11-07-2010, 03:54 PM
Lil'Zy: Sincer, mie propozitia aia imi placea mai mult cu punctele de suspensie. Daca as fi pus "care" nu stiu... era prea comuna:)). In legatura cu ultima propozitie... Daca as fi pus punct, cred ca era... T.T. Sincer, punctele de suspensie sunt mult mai bune acolo ^:)^. Ma bucur ca te-am facut curioasa :>. Asta mi-am si propus ^^.
Katarina: Din cate stiu eu, voi trebuie sa corectati gramatica, modurile de expunere si punctuatia, nici pe departe povestea in sine. Fata a reactionat in acel mod cu un motiv, stiu deja ce vreau sa fac cu ea si ce planuri am. Sincer, eu asa as fi reactionat daca as fi fost in locul ei... ce sa-i faci, sunt putin mai sarita de pe fix:)). Detaliile, chiar nu erau necesare. Daca privim din punct de vedere psihologic, nici nu aveau cum sa existe! Ea era cufundata in ganduri, era trista [ am scris acolo motivele] si avand in vedere ca era si alcoolica... nu cred ca ii pasa ei cine stie ce de detalii T.T. Atunci cand esti foarte ganditor, poti sa uiti si de propia fobie sa stii:-?. Oricum ma bucur ca ai comentat ^:)^, sper sa o faci incontinuare ^^.
Ma indreptam spre liceu inca cu gandul la acea carte care o citisem in urma cu doua zile. Pur si simplu mi se parea speciala. Nu m-am gandit niciodata ca un alcoolic ar putea sa intalneasca fericirea intr-un asemenea mod. Trebuie sa recunosc, am mai citit carti de genul… insa nici una nu m-a impresioant in felul acesta. Imi placea.
Ma aflam pe unica strada care ducea inspre scoala. Era toata acoperita cu zapada. Cateodata, cand mai priveam in stanga, se mai zarea cate un copac cu crengile atintite asupra cerului. Aceasta imagine imi aduce aminte de drumul pe care il parcurgea fata zilnic ca sa ajunga la bar.
-Aizawa, Aizawa!
Mi-am intors usor capul. Era Takashi-san. Eram atat de concentrata pe actiunea cartii incat nici nu am observat ca cineva ma striga.
-Takashi-san, ce s-a intamplat?
-Doamne Aizawa, te strig de zece minute si abia acum ma observi? imi zice roscovanul, tragandu-si rasuflarea.
-Greseala mea, ii zic zambind.
-Aizawa, imi zice in timp ce isi pune mainile pe umerii mei, trebuie neaparat, dar neaparat sa fii in clubul de pian.
Club de pian? Nu eram eu cine stie ce geniu cand venea vorba de pian... Nu cred ca le-as fi de ajutor daca as intra. Mai degraba i-as incurca.
-Eto… nu sunt asa de buna...
-Aizawa, soarta scolii depinde de tine. Insasi Aburame-sensei m-a rugat sa vorbesc cu tine si mi-a zis sa nu te las pana nu accepti.
Aburame-sensei era profesoara noastra de matematica, insa cred ca marele ei talent nu consta in ecuatii si probleme, ci in cantatul la pian. Era intradevar buna la asa ceva. Am auzit ca a fost casatorita cu unul dintre cei mai buni pianisti italieni.
-Daca pui problema asa… oricum va asigur ca doar o sa creez probleme.
-Asa insemana ca accepti?
-Da… oarecum.
A inceput sa sara in sus de bucurie. Nu stiu ce i-a creat un asemenea extaz, insa arata ca un copil fericit care tocmai a fost rasplatit cu o acadea. Si-a luat la revedere si a plecat grabit inspre scoala.
