Paralizia sufletului.

[Abbeh.]

@Madlén, genilicioasoo, mersi mult că ai trecut pe aici şi mă bucur enorm că-ţi place. [ I love you too ;x]
@S. «ȝ V., mersi mersi că ai trecut pe aici şi mă bucur că încă-ţi place. D:
@Metal, mersi de comentariul şi de observaţii, chiar nu mi-am dat seama de unele greşeli pe care le-am făcut * laughs *. Pleonasmul ăla nu l-am făcut voit, am scris "strâmb urât", fără să mă gândesc la sens. Sper să citeşti în continuare.
@V . Z . , mersi că ai trecut pe aici şi mă bucur mult că-ţi place. Personal, îmi place numele de Daria, e marfă că te cheamă aşa. :]

Am venit cu următorul capitol, nu e prea lung căci n-am avut prea mult timp să scriu, dar de mâine începe şcoala, azi o să cam ies şi nu ştiu cât timp o să mai am de scris. Eniuei.
Lectură plăcută !

Poze: Micul "Fotograf"
Alan.
Abel.

III.

M-am gândit de atât de multe ori ce e fericirea şi niciodată n-am găsit un răspuns mulţumitor. Fericirea e ceva relativ, după părerea mea, un termen din dicţionar; ceva după care alergi mereu, dar nu prinzi niciodată. În cazul în care ai impresia că eşti fericit, e doar o impresie; niciodată n-o să fi pe deplin fericit, mereu va interveni ceva care va avea grijă să-ţi tulbure viaţa.
- Sunshine, mă duc să cumpăr îngheţată, vin repede.
- Bine, i-am răspuns zâmbind sincer.
L-am privit îndepărtându-se şi ştiam că magazinul e la cinci sau şase minute depărtare de noi, aşa că mi-am scos telefonul cu gândul de a asculta muzică, dar am observat că nu mai aveam baterie, iar Eric avea acelaşi model de telefon şi melodii asemănătoare, aşa că am luat telefonul lui. Nu aveam de gând să-i cotrobăi prin mesaje sau alte chestii din acestea, chiar nu sunt genul de persoană care face aşa ceva, aşa că am intrat în meniu şi apoi în folderul cu melodii; am pornit una şi mi-am lăsat urechile şi sufletul să se răsfeţe cu melodia pe care-o adoram. Fredonam – adică mimam – câteva versuri pe care le ştiam pe de rost.

Don't let go
Never give up, it's such a wonderful life*

Pentru o secundă, căştile au încetat să mai funcţioneze, iar eu am crezut că s-au stricat, însă era doar vina telefonului; Eric primise un mesaj şi melodia se oprise pentru a-mi arăta acest lucru; pentru că nu apărea vreun nume la număr, am deschis mesajul şi-am rămas mută de uimire. Mă simţeam umilită, folosită, bleagă şi aşa mai departe; idiotul ăsta mă distruge încet, dar sigur. M-am ridicat hotărâtă de pe bancă şi-am pornit către magazin, doream să-l întâlnesc, să-i înapoiez telefonul şi să plec acasă. Nu suport să fiu minţită, şi, văzându-l pe el atât de fericit lângă ea, mi-am dat seama că n-are rost să plâng sau să ţip la el; probabil că nu se simte bine lângă mine, că eu nu-i pot oferi ce-i oferă ea şi, mai important, eu nu sunt la fel de aproape ca ea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mi-am dat seama că e o bătălie pierdută, cu mine, cu Eric, cu tipa aceea, cu viaţa, cu tot. Am pierdut şi, cu tot narcisismul meu, trebuie să mă resemnez şi să privesc înainte, nu trebuie să mă las să cad. Deşi e aici, am impresia că ceru-i mai aproape decât el. L-am văzut venind şi mi s-a pus un nod în gât; îmi venea să mă arunc în lac, dar la ce bun?
- Hei, unde pleci?, m-a întrebat uimit.
I-am întins telefonul cu mesajul deschis şi l-am poftit să se uite la el; a încercat să-mi explice că nu e ceea ce pare, că ...
- Ştii ce? Las-o aşa, se vede că eşti fericit cu ea şi-mi pare rău că eu ţi-am omorât atâta timp, că te-am stresat, poate, spunându-ţi mereu că-mi e dor de tine, însă acum mi-am dat seama, i-am zâmbit încercând să-mi stăpânesc lacrimile şi am continuat, dar de acum va fi bine. Tu o iei pe un drum şi eu pe altul. Mi-a făcut plăcere, i-am spus sărutându-l pe obraz şi fugind.
Am dat frâu liber lacrimilor, nemaipăsându-mi de nimeni şi de nimic; durerea ajunsese de la sufletească la fizică, iar eu aveam impresia c-o să mor. Cum să văd ziua de mâine fără el?
Am intrat val vârtej în casă şi m-am trântit în pat, luând mp3-ul şi dând drumul la melodia care speram să mă calmeze, însă n-o făcea; îmi repetam mereu în gând, iar mai apoi cu voce tare:

