O frântură de speranţă

[Sin]

Neata. Uite ca mi-a trecut acea lene care parea incurabila si am trecut pe-aci' sa iti las un comentariu. Ti-am promis de mult timp, dar eh, asta e >.<
Acum, sa trecem la treaba:
De criticat chiar nu am ce. Mi se pare ca acest capitol e...perfect, sa zic asa. Nu a lipsit nimic din el. Descriere a fost, dialog la fel (si deloc sec) iar naratiunea e ok. Actiunea nu e deloc grabita, lucrurile se intampla natural, asa cum ar trebuii.
E foarte cul ideea cu lupi. I mean, varcolacii au inceput sa fie noii vampiri. Dar lupii...eh, asta e alta poveste. Sincer, am citit ultimul capitol de 3 ori. Acum sigur te intrebi 'de ce?'. Nu, nu a fost fiindca am vrut sa critic tot. Nu, nu a fost fiindca nu l-am inteles. L-am citit de 3 ori fiindca mi-a placut foarte mult.
Well, cam atat are Sinderellauta sa iti zica. Ah, si desigur nemuritorul:
Mult succes in continuare>:D<

[Little M]

Am citit mai de mult capitolele dar mi-a fost lene sa las un comentariu... :| Vreau sa iti spun ca imi place felul in care scrii. Pe mine cel putin ma captiveaza.. Ideea mi se pare geniala; nu am mai vazut un fic pe tema asta. Am observat niste greselute de tastare dar acum nu le mai gasesc >.< .. Descriere ai si e destul de buna. Naratiunea e buna si nu e deloc grabita. Ma intreb ce o as le spuna la ora lupului.. Si daca el se indragosteste de sefa lupilor..
Deci sper sa pui continuarea repede fiindca eu vreau sa o citesc.
Scuze ca nu am postat pana acum >.<
Bye :-h

[Me�al.]

Revin cu un nou capitol. Thanks for ză comments, Sinderella and Little M ! Am fost destul de lipsit de ispiraţie, iar când mi-a venit, am răcit. Totuşi, sper ca acest capitol să fie bun de ceva. Also, mă bucur că vă place ficul şi vă mai aştept.
Lectură plăcută!

