Paralizia sufletului.

[Abbeh.]

Ştiu că am cam întârziat serios cu nextul la alte ficuri (la unul n-am pus deloc .-. ), însă am găsit o mică schiţă a ce va urma mai jos şi mi-am zis s-o dezvolt puţin. Sunt conştientă că nu e prea reuşit, tocmai de aceea postez, vreau să primesc critici pentru a-mi îmbunătăţi stilul and so on.
Despre idee n-am să dezvălui nimic, o să vedeţi în cele ce urmează; conţinutul se va lega de titlul din capitolul 2 - 3 sau poate mai încolo, însă dacă după ce veţi vedea capitolele care explică titlul, vă veţi da seama că aşa zisa "paralizie" e prezentă încă de la început. xD

Poze:
Eric aici ÅŸi aici. N-au fost chiar cele mai bune, but ... : - j
Daria aka Sunshine aici, aici,
ÅŸi aici.

Prolog.

- Un pachet de ţigări, vă rog !
- Nu avem. A răspuns femeia mignonă ce se plimba într-una în micuţul magazin.
El a oftat şi şi-a întors privirea, gândindu-se la ceva ce-ar putea înlocui ţigările; nu mai pusese mâna pe droguri de ceva vreme, iar ţigările îl ajutau să-şi ţină pofta-n cui.
Zgomotul tocurilor ei, lovindu-se de asfaltul ud, i-au atras atenţia; a privit-o. Sacoul ei o dată roşu, acum era vişiniu; ploaia i-a schimbat culoarea. Îşi târa cu greu geamantanul îndesat cu haine şi papuci plus alte chilipiruri după ea. El a privit-o pe vânzătoare, oftând şi trecându-şi mână prin parul brunet, puţin prea lung, şi ciufulit. S-a întors cu privirea către acea ea şi lăsă tristeţea să I se vadă pe chip. Într-un final ea pleca, aşa cum îi promisese; nu-l mai iubea, dar cu toate asta plângea. Îl durea, pentru prima dată-n viaţa lui, s-ar fi dus după ea, dar la ce bun?
- Atunci daţi-mi un pahar de suflet. Dar să fie plin !

I.

