Still loving you [ Dydo & Metal ]

[Dydo1234]

Oke, acesta este un fic în colaborare cu Metal. Titlul probabil că îl ştiţi [ mai ales fanii Sonata Arctica ] . Este numele unei melodii de la Sonata. De ce am ales titlul ăsta? Simplu, pentru că în timp ce ascultam această melodie mi-a venit ideea şi pentru că versurile se potrivesc cu ideea poveştii. Eu voi scrie din punctul de vedere al fetei, Metal din punctul de vedere al băiatului. Ah, am uitat. Acesta este primul meu fic şi sunt conştientă că nu scriu prea bine, deci vă rog să îmi scuzaţi greşelile . Well, enjoy! :D

Capitolul 1
Melanie P.O.V.

Chiar când viaţa pare mai frumoasă, ia o turnătura neaşteptată. Am ajuns să mă întreb dacă viaţa poate să fie roz, ci nu o mică pată de culoare pe un imens fundal negru. Nu ştiam răspunsul şi nici nu credeam că o să-l aflu prea curând.
Eram într-un cimitir şi priveam în gol o piatră funerară mare, pe care erau scrise două nume. Numele părinţilor mei pe care i-am pierdut în timpul unui cutremur. O grindă a căzut peste trupurile lor şi nu au mai putut fi salvaţi. Deşi această întâmplare nefericită a avut loc acum şapte ani, tot mai aveam coşmaruri pe tema aceasta. Am lăsat uşor, pe marmura rece, un buchet de trandafiri roşii precum sângele. M-am ridicat în picioare, aranjându-mi fusta neagră, umflată şi cu dantelă albă. Am luat în mână jacheta de piele ce era aruncata undeva pe jos şi am privit cerul. Soarele era la linia orizontului şi întunericul acapara cimitirul şi întregul oraş. Trebuia să plec acasă fiindcă cimitirul în timpul nopţii nu era cel mai frumos loc.
Mergeam pe aleea cu pietre cubice, bocancii mei fiind singurii care se aud în liniştea profundă. Acesta era un loc bun de meditaţie în zilele când mă simţeam la capătul puterilor. Liceul mă termina complet, mă epuiza. Din cauza aceasta m-am despărţit şi cu fostul iubit, care nu a fost unul foarte bun.
Telefonul mobil a început să sune şi a spart liniştea profundă din cimitir. Nişte ciori, ce stăteau pe crengile copacilor de pe marginea aleei, şi-au luat zborul făcând un zgomot enervant.

-Alo? Cine e? Am întrebat eu plictisită.

-Melanie, m-a sunat directa şi cică nu mergem la liceu vreo lună. În sala de sport a căzut tavanul, precum şi în mai multe săli de clasă. În fine, liceul n-are fonduri şi. . . nu pot să repare clasele. Bine dragă, merg la un meci de basket cu iubitul meu, mai vorbim.

-Bine, Victoria. Vorbim altădată. Pa.

După această replică, am închis telefonul fără să îmi mai pese de un răspuns iminent. Mi-am continuat tăcută drumul printre mormânturi, spre ieşirea din cimitir. Sprijinit de o piatră funerară stătea un băiat brunet cu părul de lungime medie. Era tot îmbrăcat în negru şi în mână ţinea o ţigară care ardea mocnit. Aspectul lui mă atrăgea foarte mult deşi nu înţelegeam ce îmi plăcea la el. M-am apropriat de el încet, atingându-i mâna. Nu a reacţionat şi-n plus era rece ca gheaţa. I-am ridicat cu mâna dreaptă capul şi am observat că avea ochii închişi şi era palid. Fără prea mare greutate, i-am luat mâna după gât şi am cugetat să-l ridic. Deşi credeam că nu o să reuşesc, am constatat că tipul era al naibii de uşor. Nu a fost foarte greu să-l car până la ieşirea din cimitir.

-Alo, Jimmy, dacă poţi vino până aici. Am găsit un tip leşinat şi nu pot să-l duc cu metroul până acasă.

-Sigur, Mel. Chiar pe acolo treceam. Vin în maxim trei – patru minute. Îmi spuse vocea lui grăbită.