Capitolul 5

Am intrat amândoi în sala de curs şi Raoul s-a aşezat lângă mine în bancă. După orar, aveam Ora lupului şi eram curios să aflu ce avea să ni se predea. La ora opt fix, pe uşa clasei a intrat o femeie înaltă, cu părul portocaliu – da, chiar era portocaliu – şi ochii verzi. Era tânără, în jur de douăzeci şi cinci de ani. Ţinea în mână câteva planşe ce le-a lăsat pe catedra din lemn. Era îmbrăcată precum o franţuzoaică şi i-am putut vedea pe câţiva băieţi ce stăteau în preajma mea cum salivau. Da, era slabă, avea balcoane, arăta bine. De ce să nu saliveze şi ei puţin? Mi-am mascat un zâmbet şi am privit spre tabla albă. Profesoara m-a privit atentă şi a înaintat printre bănci până ce a ajuns în faţa mea. M-am întreptat de spate, întrebându-mă dacă reuşisem să mă aleg cu o pedeapsă din prima zi.
-Sunt profesoara Karany, iar tu trebuie să fi noul elev, Roland. Mă bucur să te cunosc şi sper să-ţi placă această oră, precum bănuiesc eu.
A zâmbit plină de viaţă şi s-a întors în faţa clasei. De pe catedră a luat o planşă şi a agăţat-o de tablă. Pe aceasta era desenat un lup alb. Totuşi, nu arăta normal, dacă stăteai să-l analizezi. Era puţin mai înalt decât lupii normali, iar albul blănii dădea spre un gri. Ochii îi erau negri, dar erau înconjuraţi de un cerculeţ roşu. Ca la strigoi, am gândit imediat.
-Acesta sunteţi voi la Transformare. Aşa ve-ţi arăta.
Am auzit câteva murmure prin clasă, iar eu am rămas cu gura căscată. Lupul acela arăta minunat şi nu-mi venea să cred că aşa voi arăta şi eu.
-Nu ve-ţi arăta aşa tot timpul, doar când o să vă doriţi asta – acest lucru este valabil la Lupii adulţi. Adolescenţii – precum voi – se pot transforma în Lup oricând: când vă enervaţi, când sunteţi în pericol etc. De asemenea, cred că toţi aţi văzut imaginea Lupului, cum ve-ţi arăta. Ei bine, poate câţiva dintre voi cred că seamănă cu un vârcolac, dar să ştiţi că nu este adevărat. Prima diferenţă este cea de culoare, dar una importantă constă în inteligenţă şi rapiditate. Noi suntem mult mai deştepţi şi reacţionăm mai rapid decât vârcolacii. Într-o luptă cu orice tip de inamic, trebuie să nu lă lăsaţi loviţi după ureche sau înainte de coadă. Acolo sunt punctele noastre sensibile şi, dacă sunteţi loviţi acolo, inamicul vă va doborî cu uşurinţă.
Profesoara Karany a făcut o pauză şi şi-a dres glasul. Toată clasa era atentă la ce ne povestea şi era tare linişte. Sincer să fiu, era o poveste tare interesantă şi captivantă. Aflam ce eram eu cu adevărat. Dregându-şi glasul, profesoara Karany a continuat:
-Mulţi dintre cei noi se întreabă cine sunt cu adevărat Copiii Lupului. – S-a uitat la mine preţ de o clipă şi apoi a privit alţi câţiva elevi – . Ei bine, voi sunteţi. Directoarea Sanata a decis ca voi să nu fiţi numiţi „novici”, ci să aveţi o denumure aparte, una care să cinstească Marele Lup. De asemenea, cum aţi citit în orar, există o Ceremonie, un fel de ritual. Acească Ceremonie este susţinută de şefa Copiiilor Lupului, Cheryl. Ea este cea ce va face acest ritual şi, în seara aceasta, Ceremonia este şi mai specială. În această noapte este lună plină şi puterile Marelui Lup şi ale noastre, fii şi fiicele sale, sunt la apogeu. Diseară, Cheryl va alege următoarele sale ajutoare. Nu, nu vă gândiţi la ajutoare ca la un lucru rău. Cei aleşi – în număr de şase – îi ve-ţi fi prieteni şi o ve-ţi ajuta la fiecare Ceremonie. Cam atât pentru această primă lecţie. Acum, deschide-ţi manualele la pagina nouă. Citiţi-o şi rezolvaţi până mâine exterciţiul numărul trei.
Profesoara s-a aşezat la catedră şi a luat o gură din sticla de apă. M-am uitat la ceas. Mai erau cinci minute din oră aşa că nu m-am apucat de citit nimic. Stăteam şi priveam visător cartea legată în piele şi mă gândeam la cât de rapid trecuse ora. Mi-a plăcut la nebunie ce predase profesoara Karany, chiar mă pasionase. Cu câteva minute înainte să se termine ora, profesoara parcă şi-a amintit ceva. S-a ridicat de pe scaunul de piele şi toată clasa a amuţit.
-Presupun că noii elevi doresc să o cunoască pe conducătoarea Copiiilor Lupului. Aşa că, Cheryl a fost de acord să se prezinte, a spus ea.
Uşa clasei s-a deschis, iar înăuntru a intrat aceeaşi fată ce am văzut-o mai devreme. Avea părul prins în două codiţe cu nişte fundiţe sângerii. Ne-a zâmbit şi s-a dus lângă profesoară. A ridicat mâna spre profă şi doamna Karany s-a uitat ciudat la ea. După puţin timp, profesoara s-a luminat şi a bătut palma cu Cheryl. Apoi s-a întors spre clasă şi a privit visătoare fiecare elev. Privirea i-a căzut asupra mea pentru un timp şi apoi a început să vorbească:
-Salut, fraţilor! Sunt Cheryl, deşi porecla mea este Brooke. Nu prea răspund la Cheryl fiindcă mi se pare mai mişto Brooke – d-aia e şi porecla mea. După cum v-a spus şi Karany – şi i-a zâmbit profesoarei ce părea deranjată că i-a spus pe nume – în seara asta îmi voi alege noile ajutoare şi, poate prieteni. În fine, aţi aflat destule la ora asta şi nu mai fi-ţi aşa de serioşi. Ce Doamne iartă-mă! Nu suntem la o înmormântare. Revenind. Urăsc oamenii ce sunt serioşi şi nu fac niciodată glume şi persoanele fără substanţă. De asemenea urăsc persoanele precum Gorgoth. Sunt rockeriţă. – Câţiva copii din clasă au fost uimiţi şi şocaţi, iar Brooke i-a străfulgerat cu privirea – . Ce ? N-am să mă schimb doar că ţie nu-ţi convine. Ce nu-ţi convine scrie acasă, frate! Eu ies în pauză şi cred că şi voi vreţi. Ne mai vedem, a spus şi s-a uitat la mine încă o dată fugitiv.
Raoul m-a luat de braţ şi am mers spre ieşirea din clasă alături de ceilalţi colegi. Unii încercau să-mi vorbească, dar atenţia mea era canalizată asupra ei. De ce s-o fi uitat la mine de atât de multe ori? Oare eram murdar la gură sau aveam vreo pată uriaşă de cerneală pe tricou? Ah, la naiba! Mă comportam ca o fetiţă tâmpiţică. Se uita la mine fiindcă sunt frumos, normal.