- La mulţi ani !
- Mulţumesc, J. , eşti singurul care şi-a amintit de ziua mea. I-am răspuns puţin dezamăgită.
Adevărul e că el e singurul care şi-a amintit că azi e ziua mea şi cu toate astea nu pot condamna pe nimeni. Nu poţi scoate o urare cu cleştele de la cineva şi-n fond, eu voi avea de trăit mulţi ani şi voi fii fericită fără ca cineva să-mi spună că asta se va întâmpla. Părinţii meu sunt încă la servici, lucru care mă face să zâmbesc inconştient; sunt o persoană care preferă singurătatea în mare parte, iar ziua mea fără gălăgie şi fără toate rudele pe capul meu e o zi de naştere perfectă. Colegii din generală nu cred că-şi amintesc de ziua mea – exceptându-l pe J. , desigur - , niciodată nu i-am adorat şi-am preferat să-I cam înlătur de lângă mine. Am apăsat pe butonul de deschidere a laptop-ului şi-am plecat către bucătărie să-mi iau ceva dulce de mâncat şi-un pahar de apă plată; m-am întors şi am intrat pe Messenger. Acum trebuia să-mi pun şi eu un statul genial ca “La mulţi ani mie ! “, dar n-o s-o fac; prefer să-mi păstrez ziua de naştere în anonimat. Nu pot crede că azi împlinesc cincisprezece ani, iar mai incredibil este faptul că în atât de puţin timp am putut strânge atât de multe amintiri. Îi privesc avatarul şi-mi dau seama că nu-mi va spune “la mulţi ani” şi că nu mă va suna ori alte chestii de genul acesta; e tipul de persoană mult prea ocupată, însă mi-ar plăcea să-mi dau seama ce face atâta timp.
Face nimic, desigur, că nu face nimic constructiv; e oricum prea mare pentru mine, sau, mai convenabil pentru amândoi, mai mare ca mine. Deschid folder-ul cu numele meu de pe desktop şi deschid o poză cu el. Dacă mama l-ar vedea m-ar bate, spunându-mi că nici măcar n-am ce discuta cu un asemenea derbedeu, darămite să-l mai şi că iubesc. Părul brunet I se revărsa pe frunte pe sub căciula neagră sau gluga hanoracului, haina neagră îi stătea descheiată, iar pantalonii gri – pe care ştiu că-I adora – îi veneau foarte bine. Adidaşii destul de bădărani îi acopereau picioarele, iar între două degete îşi ţinea hotărât ţigara. Ştia că nu-mi place când face asta, ştia că mă supără şi-mi promitea de mii de ori că n-are să mai facă, însă niciodată nu s-a ţinut de cuvânt.
Nişte zgomote idioate venite din dreptul uşii m-au făcut să tresar; pur şi simplu m-am bucurat degeaba. Până la urmă venea cineva la mine ?! Stupid, nimeni nu ştia că azi e ziua mea – cred – şi asta era mai mult decât convenabil pentru mine. M-am ridicat alene de pe pat şi m-am îndreptat spre uşă, şi, fără să privesc pe vizor, am descuiat-o şi-am deschis-o.
- La mulţi ani, Daria ! mi-a spus îmbrăţişându-mă.
Am încercat să-I mulţumesc, dar nu mi-a fost cu putinţă; am încercat să-I răspund la îmbrăţişare, dar nici asta n-am fost în stare să fac. Mă simţeam jenată să stau îmbrăcată în boxeri şi-un tricou mai lung în faţa lui, însă în momentul acesta nu mai puteam schimba nimic.
- Ce cauţi aici, Eric?
- Nu te bucuri că mă vezi? M-a întrebat dezamăgit, adică am străbătut toată ţara până aici pentru o primire ca asta?
- Scuze, dar nu mă aşteptam, intră.
Ştiu că i-am spus să nu mă mai caute prea curând, căci sunt supărată pe el, şi că dacă într-adevăr îi este dor de mine să vină să-mi arate lucrul acesta, dar având în vedere că-l cunosc, nu mă aşteptam să vină. Îl priveam buimacă; în sinea mea ţopăiam, urlam, zbieram, râdeam, plângeam de fericire. E prima dată când m-a îmbrăţişat, prima dată-n viaţă când l-am văzut; cine zicea că relaţiile pe net nu merg?
Totuşi, m-a înşelat, sunt încă supărată pe el şi nu pot ierta atât de uşor; am şi eu orgoliul meu la care nu renunţ nici în ruptul capului. Am plâns destul pentru el, să zicem doar că putea să-şi spele papucii în lacrimile şi orgoliul meu.
- Ştii, faza cu tipa aia … Sunshine, chiar n-a însemnat nimic.
Ah, acum încearcă să se disculpe. Nenorocitul ! Mă bucur să văd cât de mult înseamnă pentru el o noapte albă.
- Sunt Daria, Eric, nu Sunshine. Sunshine nu mai este, pricepi?
- Sun … Daria, te rog, iartă-mă, dar încearcă să mă înţelegi şi tu; am şi eu o vârstă, tu erai departe, nici măcar în braţe nu te puteam ţine. Ce era să fac?
- Aşa te disculpi tu? După ce că tu ţi-o tragi cu alta te aştepţi ca eu să zic “Da Eric, vai, te iubesc de mor. Hai să facem şi noi ceva” ?
Nu mi-am dat seama că am ţipat la el, nu mi-am dat seama că lacrimile şi-au făcut apariţia în ochii mei, aproape că nu mi-am dat seama că m-am ridicat de lângă şi el şi-am fugit la baie.
Ah, ce gest exagerat ! De ce naiba am făcut asta? Eu nu dramatizez mai niciodată, dar nu voiam să mă vadă plângând; urăsc să plâng de faţă cu cineva.
- Hai Sunshine, iartă-mă, chiar te iubesc. Am venit până aici, ce pot face mai mult? M-a întrebat îngrijorat din afară băii.
Mi-am şters lacrimile şi-am părăsit încăperea; m-a luat în braţe şi mi-a sprijinit capul de umărul său, sărutându-mă pe creştet.
- Şi eu te iubesc, bă …