Iata-l asadar si pe Takashi-san, presedintele consiliului de elevi. Un baiat hiperactiv, mereu dornic sa ajute si uneori printre ce mai buni cand vine vorba de sarcasm. L-am cunoscut in primul an de liceu. Eram destul de derutata privind traseul pe care trebuia sa-l urmez ca sa ajunga la scoala. Sa spunem ca mi-a dat o mana de ajutor pe atunci. Desi este in anul al treilea, tot ca un copilas se comporta.
M-am indreptat asadar spre liceu, lasandu-l la o parte pentru moment pe Takashi-san. Prima ora aveam chiar matematica. Era una dintre materiile mele preferate, desi nu faceam parte dintre geniile clasei. Pur si simplu mi se parea interesant ca exista o materie in care totul este foarte precis si exact. 1+1=2. Aceasta este o ecuatie care mereu, dar mereu il va avea ca rezultat pe doi. Spre deosebire de mine, care imi schimb ideile din zece in zece minute… matematica este ceva extrem de precis. Ecuatiile sunt punctul meu forte; imi place sa cunosc lucruri exacte, care nu se vor schimba niciodata. Limba japoneza pe de o parte nu imi placea ca materie, putea sa fie asa, dar si asa. Trebuia sa fie mereu decizia mea, iar asta ma tragea in jos. Pentru restul materiilor am cam aceasi parere. Matematica este pur si simplu ceva… genial.
Ziua de azi nu pot zice ca a fost speciala intr-un anumit mod. Inafara faptului ca in pauza de masa am fost anuntata de unul dintre prietenii lui Takashi-san ca va trebui sa raman azi dupa ore la clubul de pian, totul a decurs normal. Este pentru prima data cand intru in asa ceva. Cluburile nu erau tocmai pe placul meu, preferam sa stau sa citesc niste carti decat sa fiu implicate in asa ceva. Am incercat odata sa intru in cel de teatru, insa eram foarte indecisa in privinta costumelor si tonului pe care trebuia sa-l iau atunci cand recitam ceva, asa ca am renuntat.
-Aizawa, ai ajuns. Te asteptam.
Acestea au fost cuvintele spuse de Aburame-sensei cand am intrat in clasa unde aveau sa se desfasoare de acum incolo orele de pian.
Primul lucru care l-am facut a fost sa inspectez sala. Nimic anormal, o camera vopsita in alb, nu foarte mare, in care se aflau doua piane- unul in partea dreapta a salii, intr-un colt si celalalt in diagonal primului-. Pe langa Aburame-sensei se mai aflau inca patru persoane acolo, necunoscute mie. Erau trei fete si un singur baiat. Dupa cum aratau, fetele sigur erau in primul an, baiatul fiind in cel de al treilea.
-Banuiesc ca nu va cunoasteti, spuse sensei. El este Riokoju Ren de la 3D, iar acestea sunt Shinoba Hina, Tsubara Yua si Hiroshi Yuiko, toate de la 1A.
Dupa cum ma gandeam… Sa vedem, Riokoju Ren, 3D: inalt, cu o fata alba, aproape palida, insotita de niste suvite negricioase si niste ochi precum taciunile. Cred ca e genul acela de persoana extrem de tacuta care vorbeste doar atunci cand i se parea lui ca este necesar.
Shinoba Hina, 1A: mica de statura, cu un par lung, saten si prins in doua cozi. Avea tenul normal, ca toti japonezii si niste ochi de un caprui intes. Inca era in uniforma scolii, camasa alba peste care purta o bluza de un albastru sters, in jos avand doar acea fusta simpla si pantofii specifici Liceului Seikon. Cred ca e o fire timida… cine stie, putea sa fie si indrazneata. Ramane sa o cunosc.
Tsubara Yua, 1A: nu parea sa se diferentieze cu mult de Hina-chan. Inafara faptului ca era mai inalta si nu purta uniforma, avea aceleasi trasaturi, poate doar ochii ceva mai deschisi la culoare puteau sa fie o posibila diferenta. Avea o fata trista, banuiesc ca a fost obligata si ea de Takashi-san. Am oftat in sinea mea.