-Frate, eşti bine? M-a întrebat amicul meu vizibil amuzat.
-Da, frate, ce puteam să am? Sunt absolut normal. Doar mă gândeam la ce ne-a spus profesoara, am minţit sperând să mă creadă.
-Da’ te agitai aşa şi îţi dădeai cu mâna la gură şi te holbai la tricoul tău. Zici că nu erai tu însuţi, a spus aproape râzând.
Am dat din umeri nedorind să continui conversaţia. Am părăsit împreună clasa cu pereţii de un alb bolnav plini de diferite desene cu lupi. Începeam să cred că oamenii ăştia erau obsedaţi. Sau poate erau? Am luat-o pe culoarul ce ducea spre ieşire. Mulţi adolescenţi se agitau de colo – colo, iar zumzetul vorbelor lor mă făcea să mă strâmb. Măcar aici, pe culoar, pereţii erau albaştri. Albul ăla enervant mă făcea să mă gândesc că eram într-un spital.
-Ce ai păţit, frate? Pari aşa de abătut azi. E din cauza lui Brooke? Ţi-a dat minţile peste cap? A zâmbit în felul lui specific ştrengăresc.
-Nu, dar n-am posterele şi CD – urile trupelor mele preferate la mine şi uneori mi-ar face bine să mai ascult. Desigur, am I – podul, dar posterele . . .
Sincer, nu asta era problema mea, dar nu minţisem, corect? Nu aveam posterele la mine, deci putea să fie un motiv de supărare tare bun. Raoul şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor şi m-a întrebat care erau trupele mele preferate. Am oftat fiindcă era o listă tare lungă numai de trupe rock, metal şi punk, dar am încercat să o scurtez.
-Să vedem. Metallica, Iron Maiden, Nightwish, Sonata Arctica, Guns’n’roses, Yellowcard, Green Day, Avril Lavigne – o ador pur şi simplu – , System of a Down şi multe altele.
-Să şti că-i ziua ta norocoasă, Roland, mi-a spus pe un ton fericit. Peste câteva zile – două parcă – va concerta Avril Lavigne în oraş şi am două bilete în primul rând. Desigur, mie nu-mi prea place de ea, dar Brooke o adoră. Şi ştiu mă că ţi-a picat cu tronc. Doar e stilul tău. Aşa că invit-o diseară după Ceremonie. Va accepta categoric, iar dacă te va alege printre prietenii ei atunci sigur o să fie tare încântată, a spus zâmbitor.
-Ah, mersi, frate. Eşti cel mai tare coleg de cameră din lume!
Am bătut palma şi am ieşit atunci în curtea interioară. Pe aleile pietruite se plimbau diferite grupuri de adolescenţi şi trăncăneau. Alţii jucau basket la coşurile lipite de zidul şcolii. Eu şi Raoul am ochit un petic de iarbă liber şi ne-am trântit pe el. Mda, se pare că şi aici era bătaie pe locurile de pe iarbă. Sincer să fiu, de ce să nu le placă adolescenţilor? Iarba era comodă, avea culoarea aia mişto – verde praz – şi te puteai întinde pe ea ca pe un pat. Pe scurt, un loc perfect de relaxare. M-am întins pe iarbă şi am privit visător clădirea – ce arăta tare mişto – şi cerul albastru pe care pluteau câţiva norişori albi. Am auzit câteva fete cum ziceau ce formă avea fiecare nor şi am pufnit în acelaşi timp cu Raoul. Mda, joc de copii mici. Raoul s-a ridicat în şezut şi mi-a făcut un gest rapid să mă ridic şi eu. M-am uitat în direcţia în care se uitau toţi şi am văzut doi elevi cum se luau la bătaie. Pe unul dintre ei îl recunoşteam... Era Michael, tipul din avion obsedat de PSP. Celălalt era o matahală uriaşă, cu burta mare de te întrebai cum putea să meargă şi scund de înălţime. Un fel de minge, aş putea spune. Matahala ţinea în mână două săgeţi ascuţite, furate de la centrul de arcaşi şi urla la Michael.
-Boule ! Tu chiar nu şti să te uiţi pe unde mergi ? Abia aştept să-ţi înfig o săgeată în inima aia a ta idioată !
Michael nu l-a băgat în seamă, ci se uita la el neimpresionat. Lucrul ăsta l-a enervat teribil pe Matahală şi a aruncat o săgeată spre Mich. Obsedatul de PSP s-a ferit imediat, făcând un pas spre dreapta, iar săgeata a rămas înfiptă în pământ. Lucrul ăsta l-a enervat şi mai mult pe Matahală şi a aruncat cu o putere mai mare a doua săgeată. Desigur, aceasta nu l-a nimerit pe Michael şi s-a dus mai încolo. Când m-am uitat să văd în ce direcţie se îndrepta, am văzut că o ţintea pe Brooke. Fără să gândesc, am ţâşnit şi am alergat spre ea. Nu se uita şi nici nu ştia că săgeata ar putea să o omoare.
-Brooke ! Am urlat înainte de a o ajunge în spatele ei.
Stăteam ca un fel de scut şi-mi ţineam mâinile înconjurate în jurul ei. Mă gândisem să fug, dar n-am mai avut timp. Săgeata m-a lovit undeva în spate, în partea dreaptă. Nu ştiu sigur ce mă durea căci corpul mi-a amorţit. I-am dat drumul lui Brooke şi am căzut în fund pe jos. Adolescenta se uita dezorientată în jur, dar când a văzut săgeata înţepenită în spatele meu, a încremenit.
-Nu trebuia, să şti . . . Îmi pare rău , a spus încet.
-Nu doare aşa de tare, am minţit cu neruşinare.
Chiar în secunda următoare, haosul s-a dezlănţuit. Lumea se strângea în jurul meu şi eu speram să plece odată. Directoarea Sanata a ieşit din şcoală şi a privit întrebătoare în jur. A venit lângă mine şi ochii i s-au făcut mari de uimire.
-Doamne. Ce ai păţit, Roland?
-A fost Kilian. A luat două săgeţi de la centrul de arcaşi şi a vrut să-l omoare pe Michael. A doua săgeată a venit spre mine, iar Roland m-a salvat, a explicat Brooke în locul meu.
-Vai, vai. Kilian! A urlat, iar Matahala a venit. Două săptămâni detenţie zilnic după ore şi nu mai ai voie să participi o lună la Ceremonie. Roland, eşti tare curajos şi mă bucur nespus că ai salvat-o pe Cheryl. – A dat un telefon, iar doi bărbaţi în alb, cu o targă în mână au apărut imediat. – O să te ducă la infirmerie şi eşti scutit pentru ora asta şi pentru câte vrei astăzi.
-Pot să-l însoţesc, te rog? A întrebat Brooke imediat şi dorinţa i se citea în ochi.
-Nu ştiu, Cheryl. Dacă doreşti atât de mult, te poţi duce, desigur, a spus cu bunătate Sanata.
Am scuipat puţin sânge pe jos, iar durerea devenea din ce în ce mai profundă. Ce m-o fi apucat şi pe mine să fac pe cavalerul? Of, Roland. Cineva mi-a dat ceva de băut, iar totul a început să devină neclară. Într-un final, m-am cufundat într-un somn adânc şi fără durere.