E doar un fost, un e înger, n-are aripi.
E doar actorul principal în lumea ta cu patimi...**

Îmi trăgeam nasul şi încercam să-mi şterg lacrimile, însă faţa mi se uda la fel de repede precum o ştergeam eu. Mi-am auzit telefonul sunând şi inima mi s-a oprit, respiraţia mi s-a tăiat şi speram din tot sufletul să nu fie Eric; n-aş fi putut face faţă şi nu voiam sub nicio formă ca el să mă vadă aşa. Sunt conştientă că durea, însă după ce plâng îmi va fi puţin mai bine, mă voi simţi mai eliberată, chiar dacă durerea continuă să rămână acolo. Am luat în mână telefonul şi-am văzut că era Shane, fostul bun prieten al lui Eric; am răspuns şi-am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar nu eram sigură c-o să pot face asta.
- Hei ! am spus încercând să par veselă.
- Da, alo şi ţie, mi-a spus râzând, mâine trec pe acolo şi mă gândeam că poate-ţi iei o pauză din a sta cu Eric să bem şi noi un suc sau ceva de genul ăsta.
Am simţit ochii arzându-mi şi ştiam că trebuie să mă stăpânesc, în fond, Eric era doar un fost şi, chiar dacă era primul, aveau să mai fie după el, iar eu am să am grijă să nu mai iubesc pe nimeni în halul ăsta.
- Mi-ar face mare plăcere să ne vedem, i-am spus puţin mai sigură pe mine decât fusese înainte, plus că nu mai sunt cu Eric; pur şi simplu ai avut dreptate: eu nu sunt pentru Eric la fel cum tu nu esti pentru Ashley.
- Îmi pare rău..., mi-a spus vizibil afectat de veste; ştia cât de mult îl iubesc pe Eric, dar să nu plângi ! El nu te merită pe tine sau lacrimile tale !
- Mersi de-mbărbătare, Shane, ne auzim mâine, am spus punând capăt conversaţiei.
- S-a făcut. Pa.
Poate că era o greşeală să mă văd cu el, sau poate că nu; totuşi, poate-mi făcea bine să stau măcar câteva ore în compania unei persoane cu creier şi multă maturitate – poate prea multă pentru vârsta ei -.
Cred c-o să ier afară, îmi iau aparatul foto şi-mi chinui amicii prin skate parc; ei sunt lângă mine oricând, orice ar fi, însă n-am de gând să le zic că ... sufăr şi că mă doare, o să ieşim afară, o să facem poze, o să ne distrăm şi n-o să mă gândesc sub nicio formă la Eric. De fapt, n-am să mă mai gândesc la Eric niciodată de acum încolo. Mi-am luat hanorcaul pe mine şi aparatul foto la gât, m-am încălţat cu conversele mov şi-am ieşit din casă, încuiând uşa. Scările le-am coborât în grabă, din dorinţa de-a ajunge mai repede-n parc; strada am trecut-o fără să mî asigur, însă nu era mare lucru, căci maşinile treceau destul de rar pe aici. Am privit apoi parcul pe care-l vedeam, oricum, şi de pe geam: şase leagăne şi toate ocupate de nişte fiinţe inocente şi fericite, de nişte fiinţe care-ţi oferă zâmbetul şi bună voinţa lor la orice oră, făcându-te să rupi o bucăţică din fericirea lui şi s-o instalezi în sufletul tău; două topogane, unul mai mare şi unul mai mic, dar după care nu mă prea dădeam în vânt şi încă câteva obiecte specifice celor mici. În afara parcului i-am văzut pe Alan şi pe Abel, probabil aşteptându-mă; obişnuiam să mă întâlnesc cu ei la ora asta aici.
- Hei ! am spus eu ajungând lângă ei.
Alan, care privea-n altă parte m-a privit speriat şi-a tresărit la salutul meu:
- Măi, ce m-ai speriat ! Când ai apărut?
- Acum, am spus râzând, hai să mergem în skate parc; voi vă maimuţăriţi, iar eu vă pozez.
M-au privit amuzaţi, însă nu m-au refuzat, am pornit către skate parc şi, o dată ajunşi acolo, ne-am apucat de făcut poze şi un râs nebun a pus stăpânire pe toţi trei. Pentru câteva ore cuvântul “sufăr” nu exista-n vocabularul meu, nici numele “Eric” şi nimic ce ţinea de el.
- Hai, hai să faci şi tu poze cu noi, rugăm pe cineva să ne facă.
Slavă cerului că erau nişte tipi acolo – şi erau tare simpatici toţi -, iar Abel a rugat pe unul dintre ei să ne facă nişte poze. Stăteam toţi trei unul lângă altul, iar băiatul care ne făcea poza ne-a întrebat dacă suntem gata, iar noi am aprobat; totuşi, am strănutat exact în momentul în care-am făcut poza, iar micul „fotograf” s-a pus pe-un râs nebun, spunându-mi că-s cea mai nebună şi mai naturală fată pe care a văzut-o vreodată. Am început să râd inconştient şi l-am privit; era chiar drăguţ, cu părul lui ciudat şi bicicleta roşie şi mai ciudată, plus că avea o voce … originală ar suna ciudat, însă era o voce diferită, care nu semăna cu nicio altă voce pe care-o cunoşteam. Am plecat râzând cu amicii mei de acolo şi-a rămas c-o să ne mai ducem curând, chiar a doua zi acolo.

