Gânduri nescrise.

[Mad Hatter]

Helău without hugs. ^^
@Katarina şi BlOod CoNcePt o.O , vă mulţumesc pentru părerile lăsate. Apreciez. ^^
Well, am venit cu ceva scris chiar astăzi.
Lectură plăcută!

Culori ÅŸi pete

Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă şi să spun că azi totul va fi bine. Azi mă voi simţi bine. Azi voi face ceva şi pentru alţii. Azi...

Azi ce ?
Azi nimic, îmi răspunde un ecou din mintea-mi întunecată şi mă face să închid iar ochii, să – mi afund iar chipul în pernă şi să las ca-n fiecare nouă zi speranţele să piară, aşa cum am făcut mereu.

Mereu?
Nici nu există pentru mine. Nu, nu mereu. Nu întotdeauna. Nu toată viaţa! Doar de câteva luni. Doar de la Crăciun. Doar de la Paşti. Doar de la ziua mea. Doar de la ziua în care soarele meu a încetat să mai strălucească. Nu mi-a spus adio, nu mi-a spus nimic, doar s-a stins încetul cu încetul şi a refuzat să se trezească.

A refuzat sau eu l-am obligat?
Cine ştie? Eu nu. Eu i-am întors spatele când el s-a stins. Când a încetat să mai fie pe cer şi să fie al meu, am plecat. Am aruncat pensula din mână, m-am oprit din a-mi mai picta viaţa în culori vii şi m-am întors pe călcâie, punând pe paleta vieţii doar alb şi negru.

Alb ÅŸi negru ?
Da, doar atât. Am căutat o altă pensulă prin sertarul minţii, am îmbibat-o în apa amară a sufletului şi-apoi am atins albul cu ea, apoi negrul, până totul a devenit un gri vechi, un gri şters, exact ca norii. Un gri mohorât. Un gri...al meu. Al paletei mele.

A mea?
Sau a altora mii? Cine ştie? Din nou, îmi voi răspunde, eu nu. Şi alţii mi-au atins cu pensula lor paleta. Şi alţii şi-au pus o pată pe tabloul meu. Şi alţii...au reuşit să-mi picteze, involuntar poate, viaţa.

Alţii ?
Mama, tata, sora, fratele, câinele pierdut, bunica, fostul iubit, prietena, profesorul din generală, cel din liceu, logodnicul din facultate.
Da, ei. Marii artişti ce – au păşit în galeria vieţii mele. Cei ce-au reuşit să ridice pensula din apa murdară, să schimbe lichidul şi să ia o culoare, nu negru, nu alb, ci una deschisă, ca roşul sau albastrul, şi să o întindă pe pânza pe-atunci de-abea aşezată pe şevaletul inimii.


Iar în prezent eu am devenit artistul renegat de public. Iubit, aclamat, şi mai apoi, adus aminte doar celor ce cu sinceritate m-au strâns în braţe, mi-au rostit numele mândri, mi-au ridicat soarele pe cer şi l-au rugat, l-au implorat, să strălucească pentru mine în fiecare zi. Să nu existe moment în care cerul meu să fie gri.

Åži a existat ?
Da. Există. Mă trezesc şi nu pot, nu vreau, să mă uit la tablou. Mă ridic cu greu şi mă opresc brusc, în faţa ochilor aşterându-se pictura colorată în zeci de nuanţe vii, nunaţe pline de pasiune şi tandreţe, apoi pătată de griul acela. Acel gri ce-a dorit să fie şi el acolo. Chiar dacă doar o pată, a reuşit să mă facă să amestec pensula din minte în albul şi negrul de pe paleta sufletului şi după, să-l aşez ca o umbră pe pânză.

Dar soarele meu a mai venit?
Nu ştiu. Cine ştie? Încă un răspuns de genul: Eu nu. Aş vrea, aş implora şi aş cădea în genunchi doar pentru ca o rază călduţă de-a lui să-mi mângâie trupul, chipul, să-mi aline sufletul, să-mi şoptească la ureche dimineaţa că azi totul va fi bine.

Va fi?
Acum răspund că nu ştiu. Voi risca. Mă voi ridica din pat, voi atinge podeaua rece, voi păşi spre şevalet, îmi voi lua paleta şi pensula, dar cel mai important, voi schimba apa murdară din paharul inimii. O voi face transparentă, ca să poate fi murdărită cu pasiune, cu tandreţe, cu senzualitate. Voi atinge pânza cu pensula ce mai înainte va fi îmbrăţişată de culorile calde ale dimineţii, de galbenul soarelui, de albastrul pur al cerului, de albul plăcut al norilor şi-apoi de culoarea mea. Şi-mi voi păta pânza în zeci de culori.
O voi expune şi- mi voi chema criticii ce mă iubesc, artiştii ce m-au pictat, admiratorii ce nu m-au uitat. Le voi arăta aşa cum pictez eu. Aşa cum ştiu să păşesc pe drum. Lent, cu grijă, cu sufletul lângă, cu mintea de mână, cu iubirea în faţă, cu ambiţia în spate şi cu riscul pe umăr.
Mă voi uita spre cer şi voi zâmbi.

De ce ?
Fiindcă tabloul vieţii mele e pătat si colorat de atâţia! Fiindcă soarele s-a ridicat din nou pentru mine, a auzit rugăminţile admiratorilor, şi a strălucit cu atâta putere încât m-a făcut să-l privesc cu mai mult drag decât înainte! M-a făcut să-l apreziec, căci trebuia s-o fac de mult.
Fiindcă cei ce mă iubesc, ce-au făcut-o, îmi sunt alături şi îmi acceptă arta, deşi pătată de-un gri trist, colorată cu roşu, verde, roz, violet, blue şi alte zece mii de culori ale voastre. Ale celor ce continuă să mă aprecieze, să mă iubească!
Fiindcă viaţa nu e întotdeauna o culoare deschisă! Uneori e şi pătată. Dar viaţa...viaţa e tabloul tău. E arta ta! Aşa că, n-o lăsa să stea în alb şi negru.

Adaugă-i culori şi pete!