[Little M]

Ah :x Cat de curajos din partea lui Roland sa se arunce in fata acelei sageti pt a o salva 8-> Sunt sigura ca acuma Brooke o sa il aleaga pe el printre ajutoarele [ si prietenii ] ei :-? Sper !
A fost foarte interesant ce a spus profa la Ora Lupului. Dar nu erau si alti elevi noi inafara de Roland la ora ? "? Ma rog !
Ca deobicei, ai avut descriere suficienta, naratune care nu o ia la fuga si dialog ce nu a secat . Greseli de tastare nu am observat, dar, daca vrei pot sa le caut :-?? [ data viitoate ]...
Oricum sa stii ca eu urasc matahala aia pentru gestul sau salbatic :-<
Si scuzee ca am intarziat atat cu comm-ul :eto: Abia azi am observat ca ai ps continuarea...
So. Sper sa pui capitolul repedee :pls:
Eu am plecat!!
:bye:

[Sin]

Bravo Metal vad ca ai continuat ficul si l-ai facut tare misto. :)) Un lucru care imi place foarte mult la ficurile tale e faptul ca totul pare atat de...personal. Adica personajele parca au personalitatea pretenilor tai s.a.m.d. Fiindca e 2 a.m. nu m-am uitat dupa greseli de tastare sau de exprimare. Un singur cuvant nu mi-a placut. Balcoane:)). Pur si simplu nu suport denumirea asta pentru sani.>.< Mi se pare ciudat, dar ma rog. Si am observat ca numele personajelor seamana cu numele unor trupe. Gen:
Sanata-Sonata Arctica
Gorgoth-Gorgoroth
Poate ca e doar o coincidenta super tare sau intentionat ai pus asa. Well, nu prea mai am ce sa zic fiindca mi-e somn si abia rezist sa nu cad pe laptop. Noroc cu doza asta de Pepsi:)).
Pai, mult noroc in continuare!

[Me�al.]

Mulțumesc pentru comentarii, Little M, Kumiko, Sissi ! Ei, Sissi, niciodată nu ști cum pot să se schimbe lucrurile. Îmi pare rău c-am întârziat, dar n-am prea avut imaginație xD. Nu las ficul. Nevăr ! : ))
Lectură plăcută!

