Note pe portativul sufletului

[Unia]

Note pe portativul sufletului

I

Tampere, anul 2003
Am reusit intr-un final sa incarc si ultima cutie. Nu mai tin minte ce am pus in ea; stiu doar ca a fost cea mai grea. Da, mai grea chiar decat mobila din lemn de stejar de care nu ma puteam desparti asa usor. Probabil ca incarcasem in ea colectia mea de CD-uri, cel mai de pret lucru al meu. Cutia aceea era intr-adevar grea, era incarcata de amintiri, de sentimente. Impachetasem intr-un carton toata viata mea. I-am strigat soferului sa aiba grija cum conduce; o singura groapa si toate amintirile mele s-ar fi facut tandari. M-am intors ca sa imi iau un ultim ramas bun de la conacul in care s-a scris viata mea. Era o casa imensa, in care imi placea sa ma pierd adeseori sau sa ma joc de-a v-ati ascunselea alaturi de putinii prieteni pe care ii aveam. Casa aceea fusese martora la toate nazbatiile mele copilaresti. Era mai mult decat un camin, ea insasi era un prieten. Mi-am plimbat mana de-a lungul gardului solid. De cate ori nu m-am catarat pe el imaginandu-ma cucerind muntii? De prea multe ori ca sa imi aduc aminte acum. Mana mea trecea usor printre barile groase de fier forjat ca sa intalneasca maini straine de baieti visatori. Baieti cu ochi albastri in a caror ocean m-am pierdut de prea multe ori…

Iata-ma acum parasind cuibul parintesc. Sub acel acoperis am iubit pentru prima oara, am descoperit ce inseamna muzica si mi-am privit tatal cum se stinge. Atatea amintiri adunate intr-o singura casa… Insa orice copil trebuie sa se desprinda la un moment dat. Pentru mine, acel moment era aceasta zi. Mi-am revazut copilaria doar urmarind dansul perdelelor camerei mele alintate de vant si am simtit o greutate in suflet. Stiam ca e timpul, nu m-am gandit niciodata ca am luat o decizie gresita, dar in acel moment judecata mea a stat la indoiala. In dragoste lasam inima sa decida dar acum ar fi fost o mare greseala sa ma las prada sentimentelor. Trebuia sa las in urma optsprezece ani de viata. Sa-mi amintesc cu placere lucrurile bune care mi s-au intamplat aici si sa privesc increzatoare catre viitor. Sensibilitatea e caracteristica principala a unui om slab. Trebuia sa raman neclintita in fata destinului si sa ma arunc in bratele lui. Sa ma las purtata de valurile vietii si incep o viata noua. Sa privesc cu recunostiinta inapoi, nu cu regret. Mana mea insa ceda staruintelor inimii si se inclesta de una din gratiile care protejeau casa. In ciuda gardului masiv, nu m-am simtit niciodata ca intr-o inchisoare acolo. Evadam doar pentru a ma intoarce inapoi. Nu am vrut niciodata sa plec cu adevarat, dar soarta mi-a pregatit altceva. Eram gata sa las in urma visele copilaresti, sa le las sa batntuie holurile lungi ale conacului si sa pribegeasca in podul plin de molii. Molile care au ros decenii intregi hainele mamei pareau ca s-au mutat in sufletul meu, gata sa mi-l roada. Sau poate era dorul cel care facea asta?

Am simtit doua maini calde mangaindu-mi fata. Mama. Ma privea cu ochii ei rotunzi si doua firisoare subtiri de lacrimi incepusera sa I se scurga pe obraji. Zambi din toata inima si murmura cuvintele pe care ar vrea orice om sa le auda. “Sunt mandra de tine. Sunt asa de mandra…”. Vorbele ei calde s-au sfarsit cu un suspin. Mainile firave se stransera in jurul umerilor mei si lacrmile ei imi udara bluza. Nu era ca si cand nu m-as mai intoarce niciodata, caci ceva ma lega de locul asta, dar durerea despartirii punea stapanire. Lumea parea un ocean nesfarsit de disperare, ghinion si cel mai rau, necunoscut. M-a sarutat pe frunte si mi-a dat drumul. Era timpul sa-mi intind aripile si sa zbor. Sa pasesc in necunoscut. Doar ea venise sa ma conduca. De fapt nici nu aveam pe altcineva. Doar cativa prieteni falsi care imi faceau zilele copilariei mai placute mi-au mai ramas aici. Toti m-au parasit cand le-am spus ca vreau sa plec. S-au indepartat incet incet si au disparut. S-au stins din viata mea si au continuat sa lumineze drumurile altora, celor care nu si-au tradat orasul natal. Doar amintirea zlileor lungi de vara petrecute in curtea conacului mai staruia in mintea mea. Amintire bolnava, care altera sentimentele de nerbdare ce ma incercau acum. M-am rasucit pe calcaie si m-am apropiat de taxiul care astepta in fata casei. Nu puteam sa prelungesc momentul asta la nesfarsit, nu puteam sa iau orasul cu mine. Puteam sa-mi iau ramas bun si sa plec. Sa plec stiind ca nu ma voi mai intoarce aici ca la casa mea. Va fi mereu o parte a copilariei mele, dar am promis ca ma voi dezbraca de aceasta perioada cand voi fi implint optsprezece ani. Si exact asta faceam.