A închis telefonul şi, în mai puţin de cinci minute, o maşină de un roşu spălăcit a parcat în faţa cimitirului. La volan se afla un tip cu părul roşcat şi ochii verzi. Îmi zâmbea şi, în acelaşi timp, îl analiza pe tipul pe care îl susţineam. L-am aşezat pe brunet pe bancheta din spate a maşinii şi apoi m-am aşezat pe locul din dreapta al şoferului. Pe tot parcursul drumului, nu prea lung, n-am schimbat nici o vorbă cu Jimmy. El era cel mai vechi prieten al meu şi ştia foarte bine că nu eram cea mai comunicativă persoană. Când am ajuns în faţa blocului unde locuiam, Jimmy m-a întrebat pe un ton gânditor:
-Dar. . . Dacă nu sunt prea indiscret, ce ai de gând să faci cu el? Adică. . . nu poţi să iei în casa ta pe fiecare tip pe care-l găseşti leşinat.
-Ştiu, dar m-am simţit atrasă de tipul ăsta. Şi nu mă întreba de ce pentru că nu am nici cea mai vagă idee. În fine, am plecat. Mersi pentru că m-ai adus.
Am deschis portiera şi am ieşit afară, mai apoi culegându-l pe brunet de pe banchetă. Uşa blocului era, ca de obicei, descuiată şi nu m-am mai chinuit să caut cheile. Înainte să intru în complexul de locuinţe, m-am uitat în spate şi am văzut cum maşina roşie a plecat în viteză. Grăbită, am urcat treptele şi, ajunşi la etajul trei, am căutat în buzunarele gecii cheile. Am descuiat uşa şi am intrat cu paşi mari înăuntru. Uşa s-a trântit singură în urma mea, scutindu-mă pe mine de o treabă în plus. L-am aşezat pe brunet pe patul din camera mea, dar nu înainte să-i scot sacoul lung şi negru cu care era îmbrăcat. L-am învelit cu cea mai groasă pătură pe care o aveam şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele ce se aflau lângă pat. Credeam că am stat acolo preţ de mai bine de o oră. Stăteam şi priveam o poză aşezată pe noptieră. În ea eram eu şi cu un băiat înalt, şaten şi zâmbăreţ. Semăna cu un adevărat Cassanova sau, mai bine zis, semăna cu fostul meu iubit. Am scos poza din ramă şi m-am apropiat de geamul deschis. Cu ajutorul unei brichete, am ars fotografia, mici bucăţi din ea fiind luate de vânt. Nu mai aveam nevoie să îmi amintesc numai de trecut, trebuia să îl uit. Viaţa continua şi eu trebuia să văd prezentul şi să înfrunt cu vitejie viitorul. Apoi, când m-am întors spre pat, am văzut cum brunetul se mişca. A deschis ochii şi eu l-am privit nedumerită, curioasă să văd cum va acţiona.

[A'Svear]

Hello There :3
Deci, Dydo, capitolul tau m-a impresionat intr-un mod placut. Damn! Vreau nextul ala...Sau mor :|
O greseala care am vazut-o si m-a suparat rau:
mormanturi - morminte
In rest chiar mi-a placut ce ai scris :X Doar actiunea a fost putintel grabita. Totusi nu se observa daca adaugai mai multa descrierea in text. Da, erau unele momente in care puteai sa descrii mai mult sentimentele fetei, de exemplu cand l-a vazut pe tip in cimitir, nu stiu mi-ar fi placut sa ii conturezi mai bine sentimentele.
Si mi-ai m-ai trezit o curiozitate si anume fata. Chiar vreau sa vad ce personalitate ii vei forma. Oricum, m-ai lasat intr-un suspans de zile mari si abia astept nextul.
Spor la scris si multa multa imaginatie [Metal...te grabesti...nu-i asa?]
Zbye >:D<

[Me�al.]

Mulţumim pentru comm , Svear şi te mai aşteptăm >:D<
Chiar nu vă place deloc ficul de nu citeşte decât Svear? Este atât de urât? T-T
En fin, continuarea.

Capitolul 2
Alec P.O.V.

