05-04-2011, 11:29 AM
Hai bonjour. După cum cred că observaţi, după o perioadă lungă de inactivitate literară, vă aduc un proiect nou, la care lucrez de prin februarie şi va fi puţin cam diferit faţă de celelalte. Şi ca gen şi naraţiune şi structură, o să vedeţi voi. Nu vă spun prea multe şi vă las să citiţi, să criticaţi şi să vă daţi cu părerea. Enfin, eu sper să vă placă şi îmi cer scuze de pe acum pentru capitolele ce nu vor apărea cu regularitate. Sper că mă puteţi înţelege.
Lectură plăcută !
[center]NEBUNUL REGINEI[/center]
[center]Să ştim să ne mărginim ambiţiile: a tânji după ceea ce nu poate fi obţinut este o fatală nebunie. Şi totuşi, oare a înceta să iubeşti te fereşte de această boală ? Nu te împinge tot mai mult în braţele ei, ca atunci când te îndoieşti de gândul sinuciderii ce ţi-a stăruit în minte până atunci şi vântul te împinge de pe marginea prăpastiei ?
Sunt nebun doar pentru că iubesc ca unul ?[/center]
Prolog
Îi surprinsesem pe amândoi discutând în bibliotecă; ea stătea pe scaun, cu capul dat pe spate şi privind în gol, trecându-şi din când în când degetele lungi prin buclele ciocolatii. El stătea în picioare, lângă scaunul ei, căutând cu degetele o carte anume din bibliotecă.
-De ce nu-l internezi într-un spital de boli mintale? Un schizofrenic nu este tocmai persoana pe care ai vrea să o ai mereu în preajma ta.
Îmi aduc aminte cât de mult mă enervase remarca lui şi cum un val de furie îmi inundase fiecare părticică din corp. Începusem să tremur şi aproape trântisem uşa de perete, vrând să intru peste ei şi să-i spun câte ceva acelui idiot ce-şi închipuia că ştie de ce are ea nevoie pentru a trăi liniştită, când am auzit-o:
-E tot ce mi-a mai rămas, Elliot.
M-am dat câţiva paşi mai în spate, dar nu prea departe pentru a-i putea urmări în continuare. Vocea ei suna spartă şi am văzut-o cum îşi îngropase faţa în palme. Plângea. Imaginea aceea era atât de sfâşietoare şi mă durea atât de tare s-o văd aşa când eu nu doream decât ca ea să fie fericită şi să zâmbească mereu, cum o făcea când era mai mică. Furia începuse să pună din nou stăpânire pe mine la gândul că îi eram absolut inutil, dar am reuşit să mă calmez oarecum pentru a-l auzi pe el cum o linişteşte.
-Şi tot ce te-a distrus, a murmurat cu buzele în părul ei, strângând-o în braţe.
Şi iar parcă suspina şi era greu să se controleze. Tremura toată şi se agăţase cu mâinile de gâtul lui Elliot ca de o ultimă speranţă.
-Şi totuşi, îl iubesc, reuşise să şoptească, şi n-aş putea trăi fără el în ciuda a tot ceea ce mi-a făcut.
Abia atunci îmi dădusem seama că plâng. Fiinţa asta era tot ce-mi mai rămăsese, scopul meu în viaţă încă de când apăruse pe lume. Dar parcă atunci nu mai era ea – îi vedeam o latură pe care mie nu mi-o afişase niciodată, iar eu o văzusem în toate ipostazele, îmbrăcată şi goală, veselă şi plină de furie. Îi ştiam defectele, pasiunile şi visurile, infinite şi care variau la fiece secundă. Nimeni nu o cunoştea mai bine decât mine. Însă...
Am deschis uşa uşor şi înainte să-mi dau seama eram lângă scaunul pe care ea stătuse mai înainte, îngenuchind în faţa ei:
-Reinee, am zis cu vocea înăbuşită de lacrimi. Reinee a mea – chiar te-am distrus? Nu... Am vrut doar să-ţi fie bine! Te iubesc atât de mult... Vreau doar să zâmbeşti ca înainte. Eu sunt cel din cauza căruia zâmbetul ţi-a pierit de pe buze?
S-a trântit lângă mine şi mi-a strâns mâinile într-ale ei, apoi le duse la buze şi le sărută febril, şoptindu-mi numele:
- André... André...
Abia atunci am ridicat privirea din pământ şi am putut să îi văd mai bine chipul. Ochii ei, verzi, mari, care aveau cândva o sclipire atât de specială, jucăuşă în ei, acum erau înroşiţi, tulburi şi inexpresivi. Nu era privirea ei... Dulce şi candidă cu care mă obişnuise. Mă uitam la ea şi eram mai sigur ca niciodată că nu era Reinee Larcin pe care o cunoşteam şi o iubeam. Cea pentru care bestia din mine ieşea la suprafaţă, singura de altfel.
M-am cutremurat şi am început să plâng şi mai tare, neluându-mi privirea de la chipul brăzdat de lacrimi al surorii mele. Tremuram; tremuram de nervi şi de frică.
S-a uitat la mine cu un zâmbet amar în colţul gurii.
- Nu plânge, prostuţule. Nu ai idee căt mă bucur să te am aici cu mine, nu vă mai am decât pe voi doi...