Capitolul 6

Am început să aud respiraţia unor persoane şi vocile acestora. Nu le puteam descifra şi nici nu ştiam cui aparţin, dar eram sigur că nu eram singur în încăpere. O singură voce o cunoşteam şi ştiam a cui era. A lui Brooke. Totuşi, nu ştiam ce spune, dar era cu mine în încăpere. Brusc, camera s-a golit, liniştea căzând precum o plasă peste Brooke şi mine. Nişte aparate bipăiau într-un mod ritmic, deranjant. Voiam să deschid ochii, să văd unde mă aflam, dar mi-era prea greu. Tot corpul meu era precum un bolovan. Fără prea mare întârziere, o durere cumplită de spate m-a adus la realitate. Dar, totuşi, ce păţisem ? Mi-am mişcat uşor degetele unei mâini şi, apoi, mi-am întredeschis ochii. Am văzut faţa albă, ovală a lui Brooke. Ochii săi mă studiau atenţi în timp ce buzele sale erau întredeschise şi… Rahat! Durerea de spate devenea din ce în ce mai ascuţită. Totodată, amintirile au început să mă lovească precum un tsunami. Mi-am amintit tot: bătaia, săgeata ce a luat altă direcţie, cum am făcut pe cavalerul…
-Roland! Cum te simţi ?
-Precum un oraş lovit de un tsunami, am spus mai în glumă, mai în serios. De cât timp sunt… aici?
Am analizat rapid camera. Pereţii erau albi, precum şi restul puţinului mobilier: un pat vai de mama lui, o noptieră şi o masă pe care erau aşezate nişte aparate. Eram învelit până la gât cu o plapumă groasă – mult prea groasă pentru această vreme. Cu o mână, am dat la o parte o parte din pătură şi am fost uimit să mă văd purtând blugii albaştri, largi şi fără tricou. Puteam să jur că îi purtasem pe cei negrii.
-Tu ai… ? Am început privindu-mi hainele.
-Nu, Raoul, mi-o tăie ea zâmbind amuzată.
Apoi am observat bandajul alb ce-mi acoperea aproape jumătate de abdomen. Am oftat nemulţumit. Dar ce nu-mi convenea ? Nu ştiam sigur, dar ceva nu-mi convenea. Apoi am dat să întreb cât era ceasul şi cum mai era rana. Ei bine, nu că mă interesa aşa de tare cât era ceasul, dar aveam strania senzaţie că dormisem o veşnicie şi mi-era destul de foame. Brooke mi-a spus că masa de seară se terminase ( din păcate ) şi că rana se vindeca repejor, dar n-aveam voie să fac efort prea mare câteva zile. Totuşi, mai mult mă întrista faptul că cina se terminase. Eram sigur că în următoarea dimineaţă aveam să fiu lihnit. Brusc, mi-am amintit ceva important ce avea loc peste două zile… Hm, dar ce ?Ah, da, concertul! Cum puteam să uit un asfel de lucru? Dar dacă stăteam să mă gândesc, la cât de aerian eram eu, totul e posibil. Și totuși, acela era momentul potrivit să o întreb pe Brooke. Când aveam oare să o întâlnesc din nou singură?
-Apropo... Peste două zile va fii un concert al lui Avril Lavigne și am două bilete. Ai vrea să mergi cu mine? Este pe O2 Arena * .
S-a îmbujorat și a spus:
-Dar ești tare bun cu mine, Roland! Îmi salvezi viața și acum, oh, mă înviți la un concert al iubitei mele Avril! Aș...
N-a mai apucat să continuie căci înăuntru s-a strecurat Sanata. De ce lumea se trezea să intre în încăpere când aveam și eu de aflat lucruri importante ? Cred că au un senzor care le zice „du-te acum că este prins în ceva important”. Am oftat. Directoarea purta o fustă lungă, neagră și o cămașă din cașmir albă. În mâini ținea o tavă și un miros frumos mi-a ajuns la nas. În acel moment, toate motivele pe care le aveam ca să fiu supărat pe ea, au dispărut. Mi-a zâmbit cald și mi-a pus tava-n poală. Fața ei blândă m-a privit atentă. Mi-aș fi dorit ca ea să-mi fi fost mamă în locul scârbei ăleia, dar știam că era total imposibil. Un vis. Mi-am mutat privirea spre tavă. Pe aceasta erau două croissant – uri, niște biscuiți sărați, un pahar cu apă și o pastilă.
-Cum te mai simți? A întrebat Sanata cu căldură.
-Destul de bine, am spus în timp ce mușcam dintr-un biscuite.
-Bine, Roland. Să iei pastila după ce mănânci și apoi să te duci să te îmbraci pentru Ceremonie. Cheryl, ar trebui să mergi să te pregăteși căci nu mai ai mult timp. La revedere, copii!
A ieșit pe ușă la fel de grațioasă precum a intrat.
-Merg la concert. Mersi mult. Ne vedem, a spus grăbită și s-a strecurat afară din cameră.
Eram uimit că am reușit să o conving să vină cu mine la concert. Sincer să fiu, credeam că avea să fie mai greu, nu așa de ușor. Și totuși, poate Brooke nu e genul de fată inaccesibilă doar pentru că era șefa Copiilor Lupului. Nu știu de ce, dar după ce am salvat-o și am aflat că dorea să meargă cu mine la concert, am fost sigur că avea să mă aleagă ca prietenul ei ( la Ceremonie ) . Dar de ce eram așa sigur ? De unde să știu eu că asta avea să facă? Totuși, sentimentul de siguranță m-a făcut să las îndoielile la o parte. Brooke avea să facă asta. După ce am terminat de mâncat, am luat pastila. N-avea nici un gust, dar efectul ei a venit extrem de repede. Durerea surdă provenită de la rană s-a calmat și nu mai simțeam nimic. Era ca un anestezic foarte eficient. M-am ridicat ușor din pat. O stare de amețeală a pus stăpânire pe mine pentru o secundă, dar mi-a trecut imeidat ce am stat mai mult în picioare. Mi-am târșâit picioarele afară din cameră. Unde eram? Nu mai ajunsesem niciodată în această parte a campusului, dar imediat ce m-am gândit mai mult, mi-am dat seama că eram în apropierea camerelor din partea vestică. Mergeam pe culoarul luminat cu niște lampe cu gaz și mă susțineam de perete. Nu eram amețit, dar voiam să fiu sută la sută sigur că pot merge normal. În câteva secunde, m-am trezit în fața sufrageriei de la camera mea. Am intrat înăuntru. Totul era gol, părăsit. Probabil că toți erau în camerele lor, pregătindu-se. Lent, m-am îndreptat spre culoarul ce ducea spre dormitorul meu. Puteam să merg normal, iar spatele nu mă durea deloc. Totuși, simțeam o stare de incomfort ce nu dorea defel să-mi dea pace. Măcar așa simțeam că am ceva, că nu sunt în perfectă formă. Am dat cu șutul în ceva. Dar ce stătea aruncat pe jos, acolo, în mijlocul holului? M-am uitat mai atent. Era o cutie de Cheerios** goală. Cum o fi ajuns aici? Ei, toate lucrurile sunt posibile prin locul ăsta. Ajuns în fața camerei mele, am deschis ușa și am intrat înăuntru. Era întuneric, deci Raoul nu era înăuntru. Mi-am aruncat privirea spre ceasul de pe noptiera mea. Când am văzut cât era ceasul, m-am înfiorat. 22 : 25. Mai erau doar cinci minute până la începerea Ceremoniei, iar eu nici măcar nu mă schimbasem. Mi-am pus o pereche de pantaloni negrii și un tricou alb. Deasupra am pus jacheta ce trebuia neapărat să o port și am ieșit vijelios din încăpere. Alergam pe culoar spre sufragerie și nu mi-a păsat când am zdrobit cutia de Cheerios. Se pare că eram într-o stare mai bună decât credeam. Puteam alerga fără să mă doară așa de tare rana. Ajuns în curtea interioară, am privit statuia Lupului din fața locului unde se ținea Ceremonia. Mi-am tras sufletul pentru o secundă și am început să alerg din nou. Am urcat cele patru trepte de piatră ale clădirii și am împins cu putere ușile. Toată lumea ce se afla înăutru s-a uitat la mine, în timp ce eu gâfâiam cu putere. Unii au început să râdă, alții au oftat. Se pare că prima mea Ceremonie a început cu stângul. Am ignorat sunetele scoase de ceilalți elevi și m-am așezat lângă Raoul ce-mi ținuse un loc în fața sălii. M-am așezat pe scaun și mi-am tras sufetul. Am analizat pentru o secundă sala. Era uriașă și avea formă circulară. Înăuntru totul era negru, numai podeaua de marmură albă. Mulți stâlpi frumos lucrați susțineau tavanul în care era sculptat un lup ce privea spre centrul sălii – cel unde stătea Brooke. Brooke ținea în mână un pergament legat cu o sforicică subțire roșie. L-a pus pe o masă neagră aflată lângă ea și s-a întors brusc spre cei din sală. Rochia neagră, cu trandafiri sângerii, până aproape de gleznă și cu-n decolteu în formă de V i s-a ridicat puțin. Ochii îi scăpărau și părea atât de diferită, de puternică.
-Bună seara, frații mei! A spus cu o voce impunătoare, diferită.
-Bună seara, soră ! Au răspuns ceilalți din sală, printre care și eu.
A privit prin încăpere, atentă, după care și-a dres glasul.
-După cum știți, astăzi îmi voi alege prietenii. Tăcerea s-a lăsat mormânt peste noi, iar Brooke a continuat: Ei bine, n-am s-o lungesc. Cei șase sunt : Raoul, Michael, Jessy, Kim, Layla și Alicia.
Când am auzit cele șase nume și pe al meu nu l-am auzit, mi s-a tăiat firul. Eram șocat. După ce i-am savat viața și am invitat-o la concertul idolei ei, ea așa-mi răspundea? Eram prea uimit ca să mai aud murmurele ce au învăluit sala. M-am cufundat în întunericul minții mele. Nu mai auzeam nimic, nu mai simțeam nimic. Doar mă cufundam în întunericul acela ce-mi era o alinare perfectă.
Doar o întrebare mi se contura-n minte precum un desen.
De ce?
______________________
*O2 Arena – Stadion din Londra unde au loc multe concerte.
**Cheerios – Marcă de cereale.