Hiroshi Yuiko, 1A: din nou, nici o diferenta. In momentul acesta as putea jura ca sunt surori. Acelasi ten, aceasi culoare a parului, aceasi atmosfera ce le inconjoara. Ciudat. Sa spunem doar ca aceasta era in uniforma si parul il avea ceva mai scurt fata de celelalte doua, insa culoarea se mentinea.
Dupa aceasta analiza pe care am facut-o, nu pot decat sa astept ca orele de pian sa se termine mai repede. Vreau sa merg acasa.
-Acum daca tot ati facut cunostinta, ce ar fi sa vedem cat de bine manuiti fiecare pianul? zise sensei, foarte incatantata de propia idee.
Primele au fost cele trei fete. Nu pot zice ca am fost foarte incantata, dar nici ca nu mi-a placut. Eram indecisa. Intr-un fel… nu stiu, parca era o singura persoana, nu trei. Toate cantau exact la fel. Mi s-a parut oarecum interesant sa intalnesc asa ceva, insa in acelasi timp destul de bizar.
Urmatorul a fost Riokoju-san. Imediat ce mainile lui au atins clapele pianului pur si simplu… eram uluita, fermecata. Puteai spune ca este una cu pianul. Toate sunetele se imbinau intr-un mod armonios. Nu am mai auzit ceva atat de bun de ceva vreme, cred ca de cand a murit tata. Intr-un fel, piesa interpretata de baiat imi aducea aminte de una a tatei, insa nu era aceeasi. Tata parea ferict, el e… ceva in apropierea tristetei. Nu pot fi sigura.
Odata ce acele sunete au inceput sa se mai auda, nu putea sa insemne decat ca era randul meu.
-Nu ma pricep cine stie ce… mai bine sa nu o fac.
-Haide, nu-ti fie teama. Suntem aici ca sa invatam, nu? incerca sensei sa ma incurajeze.
Eh… se pare ca nu aveam incotro. Mi-am ocupat locul si mi-am pregatit mainile. Sa vedem ce va iesi si ce imi mai aduc aminte. Am inceput cu o nota joasa, urmata apoi de una inalta. Am continuat asa ceva timp, nestiind ce atlceva sa mai fac, pana cand vocea lui sensei m-a trezit din visare.
-Asta e tot ce poti?
-Nu imi aduc aminte mare lucru. Ultima data cand am cantat la pian cred ca a fost cand aveam zece ani.
-Bine, atunci cred ca asta e tot pentru azi.
M-am ridicat, luandu-mi politicos la revedere de la ceilalti si indreptandu-ma spre clasa. Ce pot zice, cand am intrat si mi-am luat ghiozdanul nu am putut sa nu observ ceasul. Ora 19:40. Nu cred ca ajung in douazeci de minute acasa, de fapt nici daca as avea viteza supersonica n-as reusi. In plus, daca depasesc ora opt mama iar va fi ingrijorata. Ce viata cruda…
M-am grabit sa ma imbrac si sa plec spre casa. Poate reusesc sa prind ultimul autobuz. Alergam prin zapada ce acoperea terenul care imprejmuia cladirea scolii, gandindu-ma unde am reusit sa pierd eu doua ore. Cursurile s-au terminat la ora cinci, iar acum este opt fara douazeci. Nu pot crede ca am pierdut atata timp cu acel club de pian.
-Tu…
M-am intors grabita sa vad cine ma strigase, insa in urmatoarea secunda ma aflam in cealalta parte a scolii, lipita de unul dintre garduri. Gatul imi era strans cu putere, simteam cum respiratia era acum un proces extrem de greu de indeplinit.