Am deschis ochii şi am privit extrem de nedumerit în jur. Îmi era frig şi mintea parcă îmi îngheţase. Un minut mi-a trebuit pentru ca să îmi amintesc, bucăţică cu bucăţică, ce s-a întâmplat. Dar unde eram? Ce căutam aici? Atât de multe întrebări se perindau prin mintea mea, dar prea puţine care să aibă un răspuns.
Deci, să recapitulăm se s-a întâmplat înainte de a mă cufunda în vid. Stăteam pe o piatră funerară, căţătat pe ea. Din spate îmi ieşeau un fel de aripi lungi, negre, ce mă înţepau încontinuu. Durerea cu care mă confruntam în acele momente era mai mare decât faptul că, în orice moment, întunericul mă putea înghiţi. De fiecare dată când mă încordam, aripile începeau să fâlfâie, făcând un zgomot ciudat. Pene negre cădeau din ele pe pământul rece, acoperindu-l precum un covor. O pană mi-a şuierat pe lângă cap, la aproximativ un milimetru. Era albă şi pură, dar, mai ales, ciudat de strălucitoare. În faţa mea, a apărut un tip îmbrăcat în alb, până şi părul lui, tuns scurt, avea această culoare. Îmi zâmbea ironic şi ţinea în mână câteva pene, aparent ascuţite. A suflat înspre una şi aceasta mi-a zgâriat faţa palidă. Dar, în fond, ce eram eu şi de ce mă ataca tipul ăla?
-Alec, demon răsărit din abis, predă-te şi moartea îţi va fi mai uşoară, a spus bărbatul, cu o voce groasă.
-Eu... Demon? Ai greşit persoana. Nici nu ştiu ce-s chestiile astea din spatele meu şi tu îmi zici că trebuie să mor? Acum câteva zile eram un băiat normal, am spus eu total
uimit.
-Deci încă nu ştii. Familia ta reală este formată din demoni, cu excepţia mamei tale, care s-a căsătorit cu un demon. Prin urmare, eşti jumătate om, jumătate demon. Pentru că nu şti să-ţi foloseşti puterile şi n-ai produs nici un incident, am să te cruţ şi îţi voi ascunde aripile. Alec, nu uita, dacă aripile îţi vor apărea din nou şi, cu ajutorul lor, vei răni un om atunci te voi omorî. Ai grijă.
Apoi totul s-a cufundat în întuneric, durerea aripilor a dispărut şi n-am mai simţit nimic.
Acum, mă aflat pe suprafaţa moale a unui pat, în camera unei fete şatene cu părul puţin ondulat. Chiar nu înţelegeam de ce mă aflam acolo. Teoretic trebuia să fiu în patul meu, trezindu-mă şi realizând că a fost totul doar un vis. Am privit-o preţ de o clipă pe adoleşcentă. În ochi i se citea teama, dar şi curiozitatea. Sigur era curioasă să aflecine eram şi poate că era mai bine să deschid un subiect, nu să stau precum un tâmpit şi să o privesc.
-Cum am ajuns aici? Am întrebat pe un ton calm.
Şi-a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii mei. A zâmbit şi s-a cocoţat pe un scaun, exact ca o maimuţă.
-Păăăi... Te-am găsit leşinat într-un cimitir. De fapt, erai aproape mort, sincer. Şi întrebarea mai bună era: cum ai reuşit să leşini pe acolo? Mi-a spus ea rapid.
Aparent părea cea mai zbuciumată şi energică fată pe care am văzut-o vreodată. Deşi, sub faţada aceea drăgălaşă şi nevinovată, se ascundea o tristeţe profundă şi nopţile îndelungate în care a plâns fără-ncetare.
-Nu ştiu, am minţit eu pentru că nu credeam că puteam fi un demon.
M-am ridicat din pat şi, involuntar, stomacul mi-a ghiorţăit. M-am simţit incredibil de stupid, dar, când fata a început să râdă, am început şi eu să mă amuz.
-Bănuiam că-ţi va fi foame, domule „nu ştiu”. Dacă tot eşti în casa mea, îţi permiţi să îmi zici şi mie numele tău? O să fie cam greu să-ţi spun „omul fără nume”. Era să uit, eu sunt Melanie, dar îmi poţi spune Mel pentru că lenea-i mare, mi-a zis scoţându-mi limba.
-Alec, draga mea Mel, am spus zâmbindu-i.
În prezenţa acestei fete totul părea mai frumos, mă amuza. Comportamentul ei nebunatic mă amuza şi mă făcea să râd. Pentru prima dată de când am văzut-o, m-am uitat la cum era îmbrăcată. În negru. Un lucru cam ciudat pentru firea ei ameţită. Probabil că hainele erau singurele amprente ale faptului că suferea undeva în adâncul inimii. A dispărut din încăpere fără să mai scoată un sunet. M-am ridicat din pat şi m-am apropiat de geam. Afară soarele strălucea voios. Am văzut cum o pană albă cădea prin faţa geamului. Instinctiv, m-am întins şi am luat-o. Pe ea scria cu litere mici şi înghesuite:

Nu uita pactul nostru.

Deci ce s-a întâmplat nu a fost un vis. Aveam atâtea întrebări pentru îngerul acela, dar ştiam că nu o să mi se înfăţişeze. Poate că ar trebui să uit despre tot ce s-a întâmplat. Aşa nu puteam să rănesc nici un om şi totul ar fi fost aparent perfect.
Uşa camerei s-a deschis şi înăuntru a intrat Mel cu o tavă. S-a uitat suspicios la mine şi a pus tava pe noptieră. Am luat castronul în care era o supă şi l-am dat pe gât imediat, apoi lingându-mi buzele. Melanie mă privea amuzată, mai să o bufnească râsul. Am terminat de mâncat foarte repede şi i-am mulţumit cumsecade şatenei. Ea s-a căţărat iarăşi, precum o maimuţică, pe scaunul rotativ şi m-a privit.
-Ai de gând să stai toată ziua în casă? Dacă tot o să locuieşti cu mine ceva timp, va trebui să fi puţintel mai vioi.
Dar aveam să stau la ea? Aveam şi eu casă, familie şi aşa mai departe. . . Ba nu, avea dreptate. Familia mea este formată din demoni şi, probabil, nenorocitul ăla de înger i-a dus în tărâmul demonilor. Dar. . . ea cum ştia?
-Da, ai dreptate. . . să ieşim pe undeva. Dar tu de unde ştiai că o să locuiesc cu tine? Nu ţin minte să-ţi fi spus. . .
-Orice idiot şi-ar fi dat seama! Ce om cu familie ar leşina într-un cimitir, fără să sune vreun apropiat? În plus, cred că ai stat mult pe acolo, având în vedere că te-am găsit la amiază. Oricum, asta mi-a spus instinctul şi, ca de obicei, instinctul meu are mare dreptate, mi-a spun ea zâmbind triumfător.
Chiar că avea dreptate, indiferent că explicaţia ei era de neînţeles. Am oftat şi i-am zâmbit, mai apoi făcându-i cu ochiul. M-am uitat să văd cu ce eram îmbrăcat. Surpiză! Purtam aceeiaşi pantaloni negrii şi un tricou de un albastru închis cu turcoaz pe care, cu negru, scria mare Element. Erau aceleaşi haine pe care le-am purtat şi înainte de momentul ciudat. Mel a rămas îmbrăcată cu aceleaşi haine, numai că şi-a luat o eşarfă turcoaz şi şi-a aranjat-o în jurug gâtului. Am ieşit amândoi pe uşa apartamentului şi eu am încercat să mă orientez, dar fără folos. Nu ştiam unde eram.
-Haiiidee, Alec! Haide la jocuri video! Spuse ea cu o voce copilăroasă.
Am oftat şi am aprobat, deşi jocurile video nu erau pasiunea mea. Mergeamnoi liniştiţi printre oamenii grăbiţi şi, brusc, am observat cum trei tipi, îmbrăcaţi în negru, ne urmăreau. Deşi am cotit de câteva ori, tipii aceia tot în spatele nostru au rămas.
-Îi cunoşti pe tipii ăia? Am întrebat-o şoptit pe Mel.