[Little M]

Vaii. :x
Ma bucur ca nu te lasi de fic :)).
E bine ca Brooke a acceptat sa mearga la concert si a fost foarte dragut din partea ei ca a stat cu Roland pana acesta s-a trezit. Dar ce nu inteleg eu e cum de nu l-a ales si pe Roland. :-l. De ce? Adica, i-a salvat viata incasand o sageata in locul ei, si acum o invita la concertul prea iubitei ei Avril :)). Ar avea toate motivele.
In rest a fost bine :)). Descriere ai. Naratiunea nu fuge speriata, iar dialogul nu e sec. Mi-a placut faza cu senzorul. Si mie mi se intampla asa de fiecare data cand dezbat un subiect important. >.<
In fine. Ma intreb ce va face acum Roland.
Sa ai multa, multa, multa inspiratie :)) Si sa scrii un capitol maree.
Astept next-ul :x
Bye.

[Hope:)]

Pentru toata creatia asta a ta se potriveste un singur cuvintel: extraordinar.=D>
Doamne, baiete, tu chiar ai o imaginatie de milioane.
Descrierea, naratiunea si dialogul sunt frumos imbinate, creand un ,,trandafir al perfectiunii", ca sa zic asa...:))
Povestea e originala, cu siguranta. In ultimul capitol postat mi s-a parut, la inceput, ca te-ai facut bine prea repede de la o singura pastila. Totusi, pe urma mi-am dat deama ca ai puteri de lup;)). Chiar o urasc pe Brooky aia>:P Cum a putut sa-i faca asa ceva lui Ronald? In locul lui, nu as mai lua-o la concert:P.
In fine, astept cu nerabdare nextul. Spor la scris!!!

[IceCat]

Salut! Am revenit dupa mult timp; si in sfarsit am reusit sa termin de citit tot.

Ma cam doare capul asa ca am sa incerc sa fiu cat mai concisa si la obiect....
Pai in mare se vede ca ai ceva experienta... povestea e usor de citit cea ce inseamna ca in mare, totul e ok. Ai cateva fraze care nu suna bine[dar nu le mai stiu ca le-am citit pe bucati] plus ca ai destule greseli [de tastare cred ca in generel].
Ideea in mare e interesanta...
Is curioasa care e motivul pentru care Brooke sa hotarat sa nu il aleaga pe Roland. Motivul acesta mi se pare ca ascunde ceva important:-?
Voiam sa mai spun ceva dar am uitat ce...
In fine...
Spor la scris mai departe...
See ya, nya

[Me�al.]

Iarăși am întârziat, ca de obicei. În fine, vă mulțumesc pentru comentarii, Little M, Girl Hill și IceCat! Vă mai aștept cu drag părerile.
Țin să precizez faptul că acest capitol este necorectat fiindcă nu am mai avut timp din cauza școlii ( am un program foarte încărcat ) .
Lectură plăcută!

