arigatou de comentarii. wow nu am mai trecut pe aici de muult. m-am ocupat numai de celalalt fic al meu 8-| sa pun nextul , nu? urmatorul cap. are un titlu desprins din filmele horror =)) just kidding
Cap. XI: Ora mortii
Zen se uita la mine cu ochii lui patrunzatori. Parca vroia sa imi citeasca gandurile. Dar sunt sigura ca nu ar putea asa ceva , cand nici eu nu mai stiu ce gandesc. Brunetul ezita cateva clipe , si ma scutura , pentru a ma trezii. Mi-am clatinat capul incercand sa ma adun. Trebuie sa aflu ce s-a intamplat cu ei , cu parintii mei. Dar vorba aia , trebuie sa fii un pic anormal ca sa fi calm in situatii grele , uneori de panica. Si totusi incerc sa fiu ciudata , sa fiu tare. Gura mea se deschide , dar oare cu ce intentie? Ce sa spun? Si intrebarea adevarata este : Sa-i spun de parintii mei? Stau pe ganduri cateva minute bune , dar sunt trezita de palma lui Zen. Pe obrazul meu drept sa putea observa urma rosie facuta de brunet. As fi vrut sa-i spun ceva , dar imi dau seama ca a facut acest lucru pentru ca era ingrijorat. Ce sa spun... Era ingrijorat pe naiba. Intr-un final am gasit cuvintele potrivite , dar cand ma gandesc la ele... Ma apuca din nou plansul.
-Parintii mei sunt... s-sunt la spi-ital... Ma balbai eu printre lacrimile amare ce curgeau neincetat pe obrajii mei fini si delicati.
Zen incerca sa inteleaga ce-am spus eu. Intr-un final si-a dat seama mesajul transmis si mi-a sters lacrimile ca o mama iubitoare. Ma uitam uimita la el. As fi dorit sa-l sarut , dar timpul este scurt si in orice clipa fiintele cele mai dragi de pe pamant ar fi murit , s-ar fi stins din viata lor scurta. Il prind de mana pe Zen si fug spre usa. Intind mana spre clanta dar in secunda aceea ii simt mana grea a baiatului. Era calda si... Nu! Trebuie sa mergem. Il las pe el sa deschida usa si cand am cale libera fug pe aleea din fata casei. Pe cerul instelat s-a adunat o gramada mare de nori negri. Se pare ca o sa ploua. Dar nu ma intereseaza ce se intampla , ca o sa ma ud sau o sa racesc. Nu conteaza ce se intampla cu mine. Am suferit atat si nu-mi mai permit sa pierd pe nimeni , mai ales pe parintii mei. Ce simt eu acum? Oare ce simt? Poate doar sentimente de suferinta , ganduri sfasietoare si intunecate. Sunt tulburata de-a binelea. Nu-mi place sa fiu acea persoana deprimata ce se ascunde de toata lumea. Tot alergand ca disperata spre spitalul unde erau parintii mei , telefonul suna in disperare. Ma opresc si scot telefonul din buzunar. Printre gafaieli , reusesc sa spun un simplu ,, Alo".
-Sara! Unde esti? Am auzit ca parintii tai sunt... Spuse Yume dar am intrerupt-o.
-...La spital. Continui eu. Oh doamne , inca n-am ajuns acolo si...Mi-e frica , Yume , mi-e frica sa nu-i pierd.
-Esti la spitalul de urgente? Vin imediat! Ai nevoie de cineva care sa te sustina. Imi zise ea , inchizand telefonul repede.
Am continuat sa alerg , uitandu-ma din cand in cand la ceas. Este tarziu! Fug din ce in ce mai tare , lasand petalele rozalii sa zboare inapoi in vazduh. Am mers o jumatate de ora si inca nu sunt la spital. Numai am timp sa gandesc ce o sa fac daca vor muri mama si tata. Tin mult la ei si nu vreau sa raman fara ei. Printr-o minune am ajuns la centru. Era o cladire mare , alba. Nu am avut timp s-o admir sau sa ma uit la ea , si am zbughit-o printre coloanele albe din fata usilor. Cautam in disperare un doctor care sa-mi spuna unde sunt ei , sau macar ce fac. Cand pot sa-i vad? L-am gasit pe omul care ma sunase si mi-a dat vestea ce-a proasta. Nu era vina lui , dar in acest moment nu pot sa stiu ce e bine si ce e rau. El se da cativa pasi inapoi , stiind ce o sa urmeze. Patea asta in fiecare zi.
-Ma scuzati , unde sunt parintii mei? Intreb eu ingrijorata , agitata , cum vreti voi sa spuneti.
-Ah da , dvs. sunteti fica dumnealor , nu? Spuse doctorul calm cautand pe o fisa salonul unde aveau operatia.
In cateva secunde a gasit ce cauta si s-a indreptat catre destinatie. L-am urmat gandiin-ma cand v-a ajunge Yume. Eram in fata unei usi , as fi vrut sa intru , dar doctorul ma oprii , spunandu-mi rece ca nu pot sa-i vad. Ma sfatui sa stau jos si sa ma linistesc. I-am urmat partial sfatul. Cum sa ma linistesc? Voi afla detalii peste cinci ore. Asta inseamna o eternitate. Stateam acolo , pe scaun , scufundata in ganduri... Sau asa credeam. Nu gandeam , nu faceam nimic. Priveam in gol si nu reacionam. Este o liniste deplina... Apasatoare , enervanta , fara sa-mi dea un sentiment. Yume se aseza langa mine. Cum a aparut , asa , din senin? Ma rog... Nu scoteam niciuna nicio vorba.
Cele cinci ore au trecut greu. Am impresia a au trecut zece ore , dar din cinci in cinci minute intrebam: Cat e ceasul? Doctorul iesii din sala de operatii cu o fata dezamagita. Oare ce va spune? Este oare ceva trist? Asa imi dadu sentimentul. El isi lasa privirea in jos , dezaproband din cap.
-Imi pare rau... Parintii dvs... au murit. Murmura doctorul.
Atunci un sentiment cumplit imi inunda sufletul. Am izbucnit in lacrimi. Cum se poate?! Nu poate sa se intample asa ceva! M-am ridicat repede de pe scaun. Yume facu acelasi lucru , priviindu-ma intristata. Si ea simtea sentimentul pe care-l traiam eu acum. Am intrat in salon. Fetele lor erau altfel... Sumbre , fara viata. Cred ca asteptau sa ma vada... Sau macar sa ma vada de acolo , din ceruri. Ochii lor erau... scufundati in ceasul mortii. A venit ora mortii pentru ei. Am izbucnit si mai tare in lacrimi.
__________________________--
atat:D sper sa fie destul de lung