[Looolaaa13]

E chiar interesant. Insa mi se pare ca ati intrat direct in " pilaf ". Adica puteati sa povestiti macar cateva momente inainte. Sa spuneti cum a ajuns la cimitir, apoi ce s-a intamplat inainte cu Alec. Oricum nu conteaza chiar asa mult. E foarte frumoasa ideea. Totusi mi s-a parut oarecum ciudat ca se muta cu ea doar asa ca nu avea unde sa se duca . Nici macar nu o cunostea. Oricum e frumos. Descrieti frumos si imi place estetica. Ma bucur ca scrieti cu diacritice . Eu nu ma mai obosesc acum...oricum de abea astept nextul. Spor la scris :)!

[Elusive wolf]

Bau ! Um , Dy să şti că ai început chiar bine . Ai un stil foarte fain <3 . O să vezi că pe parcurs o să devii din ce în ce mai bună , oricum , îmi place cum scrieţi , dar ca sfat , cred că ar trebui să o luaţi puţin mai încet . Nu trebuie să vă grăbiţi , acordaţi timp unui capitol şi nu grăbiţi acţiunea , aşa totul devine mai interesant şi ne puteţi ţine şi mai mult cu sufletul la gură .
Ideea este foarte interesantă , mie îmi place foarte mult , în special de Mel , îmi place pentru că este directă şi foarte rebelă . Îmi plac ambele personaje , aştept să văd cum decurge acţiunea , sunt foarte curioasă . Mă tot întreb cine sunt tipii ăia .
Baftă , spor la scris şi take it easy :] !
* Hugs *

[Zăpă]

Heya(*.*)

Dydo-ai spus ca este primul tau fic si ca esti constienta ca nu scrii prea bine...Lasa`ma sa te contrazic...scrii destul de bine pentru primul fic.Tin sa spun ca dupa ce am citit primul capitol am ramas placut impresionata.Tot ce vreau sa`ti zic este ca grabesti putin actiunea si cred ca ai mai putea sa lucrezi la descriere,incearca sa descrii sentimentele personajului pe care il reprezinti...doar atat....Apropo imi place personalitatea lui Mel,iar tresaturile sunt bine conturate...In rest te felicit!

Metal-ceva mai bine decat Dydo... Grabesti doar putin actiunea,iar descrierea este buna,fiind din perspectiva unui baiat..Te descurci ceva mai bine la naratiune...Imi place personajul tau,Alec,este foarte sugestiv din cate am inteles pana acum...

In cateva cuvinte imi place ficul vostru si astept nextu`...Sper ca o sa mai postati,caci sunt tare curioasa ce se va intampla in continuare si presimt ca va fi ceva interesant:)

Scuze ca este scurt comentul,dar nu am ce sa critic,caci ficul este foarte bun si imi place...Ideea este originala si captivanta,dar vreau sa vad cum evolueza povestea...

Sincere felicitari pentru fic!

Ja ne` si multa inspiratie:*

[Dydo1234]

Hellău! Ne bucurăm din suflet că vă place şi vă mulţumim pentru comentarii, girls ! >:d< Vă mai aşteptăm !

Capitolul 3
Melanie P.O.V.