Am trantit cam tare portiera masinii si soferul ei m-a mustrat cu cateva cuvinte amare. Nu voiam sa intretin o conversatie cu el deci nu i-am rapuns. Nu mai puteam face nimic pentru masina lui. Soarele puternic razbatea prin geam luminandu-mi parca drumul catre necunoscut. Mi-am rezemat cotul pe portiera vehicului si mi-am lasat fruntea sa cada in palma. Degetele fierbinti au incercat sa topeasca indoiala care mi se cuibarea in sulfet si incerca sa-mi acapareze mintea. Oare fac ce trebuie? Da, sigur ca faceam ce trebuie. Mi-am lipit fata de geamul masinii. Peisajul din fata mea era dureros de familiar. Fiecare straduta imi aducea aminte de cate ceva. Gardul pe care l-am daramat cand am invatat sa merg pe bicicleta, banca pe care un fat frumos cu ochi albastri mi-a furat primul sarut, copacul sub care m-am adapostit de ploaie cand m-am intors de la examenul de bacalaureat. Pleoapele s-au strans in jurul ochilor, incatusandu-mi vederea. Asa e, nu voiam sa ma mai vad nimic din peisajul acela atat de trist. Tampere. Iubeam acel oras, nu ma ganidesem niciodata ca aveam sa-l parasesc. De cate ori plecam, ma intorceam doar de dorul lui. Imi lipseau strazile lungi pe care ma pierdeam cand fugeam de acasa, acele strazi care disipau veninul din sufletul meu. Tacerea care se lasa peste oras noaptea, in care imi scufundam visele si amintiriele, era ceva nepretuit. Ma inderptam acum spre un oras care nu tace niciodata, in care lumina nu paleste niciodata.

Vocea ragusita a soferului ma trezi din meditatie. Am zambit politicos si am coborat. Mi-am luat geanta pe umar si m-am indepartat. Toate lucrurile mele urmau sa fie duse de o firma specializata la noua mea adresa, dar eu trebuia sa iau trenul pana acolo. Nu atrebuit sa astept prea mult pana trenul a ajuns in gara. Am oftat si mi-am facut loc printre calatori grabiti. M-am instalat confortabil intr-un compartiment si am deschis cartea pe care o luasem cu mine. Ciudati oameni, colegii mei de compartiment. O batrana isi sufoca nepotelul incercand sa se asigure ca nu-I lipseste nimic, un tip ciudat se holba la mine, o domnisoara tanara se holba la tipul insitent si un domn in costum privea cu interes ecranul laptop-ului pe care il tinea in poala. Ii priveam pe toti acei oameni si incercam sa-mi imaginez unde se duc, ce fac, la ce statie vor cobora. Am avut o altercatie cu batrna cand am vrut sa deschid geamul; era o zi calduroasa si ma gandeam ca putin aer mi-ar prinde bine, dar batranica insista ca nepotelul ei e foarte sensibil la curentii de aer. Mi-am dat ochii peste cap si batrana m-a atentionat ca sunt nerusinata. L-am vazut pe tipul insistent ca zambeste in directia mea si i-am raspuns cu un suras. Mai tarziu, cand am coborat, mi-a spus ca am niste ochi foarte frumosi si ca sunt foarte draguta cand imi rotesc privirea asa. Am chicotit putin si m-am indepartat. Avea si el ochi frumosi, albastri, asa cum imi placea mie. Toti baietii cu care iesisem aveau ochi albastri. Nici nu era prea greu sa-I gasesc, finlandezii sunt un popor blond cu ochi albastri. Numai eu sunt diferita, probabil din cauza tatei. Am ridicat privirea si imaginea literelor masive de metal care strajuiau intrarea in gara si imaginea lor ma lovi mai rau decat un pumn in fata. “Tervetuloa Helsinkiin*”. Nu mai eram acasa. Intampinarea aceea ma facu sa realizez, poate pentru prima oara cu adevarat, ca nu mai sunt in Tampere. Sunt gata sa incep o viata noua? Da, eram gata.