Poze:
Katarina: Din cate stiu eu, voi trebuie sa corectati gramatica, modurile de expunere si punctuatia, nici pe departe povestea in sine. Fata a reactionat in acel mod cu un motiv, stiu deja ce vreau sa fac cu ea si ce planuri am. Sincer, eu asa as fi reactionat daca as fi fost in locul ei... ce sa-i faci, sunt putin mai sarita de pe fix:)). Detaliile, chiar nu erau necesare. Daca privim din punct de vedere psihologic, nici nu aveau cum sa existe! Ea era cufundata in ganduri, era trista [ am scris acolo motivele] si avand in vedere ca era si alcoolica... nu cred ca ii pasa ei cine stie ce de detalii T.T. Atunci cand esti foarte ganditor, poti sa uiti si de propia fobie sa stii:-?. Oricum ma bucur ca ai comentat ^:)^, sper sa o faci incontinuare ^^.
Capitolul 3:
Ma indreptam spre liceu inca cu gandul la acea carte care o citisem in urma cu doua zile. Pur si simplu mi se parea speciala. Nu m-am gandit niciodata ca un alcoolic ar putea sa intalneasca fericirea intr-un asemenea mod. Trebuie sa recunosc, am mai citit carti de genul… insa nici una nu m-a impresioant in felul acesta. Imi placea.
Ma aflam pe unica strada care ducea inspre scoala. Era toata acoperita cu zapada. Cateodata, cand mai priveam in stanga, se mai zarea cate un copac cu crengile atintite asupra cerului. Aceasta imagine imi aduce aminte de drumul pe care il parcurgea fata zilnic ca sa ajunga la bar.
-Aizawa, Aizawa!
Mi-am intors usor capul. Era Takashi-san. Eram atat de concentrata pe actiunea cartii incat nici nu am observat ca cineva ma striga.
-Takashi-san, ce s-a intamplat?
-Doamne Aizawa, te strig de zece minute si abia acum ma observi? imi zice roscovanul, tragandu-si rasuflarea.
-Greseala mea, ii zic zambind.
-Aizawa, imi zice in timp ce isi pune mainile pe umerii mei, trebuie neaparat, dar neaparat sa fii in clubul de pian.
Club de pian? Nu eram eu cine stie ce geniu cand venea vorba de pian... Nu cred ca le-as fi de ajutor daca as intra. Mai degraba i-as incurca.
-Eto… nu sunt asa de buna...
-Aizawa, soarta scolii depinde de tine. Insasi Aburame-sensei m-a rugat sa vorbesc cu tine si mi-a zis sa nu te las pana nu accepti.
Aburame-sensei era profesoara noastra de matematica, insa cred ca marele ei talent nu consta in ecuatii si probleme, ci in cantatul la pian. Era intradevar buna la asa ceva. Am auzit ca a fost casatorita cu unul dintre cei mai buni pianisti italieni.
-Daca pui problema asa… oricum va asigur ca doar o sa creez probleme.
-Asa insemana ca accepti?
-Da… oarecum.
A inceput sa sara in sus de bucurie. Nu stiu ce i-a creat un asemenea extaz, insa arata ca un copil fericit care tocmai a fost rasplatit cu o acadea. Si-a luat la revedere si a plecat grabit inspre scoala.
Iata-l asadar si pe Takashi-san, presedintele consiliului de elevi. Un baiat hiperactiv, mereu dornic sa ajute si uneori printre ce mai buni cand vine vorba de sarcasm. L-am cunoscut in primul an de liceu. Eram destul de derutata privind traseul pe care trebuia sa-l urmez ca sa ajunga la scoala. Sa spunem ca mi-a dat o mana de ajutor pe atunci. Desi este in anul al treilea, tot ca un copilas se comporta.
M-am indreptat asadar spre liceu, lasandu-l la o parte pentru moment pe Takashi-san. Prima ora aveam chiar matematica. Era una dintre materiile mele preferate, desi nu faceam parte dintre geniile clasei. Pur si simplu mi se parea interesant ca exista o materie in care totul este foarte precis si exact. 1+1=2. Aceasta este o ecuatie care mereu, dar mereu il va avea ca rezultat pe doi. Spre deosebire de mine, care imi schimb ideile din zece in zece minute… matematica este ceva extrem de precis. Ecuatiile sunt punctul meu forte; imi place sa cunosc lucruri exacte, care nu se vor schimba niciodata. Limba japoneza pe de o parte nu imi placea ca materie, putea sa fie asa, dar si asa. Trebuia sa fie mereu decizia mea, iar asta ma tragea in jos. Pentru restul materiilor am cam aceasi parere. Matematica este pur si simplu ceva… genial.