Capitolul 7

Stăteam nemișcat pe scaunul meu, fiind pierdut în gânduri. Nu înțelegeam de ce nu fusesem ales, chiar n-aveam nici o idee. Eram extrem de șocat și nu mai auzeam nimic din ce spuneau cei din jurul meu. Parcă erau niște zumzete de albine ce nu doream să le aud și nu le băgam în seamă. Nu-mi păsa. Sentimentele mele se amestecau ți-mi devenea din ce în ce mai greu să le descifrez. Într-un final, am renunțat să mă mai chinui și am stat acolo, în întunecatul abis.
Trupul mi-a fost zguduit cu putere și cineva mă striga. Revenindu-mi din starea de visare, am clipit des, privindu-l fix pe Raoul. Era îngrijorat – deși nu știam de ce – și mă privea extrem de atent, dar și nerăbdător. Am afișat o privire întrebătoare și am așteptat să-mi explice de ce era așa de entuziasmat. Deja mă gândeam că era extrem de fericit că fusese ales de Brooke și voia să-mi spună cât de fericit era. Nu-mi convenea să ascult asfel de lucruri, dar am tăcut.
-Roland ! Du-te pe scenă ! N-ai auzit ce-a spus Brooke, frate ?
„Frate” era unul dintre felurile în care mă striga Raoul. Așa le spunea persoanelor pe care le simpatiza și credea că aveau să fie buni prieteni. Ei bine, eu și Raoul ne înțelegeam foarte bine, deși nu ne cunoșteam de prea mult timp. Deși tot timpul îmi zicea astfel, nu mă deranja deloc. Chiar mi-ar fi plăcut să fim rude.
Dar... Stai! De ce să mă duc lângă Brooke? Ce a zis ea de trebuie să merg acolo ? Am dat din umeri și am coborât lent treptele și m-am dus lângă adolescentă. Nu eram prea entuziasmat și, probabil, asta mi se citea pe chip. Toți cei din sală începură să aplaude și am rămas uimit, clipind des. Ce se întâmpla ? Chiar pierdusem ceva important.
-Ce s-a întâmplat ? Am întrebat confuz, privind întreaga sală.
Brooke oftă și începu să râdă, ca și restul celor din încăpere.
-Cred c-ar trebui să mă repet, dacă chiar tu n-ai auzit, a spus Brooke vădit amuzată. Cum spuneam, în seara asta am să mai fac încă o schimbare importantă în Ceremonie. După cum știți, eu sunt șefa Copiilor Lupului și m-am gândit că eu nu mă pot ocupa singură de toate problemele, chiar dacă îi am pe prieteni. De aceea, am hotărât ca Copiii Lupului să aibă și un conducător. Adică tu, Roland !
Când am auzit această veste, am rămas complet uimit. Mă uitam șocat spre Brooke, nevenindu-mi să cred. Acum câteva minute, eram mâhnit că nu făceam parte din prietenii ei, iar acum eram șeful Copiilor Lupului. Asta mă făcea să cred că situațiile neașteptate din filme nu sunt chiar așa de imposibile. Supărarea pe adolescentă a trecut ca prin minune și am privit prin sală, încercând să par cât de cât calm. Brusc, o întrebare mi-a răsărit în minte și am spus:
-Ce trebuie să fac ?
În alte circumstanțe, întrebarea ar fi părut destul de penibilă, ba chiar stupidă, dar nimeni n-a început să râdă, deci se așteptau să întreb asta.
-După cum vei învăța, dacii i-au idolatrizat pe lupi și se închinau la Zeul Lup, Zalmoxis. Dacă te întrebai ce este cu statuia din curte, aceasta e un fel de statuie făcută de daci, ce era asemănată cu statuia lui Zalmoxis. Oricum, o să aflii mai mult la Ora Lupului. Ce contează acum este că în această seară, noi, cei opt, vom invoca spiritul Zeului, rugându-l să ne dea prosperitate și să ne facă puternici.
Rămăsesem încurcat și nu înțelesesem prea bine, dar prinsesem esențialul. Adică, conta ce trebuia să facem azi. Brooke luă câteva chestii în mână și îi chemă pe Jessy, Raoul, Alicia și Layla. Îi aranjă în cele patru părți cardinale și le dădu câte un medalion.
-Jessy, tu ești elementul Apă, a spus dându-i un medalion albastru, cu un val. Alicia, fiindcă ești o cu picioarele pe Pământ, acesta îți va fi elementul. – Și i-a dat un medalion cu o frunză verde. Tu, Layla, primești elementul Aer. –I-a dat un pandantiv ce se asemăna cu o rafală de vânt. Iar tu, Raoul, ți se atribuie Focul fiindcă ești o fire explozivă, potrivită pentru acest element. – I-a pus la gât băiatului un lanț cu un medalion în formă de flacără.
Apoi îi trase în cerc pe Kim și Michael și-i plasă mai aproape de centrul cercului, unul în partea stângă, iar celălalt în partea dreaptă.
-Kim, tu ești Rațiunea Lupului, mintea, spuse și-i dădu un colier cu un lup ce avea pe cap un fel de pălărie ce o purtau absolvenții liceului. Iar tu, Michael, întruchipezi Puterea Lupului, zise și-i puse la gât un pandantiv cu un colț de lup.
Mai luă alte două medalioane și mă trase de mână până am ajuns în mijlocul cercului, stând față în față. O priveam calm, încercând să par că știu ce fac, deși n-aveam nici cea mai vagă idee.
-Roland, tu îl întruchipezi pe Yin, locul întunecos, simbolizat de Apă și Pământ. – Mi-a pus la gât un medalion cu lanțul mai lung, dar care avea doar partea neagră, a lui Yin - . Iar eu sunt Yang, partea luminoasă, simbolizată de Foc și Aer.
După ce și-a pus la gât partea ei de lanț, cea albă ce aparține lui Ying, a privit întreaga sală ce erau extrem de atenți la ea.
-Astfel, tot cercul se completează. Yin și Yang se completează, nu există una fără alta. Cele patru elemente: Apă, Foc, Aer, Pământ sunt unite, dacă dispare una, dispar toate. Deasemenea, rațiunea și forța coexistă, niciuna nu poate să existe fără cealaltă. Între toate există o armonie perfectă, indestructibilă. Și de aceea, noi, Lupii, nu putem trăi fără această armonie.
