedea până era gata.
Femeia de la garderobă avea vreo douăzeci de ani şi era mult prea agitată. Nici nu ajunsesem bine şi m-a pus să mă dezbrac. Şi nu doar să îmi scot haina, ci şi tricoul. M-am conformat fiind oarecum silit de conjunctură. De ce ar fi trebuit să accept? Bine, probabil că dacă nu ar fi fost atât de fericită Lilith, aş fi renunţat una – două.
- Ce ai acolo? a întrebat femeia, arătând cu degetul spre bandajul avut de mine pe antebraţ.
- M-am zgâriat, am răspuns simplu.
- Perfect. O să îţi schimb bandajul. Rana aceea îţi dă un aspect mai macho, te face dur. Ah, şi ce ochi minunaţi ai, puştiule.
M-a ţinut o tonă alegând diferite stiluri pentru diferite părţi ale şedinţei fotografice. Aveam să fiu un rocker, apoi îmbrăcat într-un costum din era victoriană... Nici nu mai ştiu ce. Însă prima dată aveam să îmi fac apariţia ca un rocker alcoolic şi sexy, după cum zicea femeia. Purtam o pereche de blugi destul de mulaţi, negrii, un tricou alb cu un monstruleţ desenat pe el, iar peste tricou aveam o geacă de piele neagră, de motociclist. În picioare purtam o pereche de converşi negrii, cu aspect jerpelit şi murdari. Pe un lanţ din piele aveam un fel de cheie, iar pe cap femeia îmi pusese un fes negru, ce practic îmi atârna. Desigur, nu lipseau brăţările din piele neagră.
Ameţit, am ieşit de la garderobă şi am fost surprins să văd că toţi se uitau şocaţi la mine. Chiar semănam cu un gangster? Încercând să îi ignor, am început să o caut pe Lilith, pe care am văzut-o stând de vorbă cu Dimitri. Când s-a întors înspre mine, nici nu am putut să o recunosc. Era... atât de schimbată şi, deşi îmi era greu să recunosc, frumoasă. Părul ei lung şi roşcat fusese ondulat şi ciufulit atât de tare, încât parcă nu se mai pieptănase de câteva luni. Purta o rochie neagră, cu un decolteu rotund şi adânc, mulată, cu o mică tăietură în zona abdomenului, ce era „prinsă” cu nişte ace de siguranţă. Peste rochie purta o cămaşă în pătrăţele, o combinaţie de negru şi mov, nuanţă că era asemănătoare cu cea a ochilor mei. Mai purta nişte dresuri rupte, din plasă şi nişte tenişi negri, tot de la Converse. La mână avea o bandană verde, înfăşurată strâns, asemănătoare cu nuanţa ochilor săi.
- Arăţi bine, i-am spus când s-a apropiat de mine.
- Şi tu, a zâmbit ea.
- Da, da, copii. Arătaţi bine. Normal că arătaţi bine. Acum o să vă lăsăm cinci – zece minute să vă reveniţi şi apoi ne punem curul la treabă, ne-a repezit băgăciosul de Dimitri. Şi, apropo, Eric, ai putea să zâmbeşti, puiule, adăugă.
- Nici să nu te gândeşti! am mârâit.
- Mă bazez pe tine, Lilith! ţipă Dimitri în timp ce se îndepărta.
M-am aşezat pe iarbă lângă Lilith şi am întrebat-o dacă îi plăcea ce se întâmpla fiindcă speram că nu am făcut totul în van. Spre surprinderea mea, chiar îi plăcea tot acest tărăboi. Dacă o făcea fericită, puteam să mă chinui măcar puţin. În fond, nu era aşa rău.
M-am uitat înspre alee şi am văzut foarte mulţi oameni holbându-se la noi. Unii erau invidioşi, alţii doar fericiţi, iar alţii aveau nişte feţe de obsedaţi ordinari. Nu eram deloc uimit. Oamenii erau atât de uşor de manipulat încât te şoca acest lucru. Probabil că dacă Lilith mi-ar fi aflat secretul, ar fi fugit cât de repede ar fi putut, nu mă uimea deloc. Şi, sincer, nu mi-aş fi dorit să ştie niciodată ce eram. Ea fusese singura persoană cu care am schimbat mai mult de două cuvinte. Desigur, asta după moartea rudelor mele că înainte eram mult mai vorbăreţ.
- Cred că ar trebui să mergem, a sugerat Lilith cinci minute mai târziu, ridicându-se în picioare.
Am aprobat din cap scurt şi m-am ridicat leneş, scuturându-mi hainele de iarbă şi privind-o în ochii aceia atât de verzi şi profunzi.