Ziua de azi nu pot zice ca a fost speciala intr-un anumit mod. Inafara faptului ca in pauza de masa am fost anuntata de unul dintre prietenii lui Takashi-san ca va trebui sa raman azi dupa ore la clubul de pian, totul a decurs normal. Este pentru prima data cand intru in asa ceva. Cluburile nu erau tocmai pe placul meu, preferam sa stau sa citesc niste carti decat sa fiu implicate in asa ceva. Am incercat odata sa intru in cel de teatru, insa eram foarte indecisa in privinta costumelor si tonului pe care trebuia sa-l iau atunci cand recitam ceva, asa ca am renuntat.
-Aizawa, ai ajuns. Te asteptam.
Acestea au fost cuvintele spuse de Aburame-sensei cand am intrat in clasa unde aveau sa se desfasoare de acum incolo orele de pian.
Primul lucru care l-am facut a fost sa inspectez sala. Nimic anormal, o camera vopsita in alb, nu foarte mare, in care se aflau doua piane- unul in partea dreapta a salii, intr-un colt si celalalt in diagonal primului-. Pe langa Aburame-sensei se mai aflau inca patru persoane acolo, necunoscute mie. Erau trei fete si un singur baiat. Dupa cum aratau, fetele sigur erau in primul an, baiatul fiind in cel de al treilea.
-Banuiesc ca nu va cunoasteti, spuse sensei. El este Riokoju Ren de la 3D, iar acestea sunt Shinoba Hina, Tsubara Yua si Hiroshi Yuiko, toate de la 1A.
Dupa cum ma gandeam… Sa vedem, Riokoju Ren, 3D: inalt, cu o fata alba, aproape palida, insotita de niste suvite negricioase si niste ochi precum taciunile. Cred ca e genul acela de persoana extrem de tacuta care vorbeste doar atunci cand i se parea lui ca este necesar.
Shinoba Hina, 1A: mica de statura, cu un par lung, saten si prins in doua cozi. Avea tenul normal, ca toti japonezii si niste ochi de un caprui intes. Inca era in uniforma scolii, camasa alba peste care purta o bluza de un albastru sters, in jos avand doar acea fusta simpla si pantofii specifici Liceului Seikon. Cred ca e o fire timida… cine stie, putea sa fie si indrazneata. Ramane sa o cunosc.
Tsubara Yua, 1A: nu parea sa se diferentieze cu mult de Hina-chan. Inafara faptului ca era mai inalta si nu purta uniforma, avea aceleasi trasaturi, poate doar ochii ceva mai deschisi la culoare puteau sa fie o posibila diferenta. Avea o fata trista, banuiesc ca a fost obligata si ea de Takashi-san. Am oftat in sinea mea.
Hiroshi Yuiko, 1A: din nou, nici o diferenta. In momentul acesta as putea jura ca sunt surori. Acelasi ten, aceasi culoare a parului, aceasi atmosfera ce le inconjoara. Ciudat. Sa spunem doar ca aceasta era in uniforma si parul il avea ceva mai scurt fata de celelalte doua, insa culoarea se mentinea.
Dupa aceasta analiza pe care am facut-o, nu pot decat sa astept ca orele de pian sa se termine mai repede. Vreau sa merg acasa.
-Acum daca tot ati facut cunostinta, ce ar fi sa vedem cat de bine manuiti fiecare pianul? zise sensei, foarte incatantata de propia idee.
