Aur Negru

[Eby]

Am hotarat sa-mi incep in cele din urma un mic topic cu one-shoturi.Si poate va intrebati de ce "Aur Negru",asa mai era denumit carbunele.Care este motivul exact,ei...veti vedea voi probabil intr-un one-shot pe care il voi posta mai tarziu.
Astazi voi posta o scriere de-a mea nici foarte recenta dar nici foarte veche.Deoarece nu am terminat-o inca va voi posta doar prima parte si va veti putea bucura de a doua in viitorul apropiat.Va asigur ca sfarsitul va va surprinde(sau cel putin asa sper) dar pentru asta mai aveti de asteptat pana postez si partea a doua.In fine,sa nu ne abatem prea mult de la subiect.Fara alte introduceri:


Obscur
Partea I

Nu eram sigur dacă deschideam pleoapele căci eram confuz din pricina amortelii şi ale furnicăturilor de pe faţa. Eram sigur ca asta încercam sa fac, insă pentru un motiv anume simteam miscari in alte diferite părti ale corpului.
Puteam sa jur că visez, de fapt nu mai eram sigur. Totuşi, ce vis sec ar fi fost: un ecran negru in care îmi inecam nelămuririle. Am simţit brusc o durere apăsătoare in jurul ochilor si am primit-o cu căldura deoarece ,după aceea ochii mei s-au deschis. Încet se distingeau culori, alb in principal. Toată lumina aceea ce cădea in ochii mei mi-a dat impresia ca mă renasc. Nu aveam idee in ce corp mă aflam, nu il simteam. Ma întrebam doar curios dacă aceasta este senzaţia pe care un om o are atunci când se naşte. Era atât de multă lumină incât nu puteam distinge obiectele. Culori au început apoi să se amestece in jurul meu. Atunci m-am socotit complet confuz. Grea durere e cea a orbilor, asta mi-a trecut prin cap
Tonuri diferite, timbre vocale răsunau. Nu, clar nu formau un cântec plăcut, liniştitor. Mai cu seamă erau nişte voci curioase ce comunicau zgomotos. La un moment dat vocile au incetat. Atunci am început să disting un bipuit infernal ce mă scotea din minţi…
Mirosea a ceva dulce, dar si proaspat. Simţeam vântul suflând. Puteam să jur că stăteam lânga un geam deschis. Mai apoi am realizat că nici mirosul nu era absolut pur. Nările mele au plâns la simţul duhorii aceleia de spital, mirosul acela afurisit ce te duce cu gândul la boli, la suferinţă.
Simţeam apoi o răcoare a vreunui vânt ce sufla şi se plimba pe pielea mea. Obiectele începeau încet sa prindă formă. Ceaţa dispărea…
Apoi era acel sentiment neplăcut, aer era forţat in nările şi-n gura mea. Totul începea să prindă sens: alb, mirosul de spital, drăcia ce mă forţa să inspir aer.
Devenea insuportabil, vroiam doar sa respir cu propria putere. Voinţa unui om vine în cele mai ciudate circumstanţe. Ştiam că va durea, simţeam asta însă eram decis. Mi-am concentrat toată atenţia asupra mâinii. Mă simţeam supranatural, canalizându-mi toată puterea într-un singur punct, ca un personaj al vreunui film fantastic. Şi totuşi, tot ce făceam era să ridic o mână. Simţeam o durere apăsătoare, vroiam doar să se termine. Însă durerea mă intărea, îmi spuneam decis că după ce voi termina totul va fi bine. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că mişcarea unui membru poate fi atât de obositoare. Nici eu nu ştiam cum am reuşit să-mi ridic mâna până pe faţă, până pe drăcia de pe faţa mea. Acum însa era acolo, dar abia acum urma să fie greu. Îmi încordasem muşchii si durerea parcă depăşea un extrem. Era groaznic, trăgeam cu putere de obiectul rece de pe faţă. Probabil că aceasta a fost una dintre cele mai dureroase experiente pe care le-am trăit, însă succesul îmi oferea o satisfacţie precum niciun altul. Într-un final am lăsat mâna alene jos, am respirat din toţi plămânii şi mă simţeam mai bine şi mai curat ca niciodată. Cele mai simple şi banale lucruri erau mai importante decât ţi le puteai imagina. Niciodată nu mai văzusem lumea într-un asemenea fel, făcuta din bucaţi mici atât de importante. În trecut totul mi se părea banal, mă plictisisem de viaţă la un moment dat. Vedeam acum că viaţa se răzbunase pe mine şi îmi arătase cât de specială este ea cu toate aspectele ei.
Atunci mi-am promis Nu voi mai fuma în veci!Voi ţine plămânii aceştia doar pentru aer curat.
Aveam o perfuzie pe mână care pentru un motiv sau altul începea să doară. Respiram aer si stăteam, stăteam nemişcat în bătaia vântului ce intra pe fereastră şi flutura nişte draperii albe. În alte circumstanţe activitatea aceasta mi-ar fi părut nemaipomenit de banală, însa în stadiul meu simplul fapt că vedeam si respiram mă entuziasma.
Şi m-a lovit apoi inspiraţia: Să vorbesc nu am încercat. Am început să îndrug de nebun într-o cameră de spital, ce ironic, chiar eu… Vorbitul nu reprezenta aşa un mare efort pe cât îmi imaginasem. De fapt era chiar uşor, aşa cum îmi aminteam. Bolboroseam, cântam şi chiuiam, mă comportam ca un nebun. Aşa mă socoteam drept şi eu: un nebun ţinut în cămaşa de forţă a propriului trup.
Şi aşa am tot fost, doar eu în lumea mea, până când uşa s-a deschis scoţând la iveală o asistentă tânără şi slăbuţă cu chip inocent. Avea nişte ochi mari şi albaştri scăldaţi de pupile, umbriţi de sprâncene subţiri. Avea un năsuc finuţ, fragil, ce aluneca într-o curbă uşoară, sub care erau conturate nişte buze lungi. Şi era toată o fiinţă veselă, buimacă, uimită; privind amuzată la mine ca la un copil.