***

- Alan, ridică-mă ! am ţipat eu râzând, să pară că zbor, am adăugat la fel de amuzată.
- Stai, stai, te ridic eu ! a spus râzând tipul de ieri, adică micul „Fotograf”, iar tu Alan îi faci poză.
- Daaaar …
Am vrut să spun că e ok să mă ţină Alan, iar tipul acela să facă fotografia, însă n-am apucat, căci amicul meu m-a pus jos, iar străinul m-a luat pe sus, dându-i ocazia lui Alan să facă fotografia.
- Străine, dă-mă jos, am zis râzând.
- Chiar trebuie?
- Da’da, haide.
- Cu o condiţie, mi-a răspuns cu o voce linguşitoare.
- Şi anume?, am întrebat destul de curioasă.
- Ieşi cu mine, astă seară, mi-a spus punându-mă jos, eşti simpatică, naturală, chiar vreau să ieşim.
Atunci mi-a zburat iar gândul la Eric, la ce-mă făcuse şi la cum se folosise de sentimentele mele pentru a se simţi el mai bine, mai împlinit. Mă bătea gândul să refuz, însă dacă Eric era aşa, nu înseamnă că toţi sunt aşa.
- La şapte fix. La statuie, am spus hotărâtă, dacă întârzi te-ai ars, am spus râzând şi m-am întors pe călcâie, plecând.
Probabil că avea să-mi fie mai bine fără Eric: ies cu un tip drăguţ şi mâine vine Shane. Poate că, în final, totul o să fie bine.

* Hurts - Wonderful life.
** Mecena - Către ea.