FOTM – Decembrie – Votarea lucrărilor participante
Perioada de votare: De astăzi, 21 ianuarie, până miercuri, 1 februarie.
Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.
Lucrările vor fi postate anonime, într`o ordine aleatorie.
Lucrarea 1 : Viziunea ce a schimbat lumea
Am văzut ce se întâmpla. Am ordonat, dar în zadar. Timp de mai mult de 200 de ani am văzut. Dar ştiam că a sosit timpul.
‘Gottom, cheam-o pe Asyllum!’ i-am poruncit credinciosului meu servitor.
‘Da, Stăpâne.’
Am aşteptat-o. De nerăbdare, m-am dat jos de pe tron şi am început să măsor lăţimea Sălii Tronului în paşi. Nu i-a luat mult. A intrat în sala masivă, goală, cu un pas rapid, suplu şi mândru. M-am oprit din mărşăluit în faţa tronului. Ea a făcut o plecăciune, plină de personalitate, dar şi modestă în acelaşi timp în faţa mea.
‘Am sosit, Stăpâne. Ce dorinţă vă pot îndeplini?’
Am studiat-o cu atenţie. Purta mantia purpurie de vânătoare, deasupra simplului costum de călărie: cămaşa albă şi pantalonii maro, băgaţi în cizmele lungi, din piele întoarsă. Ochii ei căprui nu trădau nici o emoţie şi mă priveau cu seninătate. Părul şaten îi era prins într-o coadă lungă la spate, ce îi ajungea la genunchi. După o aşteptare de câteva secunde, ce era menită să-i atragă atenţia, am început:
‘Asyllum, de 212 ani am domnit asupra neamului omenesc. I-am văzut cum se nasc, cresc şi mor. I-am vegheat în timp de foamete şi boală, i-am apărat în timp de război, le-am trimis vise, viziuni, încărcate cu înţelepciune universală. Uită-te la ei acum. Majoritatea stau adânciţi cu capetele în bucăţile alea de sticlă, dând cu degetele pe ele, sau se chircesc în faţa unor ecrane care nu îi învaţă nimic. Asyllum, nu cred că am fost un Îndrumător prea bun. Când i-am preluat acum 212 de ani, în aşa-numitul lor an 1800, am jurat în faţa tuturor Bătrânilor şi în faţa Cosiliului Suprem că-i voi aduce pe calea cea cea bună şi le voi arăta că modernismul nu e calea. Mai am 88 de ani de îndrumat înainte ca sarcina să fie pasată altui Îndumător. Trebuie să schimb lumea, înainte să o pasez. Am vrut să le arăt calea, dar s-au revoltat. S-au format grupuri malefice. Acum Iluminismul în conduce din întuneric. Dacă nu fac eu ceva, lumea umană se va întoarce la greutăţile de dinainte. Dar cum să fac? Vreau să mă sfătuieşti, Asyllum.’
Ea mă privi perplexă. Tot timpul mă ascultase cu atenţie. Cugetă câteva minute. Eu mă aşezasem pe tron, privind-o cum îşi fremăta degetele.
‘Trimite-o. Acum e timpul.’
‘Ce să trimit?’ am răspuns confuz.
‘Viziunea. Viziunea Supremă. Ai ţinut-o mai bine de 200 de ani, acum e timpul să arunci Viziunea. O voi purta eu spre Pământ, şi o voi arunca.’
‘Câte Viziuni?’
‘7000. Să fie cu noroc.’ mi-a răspus rapid.
‘Bine. Poţi pleca. Mulţumesc. Gottom! Vreau 7000 de cutii. Urgent.’
Asyllum părăsi Sala cu zâmbetul pe buze.
În acea noapte, mi-am înregistrat vocea în cutiile a 7000 de vise. Am pus laolaltă imagini, semne, dovezi. Fiind Viziunea Supremă, se presupunea că cel care o primeşte o va înţelege ca atare. Am ales 7000 de oameni, dintre care 6000 erau oameni influenţi, care aveau surse de răspândire a mesajului, iar ceilalţi 1000 erau singurii oameni cu puteri supranaturale de pe Pământ. Aveam încredere în ei.