Pandantivele noastre începură să strălucească puterea, fiecare emanând o culoare diferită. Al meu se lipi de al lui Brooke, formând simbolul lui Yin și Yang așa cum îl cunoșteam: un cerc perfect, jumătate alb, jumătate negru. În jurul nostru am început să simțim fierbințeala unei zile toride de vară, domolită de briza ce adia deseori pe malurile mării în timp ce auzeai cum valurile se ciocneau de stânci și picături de apă îți loveau chipul și cum simțeai mirosul acela minunat de iarbă cosită. În minte îți apăreau imaginile unui Lup ce se arunca în luptă și își evalua situația cu mare atenție și fiind antent, reușește să își doboare inamicul cu forța sa.
Toate aceste sentimente puternice m-au alinat. Și din toate cele simțite, auzite și văzute, am putut realiza că reieșea doar o armonie perfectă, una ce avea să dăinuie veșnic. Și atunci am înțeles: Lupii nu se luptau împotriva naturii, ci ei o foloseau drept armă. Noi eram o parte din natură.
-De aceea, Zeule, te rugăm să ne aduci prosperitate, să ne aperi pentru ca să evoluăm și să păstrăm acest echilibru pe vecie, spuse Brooke cu o voce impunătoare.
Toate pandantivele au început să strălucească și mai puternic, făcând și trupurile noastre să radieze. Apoi, o coloană de lumină de un alb spre gri, străbătu întreaga sală, lovind fiecare participant. Parcă aceea era puterea pe care Zeul Lup ne-o dădea. Într-un final, lumina trecu prin mine și Brooke și după aceea a dispărut în neant. Toți cei din sală au început să aplaude și au început să se împrăștie prin sală. Noi, ceilalți ce făcusem Ceremonia, ne-am strâns în jurul lui Brooke și Michael a întrebat:
-Putem să păstrăm colierele ?
Brooke îl privi zâmbitoare și dădu din cap în semn că da. Pe rând, și cei ce formaseră Ceremonia plecaseră, rămânând în urmă Layla, Kim și Alicia. Pentru prima dată în acea seară, am putut să le analizez. Layla avea părul tuns scurt, brunet, băiețește, cu două suvițe mai lungi în față, ochii îi erau de un albastru spre verde. Kim era mai scundă, dar slabă, cu ochii albaștri și părul castaniu. Iar Alicia avea părul blond, ochii negrii și pielea albicioasă. Arătau destul de drăguț, dar Brooke era cu adevărat genială.
-Uhm, Cheryl, voiam să te invităm să vizionăm un film în seara asta, a spus Kim fără să șoviăiască. Dar, dacă vrei, poți să vii și tu, Roland, a continuat observându-mă și pe mine într-un final.
Brooke dădu din umeri și mă privi curioasă. Eu am dat din cap în semn negativ, înțelegând la ce se referă.
-Eu am să vin, dar, din păcare, Roland nu poate fiindcă este epuizat după ziua de astăzi.
Fetele zâmbiră și dădură să plece, dar observând că Brooke nu le urma, s-au întors privind-o curioase. Zici că erau teleghidate de cineva căci făceau aceleași gesturi. Adolescenta le spuse să o ia înainte că avea să vină și ea în puțin timp.
-Bine, ne vedem în sufragerie. O să ne uităm la Alice in Wonderland varianta aia nouă de Tim Burton, a spus Layla fericită.
După ce fetele dispărură, o pătură de tăcere se așternuse peste întreaga sală în care ne aflam numai noi doi. Am început în același timp să mergem spre ieșire într-un mod lent, fără să ne grăbim. Brooke părea destul de calmă, dar și obosită. Desigur, și eu eram frânt și pastila aceea începea să-și piardă efectul, durerile de la rană apărând din nou. Am oftat și mi-am dorit să ajung cât mai repede în pat și să mă culc, dar știam că Raoul o să mă ia la întrebări.
-A fost foarte ciudată Ceremonia, am spus când tăcerea a devenit mult prea apăsătoare.
-Da, și mi-e mi-a plăcut prima dată când am participat. Invocarea este pur și simplu fantastică. Totuși, de ce erai așa de dezorientat la început? Zici că erai pe o altă planetă, a întrebat amuzată.
-Nu știu de ce. Știi, mă durea rana, am mințit sperând să mă creadă.
Chiar atunci a vrut să obiecteze, dar eram în fața intrării în corpul principal al clădirii, unde se aflau dormitoarele. Raoul ne sări în față, zâmbitor și plin de viață ca de obicei. Chiar i se potrivește Focul ca element. Am zâmbit și el a început să spună:
-Ei, drăguților, nu mai puteți sta împreună acum. Brooke, am să-l fur pe amicul meu fiindcă... ei, să stăm și noi împreună. Ah, vezi că niște fete te așteptau în sufragerie.
Brooke aprobă, zâmbi și o luă la fugă spre dormitoare, eu cu Raoul rămânând în urmă, mergând încet. Câteva minute am tăcut, doar privind culoarele și încăperile prin care treceam. Cum era de așteptat, Raoul a deschis conversația:
-Știi ce zi e mâine ?
Zâmbea diabolic, privindu-mă extrem de amuzat.
-Nu. Ce zi e ?
Chiar eram curios și-mi doream să-mi spună odată. Desigur, el a mai așteptat câteva minute înainte de a-mi spune, ca suspansul să crească.
-Ziua păcălelilor! A urlat.
-Poftim ? Dar era pe doi aprilie și nu suntem în aprilie.
-Se vede că ești nou pe aici. La noi, ziua păcălelilor este mâine, iar pe doi aprilie este o zi normală. Nu mă întreba de ce fiindcă nu știu prea bine. Tot ce am aflat este că cei ce au creat școala acum multe sute de ani au hotărât ca ziua păcălelilor să fie mâine. Ideea e că am idee genială pentru a ne amuza pe seama picilor de la clasele mai mici.