Plângeam in continuare. Şi-a întins fruntea spre mine, închizând ochii şi zâmbind în continuare.
-Nu mai ai cu sângele cui să-ţi pătezi mâinile, şoptise ea când mi-am lipit buzele de fruntea ei palidă şi îngheţată. I-ai ucis pe toţi...
Lectură plăcută !
[center]NEBUNUL REGINEI[/center]
[center]Să ştim să ne mărginim ambiţiile: a tânji după ceea ce nu poate fi obţinut este o fatală nebunie. Şi totuşi, oare a înceta să iubeşti te fereşte de această boală ? Nu te împinge tot mai mult în braţele ei, ca atunci când te îndoieşti de gândul sinuciderii ce ţi-a stăruit în minte până atunci şi vântul te împinge de pe marginea prăpastiei ?
Sunt nebun doar pentru că iubesc ca unul ?[/center]
Prolog
Îi surprinsesem pe amândoi discutând în bibliotecă; ea stătea pe scaun, cu capul dat pe spate şi privind în gol, trecându-şi din când în când degetele lungi prin buclele ciocolatii. El stătea în picioare, lângă scaunul ei, căutând cu degetele o carte anume din bibliotecă.
-De ce nu-l internezi într-un spital de boli mintale? Un schizofrenic nu este tocmai persoana pe care ai vrea să o ai mereu în preajma ta.
Îmi aduc aminte cât de mult mă enervase remarca lui şi cum un val de furie îmi inundase fiecare părticică din corp. Începusem să tremur şi aproape trântisem uşa de perete, vrând să intru peste ei şi să-i spun câte ceva acelui idiot ce-şi închipuia că ştie de ce are ea nevoie pentru a trăi liniştită, când am auzit-o:
-E tot ce mi-a mai rămas, Elliot.
M-am dat câţiva paşi mai în spate, dar nu prea departe pentru a-i putea urmări în continuare. Vocea ei suna spartă şi am văzut-o cum îşi îngropase faţa în palme. Plângea. Imaginea aceea era atât de sfâşietoare şi mă durea atât de tare s-o văd aşa când eu nu doream decât ca ea să fie fericită şi să zâmbească mereu, cum o făcea când era mai mică. Furia începuse să pună din nou stăpânire pe mine la gândul că îi eram absolut inutil, dar am reuşit să mă calmez oarecum pentru a-l auzi pe el cum o linişteşte.
-Şi tot ce te-a distrus, a murmurat cu buzele în părul ei, strângând-o în braţe.
Şi iar parcă suspina şi era greu să se controleze. Tremura toată şi se agăţase cu mâinile de gâtul lui Elliot ca de o ultimă speranţă.
-Şi totuşi, îl iubesc, reuşise să şoptească, şi n-aş putea trăi fără el în ciuda a tot ceea ce mi-a făcut.
Abia atunci îmi dădusem seama că plâng. Fiinţa asta era tot ce-mi mai rămăsese, scopul meu în viaţă încă de când apăruse pe lume. Dar parcă atunci nu mai era ea – îi vedeam o latură pe care mie nu mi-o afişase niciodată, iar eu o văzusem în toate ipostazele, îmbrăcată şi goală, veselă şi plină de furie. Îi ştiam defectele, pasiunile şi visurile, infinite şi care variau la fiece secundă. Nimeni nu o cunoştea mai bine decât mine. Însă...
Am deschis uşa uşor şi înainte să-mi dau seama eram lângă scaunul pe care ea stătuse mai înainte, îngenuchind în faţa ei:
-Reinee, am zis cu vocea înăbuşită de lacrimi. Reinee a mea – chiar te-am distrus? Nu... Am vrut doar să-ţi fie bine! Te iubesc atât de mult... Vreau doar să zâmbeşti ca înainte. Eu sunt cel din cauza căruia zâmbetul ţi-a pierit de pe buze?
S-a trântit lângă mine şi mi-a strâns mâinile într-ale ei, apoi le duse la buze şi le sărută febril, şoptindu-mi numele:
- André... André...
Abia atunci am ridicat privirea din pământ şi am putut să îi văd mai bine chipul. Ochii ei, verzi, mari, care aveau cândva o sclipire atât de specială, jucăuşă în ei, acum erau înroşiţi, tulburi şi inexpresivi. Nu era privirea ei... Dulce şi candidă cu care mă obişnuise. Mă uitam la ea şi eram mai sigur ca niciodată că nu era Reinee Larcin pe care o cunoşteam şi o iubeam. Cea pentru care bestia din mine ieşea la suprafaţă, singura de altfel.
M-am cutremurat şi am început să plâng şi mai tare, neluându-mi privirea de la chipul brăzdat de lacrimi al surorii mele. Tremuram; tremuram de nervi şi de frică.
S-a uitat la mine cu un zâmbet amar în colţul gurii.
- Nu plânge, prostuţule. Nu ai idee căt mă bucur să te am aici cu mine, nu vă mai am decât pe voi doi...
Plângeam in continuare. Şi-a întins fruntea spre mine, închizând ochii şi zâmbind în continuare.
-Nu mai ai cu sângele cui să-ţi pătezi mâinile, şoptise ea când mi-am lipit buzele de fruntea ei palidă şi îngheţată. I-ai ucis pe toţi...