A doua noapte, Asyllum please cu Viziunile. Peste o săptămână, omenirea era în criză. Nu financiară, ci spirituală. Peste o lună, bisericile erau încărcate. M-am lovit peste frunte. Nu trebuiau să meargă la biserică, ci să facă ei ceva. Dar într-un an, se puteau observa schimbări drastice ale omenirii. Ştiam că peste 88 de ani, când voi preda Puterea Îndrumătoare unui alt Îndrumător, Lumea Protectoare va fi mândră de mine.
Am păstrat o copie de-a Viziunii în Arhiva Universală a Lumii Protectoare. Pe etichetă am scris: “Viziunea Ce A Schimbat Omenireaâ€.
Lucrarea 2 : Lumea prin ochii mei
ÃŽn câte moduri poate fi văzută lumea? Ei bine când pui această întrebare, toÅ£i răspund “ în mii de feluriâ€. Dar eu spun ca toÅ£i o văd la fel: o lume plină de răutăţi, o lume egoistă ÅŸi condusă de persoane materialiste, cu peisaje superbe, dar nu ÅŸi apreciate, cu sclavia încă în picioare, doar că este ascunsă. Asta este concepÅ£ia multora, defapt majoritatea aÅŸa văd, doar că se exprim altfel. Aceasta este viziunea lor, nu îşi lasă imaginaÅ£ia să zburde liberă. Nu ma consider o expertă, dar dacă m-ar întreba cineva aÅŸ începe să istorisesc fără încetare.
Fiecărui lucru minuscul îi atribui o putere, un rol special în această lume. Uneori poate devin prea paranormală, poate că deja dau in ficţiune şi mă folosesc prea mult de mitologie, însă e foarte plăcut.
Fiecare persoană rea, ce deţine o mare ură o văd ca şi un vrăjitor obsedat de putere, unul ce aparţine părţii întunecate. Fiecare poliţist, detectiv, oameni ce încearcă să rezolve un caz sunt îngerii păzitori, soldaţii care luptă pentru pacea din această lume plină de muritori.
Fac câţiva paşi prin zăpada albă ce tocmai s-a aşternut, iar în urma mea rămân paşi unei persoane misterioase, poate unei creaturi mitologice. Ochii albaştri cercetează zona, parcă asigurându-mă că nimic nu lipseşte. Aceşti copaci goi dau impresia că ar fi găzduit sufletele diferitor persoane, că au istoria în seva. Ţi-ar putea spune romane întregi fără să te plictiseşti.
Un micuţ îngeraş se izbeşte de mine reuşind să verse toată zăpada pe haina mea. Îşi ridică ochişori negri şi sticloşi uitându-se cu regret la mine. O persoană aşa blândă nu are ce cauta prin întunericul ce bântuie la fiecare colţ. Îşi cere timid scuze, însă din mana mea iese o micuţă ciocolată ce îi aduce un zâmbet larg.
Într-un colţ al parcului nişte golani îşi bat joc de un tânăr. Ce barbar. Trupurile lor de gladiatori se apropie tot mai mult de făptura ce tot cere îndurare.
Aşa e în fiecare zi. Acestă viziune a mea asupra lumii mi-a schimbat puţin viaţa. Mulţi cred că nu sunt normală, alţii spun că am talent de scriitoare. Şi uite aşa, datorită profesoarei mele de română, am ajuns să scriu şi cărţi. Însă nu cărţi de mare succes, căci abia dacă sunt cunoscute, dar pe acele pagini albe scriu tot ce cred şi cum îmi imaginez eu lumea. Poate într-un viitor, nu foarte îndepărtat destinul meu va lua alt curs şi mă va surprinde cu alte lucruri.
Ceea ce îmi e clar este faptul că nu îmi voi schimba concepţia despre omenire, modul lor de viaţă şi mereu voi vedea totul cu o uşoară tentă de fantezie.
Lucrarea 3 : A vision through time
If someone once told me that I would grow up to fill my father’s shoes and even outgrow them, I would’ve probably coughed a lung laughing in their face. But now, now I see myself in the newspaper pictures with oddly dressed characters next to me, shaking my hand as I’m about to reveal my greatest invention. Of course, it was supposed to be a secret, but my money craving wife never actually grasped the concept of keeping her mouth shut. So now, here I am, radiantly smiling to the cameras, my wife next to me grinning her mouth like an idiot, probably dreaming about all the money she’s gonna have after this. Brilliant.