Băiatul pe nume Alec era învăluit în mister. Nu mi-a povestit prea multe despre trecutul lui, dar fiecare avea secretele lui. Aveam să găsesc momentul oportun şi o să-l trag de limbă. Am propus să ieşim afară, camera în care ne aflam, sufocându-mă. Niciodată nu mi-a plăcut să stau în casă prea mult. Deşi înăuntrul meu mă simţeam singură, nu aveam de ce să le arăt tuturor acest lucru. Ieşisem pe stradă şi ne plimbam agale pe trotoarul aglomerat. Oamenii care treceau pe lângă noi ne priveau şi ne făceau cu ochiul. Pentru numele lui Dumnezeu, semănam cu un cuplu? Bine, poate că nu mă deranja prea tare acest lucru. Dar, în ciuda acestui lucru, Alec părea terifiat. Mergea mecanic şi se vedea că mintea lui era pierdută pe alte meleaguri. Cu acea ocazie, puteam să-l privesc şi eu mai atentă, fără a-i atrage atenţia. Părul îi era brunet cu o şuviţă roşcată în spate şi îi sclipea în lumina strălucitoare a soarelui. Nasul în vânt îi dădea un aer copilăros, dar nu i-am văzut latura aceea. Dar ochii lui mă faşcinaseră. Erau negrii, dar sclipeau. Înăuntrul lor se vedeau sclipiri de cristale de fiecare dată când zâmbea sau râdea. Bine, poate l-aş mai fi analizat, dar vocea lui m-a trezit din starea de reverie.
-Melanie, şti cine-s tipii ăia?
La început n-am înţeles la ce se referea. Imediat după ce m-am uitat cu coada ochiului în spate, am realizat la ce se referea. Erau nişte băieţi îmbrăcaţi în haine negre, cunoscuţi mie. Parcă îi cunoscusem în urmă cu câteva săptămâni în parcul Central. Nici o ameninţare, presupuneam. I-am răspuns rapid lui Alec la întrebare şi ne-am continuat liniştiţi drumul. Dar tipii ăia tot ne urmăreau şi mă călcau pe nervi îngrozitor de mult. M-am oprit şi mi-am dat şuviţele de păr de pe faţă, întorcându-mă cu faţa la ei. Tipii s-au oprit şi mă priveau uimiţi. Aveau nişte mutre hidoase şi pline de coşuri de mi-am dorit să nu mă fi oprit.
-Măi, altceva nu aveţi ce face de ne urmăriţi pe noi? Duceţi-vă şi voi în altă parte şi lăsaţi-ne în pace! Am spus eu nervoasă.
-Păpuşă, credeam că eşti cu mine, că eşti iubita mea. De ce umbli cu tipul ăsta pe care nici nu l-am văzut prin cartier? A întrebat unul dintre ei, apropiindu-se de noi.
-Idiotul mami, poate că tu nu înţelegi ce se întâmplă. Eu nu o să fiu niciodată cu un tip hidos ca tine, deci, mămică, du-te şi caută-ţi altă iubiţică.
Tipul s-a întors şi a plecat, dar nu înainte să urle că se va răzbuna. Un lucru patetic. Lângă mine îl simţeam pe Alec încordat. Privea, cu maxilarul încleştat, grupul care se pierdea prin mulţimea de oameni. Muşchii îi erau încordaţi şi ceva era schimbat la el. Privea în gol şi ceva mă făcea să cred că suferea. Ceva îl măcina înăuntru. Poate că ăla era secretul lui şi cred că suferea enorm. L-am apucat de mână şi am simţit că era rece, dar îl trag după mine până la locurile unde erau jocurile mecanice. Poate că acolo avea să îşi revină. Când am ajuns, el a rămas privind în gol, fără să vorbească cu mine.
-Aleeec! Spusesem eu cu voce tare, fruturndu-mi o mână prin faţa ochilor lui.
Abia în acel moment, a început să clipească des şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Pe chipul lui se vedea că nu dorea să discute despre trecutul lui. Am oftat şi am deschis uşa de sticlă, intrând în magazinul unde erau multe jocuri. Iau câteva fise, zece pentru fiecare, şi intrăm înăuntru. Alec tot distant părea, aşa că am propus să ne jucăm Nascar. De fapt, aveam chef să concurăm. Ne-am aşezat pe scaunul moale şi am prins volanul cu mâinile. Mi-am pus picioarele pe pedale şi am apăsat uşor pe ele. Brunetul stătea relaxat pe scaunul de lângă mine. Competiţia a început şi eu am realizat că niciodată nu am mai condus o maşină dinaceasta. Până şi în jocurile video era greu să conduci o maşină. Îl privesc cu coada ochiului pe Alec. Stătea relaxat pe scaunul moale şi conducea liniştit maşina virtuală. M-a depăşit cu uşurinţă şi am văzut cum, pe ecran, se îndepărta. Tipu ăsta chiar ştia să conducă. Jocul s-a terminat rapid, cu câştigul lui Alec, cât de mult m-am putut oftica. În fine, am continuat să jucăm basket sau, mă rog, aruncatul la coş. Îl priveam din profil şi am văzut cât de frumos putea să fie părul lui, ochii sclipitori prin care vedeai teama şi corpul lui perfect, parcă sculptat. Atracţia mea faţă de el creştea cu fiecare minut în care mă aflat lângă sau în apropierea lui. Oare chiar îl plăceam? Bună întrebare...
După jocul de basket, am mers să jucăm darts, ceva cu condusul unei motociclete şi un joc cu pilotatul unui avion. Gata, terminasem fisele şi cred că am jucat aproape tot ce puteam. Am ieşit zâmbitori de acolo, râzând non stop. Am propus să mergem să bem un suc la terasa de lângă jocuri. Eram hotărâtă să aflu „micul” lui secret şi acolo aveam de gând să-l percheziţionez. El a aceptat fără să bănuiască de micuţul şi inofensivul meu plan. Intrasem înăuntru şi, imediat după ce ne-am aşezat la masă, o chelneriţă îmbrăcată într-o rochiţă neagră şi un şorţ alb ne-a întrebat ce doream să bem. Amândoi am comandat un suc de portocale şi femeia a dispărut, apărând în mai puţin de cinci minute cu comanda. Alec a luat o gură din sucul dulceag şi m-a privit întrebător. Sfioasă, am deschis gura şi am întrebat:
-Care este secretul tău? De ce te temi?
Alec a rămas parcă îngheţat pe scaunul comod, în timp ce strângea uşor în mână paharul de sticlă. Cred că am pus întrebarea nepotrivită la timpul nepotrivit şi exista o mare probabilitate să nu-mi răspundă.