Strada din fata garii era foarte aglomerata. Nu mai vasusem niciodata asa ceva. Am chemat un taxi si i-am comunicat adresa. M-am asezat pe bancheta din spate si am inchis ochii. Nu prea voiam sa vad orasul ala acum. Imaginile cu orasul meu natal erau inca vii in mintea mea si am simtit ca inchizand ochii nu le voi lasa sa se piarda, sa se amestece cu amalgamul de privelisti noi care se intindea in fata ochilor mei. Ce naiba cautam aici? Stiam foarte bine ce. Am venit la studii si ma voi intoarce in Tampere in curand. Simteam asta.

Taxiul a parcat in fata unui bloc inalt. Foarte inalt. Cred ca avea vreo douzeci de etaje. Am coborat si am nimerit cu piciorul intr-o balta. Am murmurat o injuratura si mi-am luat geanta. Am intrat in bloc cu privirea in geanta, catuandu-mi cheile. M-am oprit in fata liftului si am asteptat. Stiam ca apartamentu meu se afla la etajul zece, dar nu mi-am imaginat niciodata ca asta ar putea fi abia la jumatatea caldirii. M-am impins cu spatele in usa liftului ca s-o pot deschide; era destul de grea. M-am idreptat inspre apartamentul patruzeci si trei. O privire nedumerita mi-a aparut pe chip cand am intalnit-o pe colega mea de camera. Statea in cadrul usii si imi zambea fericita, de parca era prima oara cand vedea un om dupa mult timp. Parul blond si lung ii era prins intr-o coada la spate si ochii albastri, jucausi, ma cercetau. Pielea ei alba si intinsa ii dadea un aspect de papusa. O finlandeza veritabila.

- Salut, eu sunt Reija. Scuze, n-am vrut sa te sperii, dar ti-am auzit pasii pe coridor si m-am gandit sa deschid usa, sa te mai ajut cu bagajele si…
- E in regula, i-am raspuns. Avea o voce subtire de pasarea si parea agiatata cand vorbea. Ma cheama Elizabeth.
- O, ce nume frumos… Pare foarte special. Totusi, nu prea imi plac numele lungi, e in regula daca iti spun Liz?
Ce puteam sa spun? Nici nu intrasem bine in casa si deja aveam o porecla. Reija nu parea cea mai inteligenta fiinta de pe Pamant, dar era amabila si draguta. I-am zambit si am incuviintat cu un gest. Imi placea Reija. Aveam impresia ca o sa ne intelegem bine.

Am pasit in camera spatiosa si mov. Asta a fost primul lucru care mi-a sarit in ochi; camera era mov. Peretii erau zugraviti in acea culoare si un covor pufos intr-o nuanta usor diferita dar care avea la baza aceeasi culoare. Culoarea perdelelor batea inspre un liliachiu deschis si asternuturile aveau acea nuanta de alb imaculat care parca da inspre mov cand il orivesti intr-o anumita lumina. In mijlocul incaperii tronau cutiile de carton, cutiile in care erau impachetate toate amintirile mele. Am facut slalom printre ele si am deschis fereastra. Grozav, aveam vedere la oras si nu inspre vreo curte interioara plictisitoare. Am inspirat aerul poluat al capitalei si un gust amar imi invada gura. Totusi nu mi-era dor de casa, ceea ce era bine. Am incuiat usa si mi-am cautat niste haine prin cutiile alea. Aveam de gand sa ies in recunoastere. Mi-am gasit o un tricou rosu peste care mi-am tras o jacheta de piele. Nu am mi-am mai cautat alti pantaloni si am ramas cu blugii cu care calatorisem, iar in picioare mi-am incaltat skater-ii, unicii mei skateri. Voiam sa arat ca orice turist, sa nu atrag prea mult atentia, desi de cate ori ieseam in oras imi placea sa ma imbrac elegant. Mi-am aranjat parul sataen in hol, trecandu-mi de trei ori degetele prin el. Intotdeauna mi-am dorit sa ma vopsesc. Poate ca pana la urma, plecarea a fost cea mai buna decizie pe care o puteam lua. Eram libera, lipsita de autoritatea mamei. Poate ca am sa ma vopsesc mov, doar era culoarea mea preferata. Am insfacat cheile si am pornit intr-o incursiune in necunoscut.
_____________________________
* Tervetuloa Helsinkiin = Bun venit la Helsinki

Theme song pentru capitolul asta