“Well, good. You’re all here. Wonderful. I suppose you want a bit of a briefing of what I have here on me…†the flashes started again and the reporters eagerly came closer, not wanting to miss a syllable. “Yes, well, this…contraption you see on me, it’s a time travel machine.†I heard someone laugh in the back, but I was expecting these sort of reactions. People nowadays are indeed limited.
“Excuse me, sir, but do you really expect us to believe that that device is actually going to send you into the past?â€
“Oh no, no, of course not. Why would I go in the past, when I already know what happened? No, my target is the future dear fellow. Plus, I’m not crazy, I’m not telling you all this without having some sort of proof.†At that remark the flashes blinded me again and all the reporters started asking questions all at once. Bunch of animals they are! “Settle down, settle down. Now, as you see here, this dial indicates the year, and these, right here†I said pointing on the other console in my hand, “let me insert the coordinates to a certain place where I want to arrive. The tricky part is that I have no idea where exactly I’m about to land so, in case of any problems, I have this emergency button that gets me back home.â€
“So…you’re actually going to the future and back, right now, and bring us proof?â€
“Well, sure if you want other proof than just me disappearing before your eyes, I guess I can bring you something from where I’m going.†I rolled my eyes as I adjusted the dials. “I chose the year 2225 and will insert the coordinates of my own home. Now, if you’ll all just stand back a bit…†as they moved a couple of steps back, I inserted the last coordinate and closed my eyes, preparing for the ride. Then, it all happened in the blink of an eye. My wife ran towards me, tripping right in front of me, spilling her wine glass all over the dials in my hand. She tried to catch herself from falling and ended up ripping the part of the suit with the emergency button. The idiotic fool probably wanted to go with me and convince me along the way that we shouldn’t go back. Instead, she managed to ruin everything. Sparks flew from the dials, everywhere around me and I felt a jolt crossing my whole body. I felt like being dragged, like my very soul was being ripped out of me, but when I thought I couldn’t take it any longer, it all stopped. I opened my eyes and found myself in front of a mass of very curious people staring right at me like I was a ghost, some sort of vision. It took me a split of a second to realize that my invention worked. I indeed traveled into the future. The holograms with commercial ads proved it. But before I had the chance to take it all in, the same sensation as before took over me. I was being dragged again, my body aching from all the jolts that were traveling through it. When I opened my eyes again, I was inside someone’s house. The dials must have malfunctioned and set a year and random coordinates. The people inside the house started screaming and by their clothing and the inside of the house, I could tell that I was in the past. They came at me with a knife but before they got the chance to hurt me, I was gone.
I kept traveling like this for so long now that I actually forgot what started all this. I wasn’t even sure that the people I saw were real, or just visions of my own deluded mind. But what if all this was real? Then they weren’t the visions. I was the vision. I was the ghost. I didn’t belong anywhere; I just kept appearing and disappearing without a precise target. The people that saw me probably waved me away as a vision…something that shouldn’t have been there in the first place. A vision through time…
Lucrarea 4 : Viziunea unui singur om
Plutea ceva în aer în seara ploioasă de martie. Simțea asta privind peste oraș prin geamul dublu ce ținea frigul departe. Intunericul se așternuse somnoros, ținut în frâu doar de luminile stradale. Umbrele câtorva patrule apăreau și dispăreau în fiecare con de lumină, urmându-și rutele chiar și prin ploaia deasă și rece. Îi urmări o vreme cu privirea și zîmbi satisfăcut atât de devotamentul lor, cât și al populației. Nu zări nici o lumină electrică nicăieri în case, doar pâlpâitul fragil al lumânărilor acolo unde câțiva cetățeni fără somn încă mai citeau probabil.
Dupa o vreme bătrânul general se întoarse înspre interlocutorul său, traversând încăperea până la biroul său. Se hotărî ca doar oboseala îl bântuia, nimic mai mult.
-Te-ai îngrijorat inutil bătrâne Matei, se adresă cu un ton plăcut colonelului său, absolut inutil. Populația înțelege că-i nevoie ca stingerea să fie la o oră fixă, înțelege nevoia de economie de energie. Nici nu e nevoie să impunem.