Primele au fost cele trei fete. Nu pot zice ca am fost foarte incantata, dar nici ca nu mi-a placut. Eram indecisa. Intr-un fel… nu stiu, parca era o singura persoana, nu trei. Toate cantau exact la fel. Mi s-a parut oarecum interesant sa intalnesc asa ceva, insa in acelasi timp destul de bizar.
Urmatorul a fost Riokoju-san. Imediat ce mainile lui au atins clapele pianului pur si simplu… eram uluita, fermecata. Puteai spune ca este una cu pianul. Toate sunetele se imbinau intr-un mod armonios. Nu am mai auzit ceva atat de bun de ceva vreme, cred ca de cand a murit tata. Intr-un fel, piesa interpretata de baiat imi aducea aminte de una a tatei, insa nu era aceeasi. Tata parea ferict, el e… ceva in apropierea tristetei. Nu pot fi sigura.
Odata ce acele sunete au inceput sa se mai auda, nu putea sa insemne decat ca era randul meu.
-Nu ma pricep cine stie ce… mai bine sa nu o fac.
-Haide, nu-ti fie teama. Suntem aici ca sa invatam, nu? incerca sensei sa ma incurajeze.
Eh… se pare ca nu aveam incotro. Mi-am ocupat locul si mi-am pregatit mainile. Sa vedem ce va iesi si ce imi mai aduc aminte. Am inceput cu o nota joasa, urmata apoi de una inalta. Am continuat asa ceva timp, nestiind ce atlceva sa mai fac, pana cand vocea lui sensei m-a trezit din visare.
-Asta e tot ce poti?
-Nu imi aduc aminte mare lucru. Ultima data cand am cantat la pian cred ca a fost cand aveam zece ani.
-Bine, atunci cred ca asta e tot pentru azi.
M-am ridicat, luandu-mi politicos la revedere de la ceilalti si indreptandu-ma spre clasa. Ce pot zice, cand am intrat si mi-am luat ghiozdanul nu am putut sa nu observ ceasul. Ora 19:40. Nu cred ca ajung in douazeci de minute acasa, de fapt nici daca as avea viteza supersonica n-as reusi. In plus, daca depasesc ora opt mama iar va fi ingrijorata. Ce viata cruda…
M-am grabit sa ma imbrac si sa plec spre casa. Poate reusesc sa prind ultimul autobuz. Alergam prin zapada ce acoperea terenul care imprejmuia cladirea scolii, gandindu-ma unde am reusit sa pierd eu doua ore. Cursurile s-au terminat la ora cinci, iar acum este opt fara douazeci. Nu pot crede ca am pierdut atata timp cu acel club de pian.
-Tu…
M-am intors grabita sa vad cine ma strigase, insa in urmatoarea secunda ma aflam in cealalta parte a scolii, lipita de unul dintre garduri. Gatul imi era strans cu putere, simteam cum respiratia era acum un proces extrem de greu de indeplinit.
Poze:
Hiroshi Yuiko:
![[Imagine: 34qvbb4.jpg]](http://i27.tinypic.com/34qvbb4.jpg)
Shinoba Hina:
![[Imagine: 6q8dph.jpg]](http://i25.tinypic.com/6q8dph.jpg)
Tsubara Yua:
![[Imagine: vxos2e.jpg]](http://i27.tinypic.com/vxos2e.jpg)
Riokoju Ren:
![[Imagine: 29p3vqq.jpg]](http://i27.tinypic.com/29p3vqq.jpg)
Takashi-san:
![[Imagine: qpjlg8.jpg]](http://i30.tinypic.com/qpjlg8.jpg)
Aburame-sensei:
![[Imagine: iz3jnm.png]](http://i28.tinypic.com/iz3jnm.png)
Shinoba Hina:
Tsubara Yua:
Riokoju Ren:
Takashi-san:
Aburame-sensei:
![[Imagine: asdsadfu.jpg]](http://img855.imageshack.us/i/asdsadfu.jpg/)
Sank you, Valkyrja *hug*