[Zăpă]

Heya(*.*)

Ce bine ca ai pus next repede!Va ador ficul!:love:

Poi sa vedem...a fost bine...ai descris lucrurile destul de bine,insa cred ca trebuie sa mai adaugi si mai multa descriere(scuze,dar ador descrierea;)))Actiunea a fost buna,nu ai grabit`o si nici nu ai lasat`o` mai moale,insa vreau sa se intample putintel mai multe lucruri intr-un capitol...Dialogul nu faci exces si nu este sec,asta este bine...bravo..

Tin sa va spun ca imi place foarte tare ficul,este dragut si interesant...Pana acum am inteles ceva,dar dupa cateva capitole o sa fiu la curent cu totul...Imi place ca este original,nu am mai intalnit ideea asta pe site...

Am vazut si cateva greseli de tastare,dar nu`i nimic,se rezolva...

Cam atat...Astept nextu` si repede!

Ja ne` si multa inspiratie:*

[Flash]

Am ajuns să mă întreb dacă viaţa poate să fie roz, ci nu o mică pată de culoare pe un imens fundal negru. - cred că aici r fi mers un ''sau'' pentru că parcă sună mai bine.
umflată şi cu dantelă albă - prin umflată te referi la cloş, dăla aşa cum au rochiile şi fustele :)) adică. . . aşa dăla. Nu înţelegeam aici o.o
Soarele era la linia orizontului şi întunericul acapara cimitirul şi întregul oraş - ador fraza asta dar nu ştiu de ce. Are o sonoritate plăcută dar chiar nu ştiu de ce îmi place. -.-
ÅŸapte ani -

Melanie, m-a sunat directa şi cică nu mergem la liceu vreo lună. În sala de sport a căzut tavanul, precum şi în mai multe săli de clasă. În fine, liceul n-are fonduri şi. . . nu pot să repare clasele. Bine dragă, merg la un meci de basket cu iubitul meu, mai vorbim.

stai niţeluş, anii nu concordă o.o . Adică liceul e devastat din cauza cutremurului, dar părinţii ei au murit acum 7 ani. Păi stai dacă gândim logic, şcoala nu are fonduri, dar ei au stat acasă 7 ani :- o.o ?

ÅŸtii

So, am citit şi eu ficul vostru şi mă gândeam să trec pe aici. Am enumerat mai sus principalele greşeluţe pe care le-aţi făcut amândoi în următoarele capitole, ca să nu mai stau să enumăr care capitol anume, am zis direct. În mare îmi place e cu demoni, etc :d normal că veneam şi eu pe acilişa. Capitolele sunt foarte îngrijite, adică au un aspect frumos şi estetica în pare e îngrijită. Nu am văzut greşeli de tastare sau chestii de genul care să îmi îngreuneze cititul. Îmi place, amaândoi scrieţi la fel de frumos şi amândoi aveţi un stil frumos de a scrie.