Generalul era un om trecut în vârsta a treia, încă impunător fizic și a cărui ochi albaștri priveau limpezi și străpungători de sub sprâncene stufoase, albite de timp. Se așeză pe un scaun ce protestă sonor sub greutatea sa, și inspectă harta tactică întinsă pe masă. Matei se afla în poziția de pe loc repaus pe partea opusă, studiind cu atenție aranjamentul trupelor și planurile viitoare. Lângă el, pe masă, se aflau câteva dosare pe care aștepta cu răbdare să le discute, fiind ultimele sale îndatoriri pe seara respectivă. Observă, cu puțină modestie, poziția a două piese importante peste capitală. Iși permise un zâmbet.
-Oamenii vă sunt loiali, remarcă acesta, cu o apreciere nedisimulată, vor accepta orice măsuri pentru dumneavoastră. Dar mă tem ca nu toți simt la fel.
Generalul zâmbi și se întinse după ochelarii lăsați într-un colț să susțină harta. Mută de asemenea și lumânarea lângă el, luând primul dosar în mâini.
-Ajungem și la ăia. Ce avem aici?
Matei scoase din buzunarul de la piept un mic carnețel cu coperta din piele neagră. Inlătura un semn și citi, vocea sa păstrând un ton neutru.
-Avem trei plutoane afectate de gripa spaniolă și încă două ce încep să dea primele semne. I-am mutat în carantină în afara orașelor și am trimis medicamente pentru a încerca să salvăm cât mai mulți dintre ei.
Generalul își masă gânditor buza superioară, trecându-și degetele prin mustața pătată de tutun. Întoarse câteva pagini din dosar și-l așeză înapoi pe masă.
-Cheamă înapoi medicamentele colonele.
-Da domnule. Și cu soldații ce facem?
-Notează te rog. Toți soldații bolnavi, sau suspectați de boală, vor fi încărcați în camioane și transportați către sectorul 33B. Parcă acolo încă se ascund câteva trupe din Armata Nordică, nu?
-Da domnule. Matei își consultă carnețelul gânditor. Avem încă rapoarte a unor batalioane galbene acolo, ce au rămas în urma armatei principale când i-am învins toamna trecută. Sunt in jur de...
-Da da, nu mă interesează numerele exacte. Îmbracă-i pe toți soldații nostri bolnavi în uniformele lor și trimite prin rețeaua de contraspionaj vorbă că vrem sa executăm prizonieri de război. Să le fie administrate soldaților niște energizante să fie sprinteni câtuși de cât. Escorta să fie minimă, procedeu standard, doar că-i vrem departe de casă. Când trupele lor atacă, ordinul să fie de retragere. Știu sigur ca ei au rămas de mult fără medicamente, altfel n-ar mai încerca atacurile alea stupide la proviziile noastre.
Generalul puse dosarul jos și privi gânditor în flacăra lumânării. Își umezi buzele.
-Transmite-le famiilor condoleanțele noastre, precum și medaliile postume ale acestora, și tichete pentru creșterea rațiilor pe o perioadă de trei luni. Altceva?
Colonelul notă totul în scrisul său mărunt și înghesuit. Îl privi pe liderul său câteva momente și, ezitând ușor, îi întinse acestuia cel de-al doilea dosar. Generalul îl răsfoi o vreme și i-l întoarse.
-De ce e asta o problemă Matei? Era obosit, răbdarea sa își atinsese limita.
-Protestează in Piață de câteva zile domnule. Îi dispersăm dar revin din nou, cu plancarde și pliante. Nu știm cum și unde le imprimă domnule, mai ales după ce am redus accesul la hârtie acum câteva săptămâni.
-Și ce vor? Generalul își împreună mâinile și privi harta împânzită de reprezentări ale forțelor sale și ale inamicilor săi. Știa că perioada de calm n-avea să dureze mult iar așa mici distrageri nu erau dorite.
-Să ne retragem din război domnule. Sunt multe familii care scandează pentru a-și avea tații si frații întorși acasă. Vorbesc de inutilitatea conflictului și cum ar trebui sa renuntăm la agresiune. Mai rău e ca rata de înrolare voluntară a scăzut cu peste douăzeci de procente de când au început protestele și aud rapoarte că sentimentul antirăzboi crește și-n orașele vecine...domnule.
Generalul tuși și se ridică cu greu, sprijinindu-se de masă. Scoase două pahare mici și le umplu cu tărie din sticla de lângă biroul său.
-Aruncă-i pe toți în aer, zise pe un ton calm fără să se întoarcă înspre Matei. Umple piața de explozibil și detonează-i pe toți. Sunt sigur ca reparațiile au să ne coste mai puțin decât să nu acționăm. Scoate de la naftalină un ticălos de la albaștri, droghează-l și pune-i totul în cârcă. Ai grijă ca ziarele să audă despre asta și povestea capturării lui să fie bună. Înțeleg că domnișoara roșcată de la Departamentul de Propagandă scrie bine de astea.
Matei nu mai notă. Îl privea pe general cu gura deschisă, creionul alunecându-i încet dintre degete.
-Dar...domule...sunt și copii acolo. Vocea îi era gâtuită iar mâna cu carnețelul îi tremura.
Generalul se apropie de el și-i puse în mână unul dintre pahare.
-Ai atunci grijă ca și ziarele să știe asta. Să fie clar oriunde că a fost un act mișel de terorism din partea inamicilor noștri. Albăstriul ăla va mărturisi tot, îl vom jupui de viu ca execuție, spectacolul va fi mulțumitor pentru populație.
Colonelul dădu paharul peste cap mecanic, punându-l pe masă încă tremurând.
-Da domnule.
Simți brațul generalului luându-l de după umăr, acesta vorbind calm.
-Știi, Matei, că visul nostru...visul acestei națiuni – cu brațul liber schiță un arc înspre orașul adormit – nu poate fi pus in primejdie de câțiva cetațeni înstrăinați de spiritul lor civic. Înțelegi asta, nu?
Colonelul se îndepărtă, dând din cap cu privirea pierdută. În spatele său generalul era la masă, ridicând una dintre piesele din capitală.
-Zi-mi te rog...cum te înțelegi cu ajutorul acela al tău? Prinde repede hățurile?
-Da domnule. Matei înghiți în sec. Învață repede și stie că nimic nu stă în calea victoriei.
-Bun, bun, mă bucur să aud asta.
Generalul lăsă piesa să cadă pe podea și o zdrobi sub bocancul greu odată cu închiderea ușii.
Lucrarea 5 : Viziune Sinucigasa
Caut disperata dupa ultima doza de fericire fara sa gasesc nimic. Imi privesc urmele pasilor patate de vopseaua blestemului etern. Materia se risipeste sub privirea mea ratacita. Clipesc bolnav sperand sa mai gasesc o bucata de obisnuinta.
Oamenii pier de parca am juca un film tragic. Si eu sunt urmatoarea, o simt in fiecare gura de aer prafuit care il inspir cu putere, speriata ca nu voi putea repeta procesul macar inca o data. Imi simt venele imflamate, gata sa cedeze. Imi dau drumul la lacrimi ca o expresie evidenta a fricii.
Ceasornicul scoate sunete cutremuratoare vestind venirea mortii din nou si din nou. Intunericul se prabuseste in mine, lasandu-mi expresile fetei sa paleasca in obscur.
Zbier in mine fara sa reusesc sa tulbur macar pentru o secunda linistea mortuala ce se asterne in jurul meu de ore intregi. Caut disperata dupa un obiect ascutit fara sa-mi analizez gestul prea mult.
Respir din ce in ce mai sacadat, senzatia de sufocare crescand teama in mine. Ma ridic incet in picioare sarind de cateva ori incercand sa sparg linistea. Nimic. Ma las in jos lovindu-mi genunchi.
Pipai ce degetele parchetul rece si ma tarai pana la dulapul in care stiam ca gasesc obicetul destinat uciderii ca ultima forma de evadare. Deschid primul sertar aruncand cu brutalitate lucrurile inutile din el. O senzatie usoara de usturime in buricele degetelor ma anunta ca am gasit ceea ce cautam. Prind cutitul strangandul cu putere de teama ca s-ar putea ratacii printre degetele mele.
Inchid ochii si indrept cutitul spre zona inimii. Tremuriciul mainilor nu ma poate oprii din gestul nebun si infing cutitul fara mila simtind pe degetele reci izvorul fierbinte de sange.
Nu mi-e frica de moarte, de altfel nu mi-a fost niciodata…
***
I-a fost frica mereu de intuneric, zicea ca-i provoaca cosmaruri. Dar in seara aia se luase curentul si cosmarul s-a transformat in realitate. Nimeni nu a fost acolo…
Viziunea intunericului i-a fost fatala.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.