23-10-2009, 12:31 PM
Fuga de Moarte
Alergam prin acea teroare. Fugeam, căci ştiam că lumea mea se va sfârşi dacă am îndrăzneala să încetinesc. Trupul urla de durere într-un limbaj pe care doar eu eram capabilă sa îl aud, care mă surzea, dar pe care încercam să îl ignor. Fiecare pas mă ducea mai departe de monstruozitatea care mă urmărea, de creatura care îşi întindea după mine degetele sculptate barbar în os. Trebuia să mă adăpostesc de ochii în care sângele tuturor victimelor se adunase. Trebuia, ştiam că trebuie. Nimic, nici măcar propria mea minte nu îndrăznea să îmi indice contrariul, nimic cu excepţia agoniei pe care o simţeam la fiecare încercare de a merge mai repede. Nu eram sigură, dar credeam că plâng, nu ştiam dacă fierbinţeala de pe obraji era din pricina lacrimilor, sau a sângelui ce se scurgea din privirea bestiei, din capul ei care atârna deasupra mea, râzând şi batjocorindu-mă pentru dorinţa de a continua să fiu eu, să respir, să trăiesc. Nici măcar nu ştiu dacă ea chiar mă urmărea din cer, sau dacă mergea în spatele meu, fericită că şi-a găsit o altă pradă!
Tot ceea ce cunoşteam era faptul că pădurea nu mai voia să se termine. Vedeam rădăcinile copacilor ieşite din pământ asemenea unor braţe ce voiu să mă oprească din fuga mea pentru supravieţuire. Crengile semănau izbitor de tare cu degetele creaturii ce mă urmărea, mă vâna... voia să îmi ia viaţa pe care nu am preţuit-o până în acel moment. O teamă covârşitoare punea stăpânire pe mine, ori de câte ori încercam să mă uit în spate. Auzeam covorul de frunze aşternut pe pământul umed foşnind, simţeam vântul tăios cum încearcă să mă dea înapoi. Purta un miros ciudat... straniu.
În faţa mea, nu vedeam decât alţi copaci. Alt labirint format din trunchiuri ce se intortocheau în forme complicate, fără sens. Îmi simţeam picioarele grele şi parcă aerul ce îmi pătrundea agresiv în piept nu făcea decăt să îmi ranească gâtul uscat. În urma mea, nu rămânea decăt întuneric. Un întuneric care te copleşea, te sufoca prin adâncime şi te speria prin faptul că nu ştiai cine te aşteaptă în interiorul lui. Voiam să ţip, dar nu aveam voce. Voiam să dispar, dar nu puteam. Eram prea speriată ca să mai fiu atentă, lucru care mi-a fost fatal. Picioarele mi-au fost capturate de o rădăcină, din care era, la prima vedere, imposibil să scapi. Mi-am băgat unghiile în pământ, trăgându-mi trupul. Dar nu făceam decăt să îmi rănesc glezna, care deja sângera. Simţeam o usturime teribilă ori de câte ori lemnul uscat se freca de pielea mea deja sfâşiată, zdrenţuită.
Am privit în spate. Niciodată nu am ţipat mai tare... mai înspăimântător. Vedeam o siluetă acoperită de o robă neagră, lungă... lipsită de vre-o cusătură. Părul negru îi acoperea chipul scheletic. Nu puteam să îi văd decăt ochii: mari, roşii, lipsiţi de pleoape. S-a oprit. Vântul care bătea părea că nu o atinge. Şi-a aplecat capul într-o parte, moment în care am auzit un sunet asemănător cu cel al oaselor atunci când se rup. Doar că, în acel loc, suna atât de înfricoşător. A ridicat mâna, vrând să mă atingă pe cap cu degetul arătător. Nu avea pic de piele pe el. Lucru care m-a făcut să mă sperii atât de tare, încât mi-am tras cu putere piciorul, smulgându-mi-l din acea capcană. Pantoful pe care îl aveam, a rămas acolo. M-am ridicat haotic, lovindu-mă de trunchiurile ce încă se înălţau deasupra mea. Involuntar, mi-am ridicat privirea. Frunzişul era atât de des, încât cu greu puteam să observ luna.
Mă aflam într-un labirint natural, luptându-mă pentru propria mea viaţă cu femeia în negru, călăuza sufletelor, cea veşnic neadormită. Moartea. Mă urmărea, gată să mă pedepsească pentru îndrăzneala mea de a ţine cu dinţii de viaţa care până în urmă cu ceva timp, o dispreţuiam.
O aud. O văd peste tot. La orice pas, îi simt prezenţa de gheaţă în spate. Îmi întorc capul, zărind-o. În acel întuneric, doar doi ochi strălucesc, confirmându-mi faptul că încă mă urmăreşte. Nu ştiu dacă păşeşte pe pământ sau pur şi simplu pluteşte. Nu ştiu daca vrea să mă ducă în Rai sau în Iad. Nu ştiu ce să fac. Întreaga mea judecată nu valorează nimic în această situaţie. Nu mai sunt atentă pe unde merg. Ma împiedic tot mai des. Cad. Nu mă mai pot ridica, lucru care m-a obligă să fac ceva neobişnuit. Mă târăsc asemenea unui vierme. Privesc din nou în spate, constatând cu stupoare că şi ea face acelaşi lucru. Merge în toate cele patru membre, continuând sa îşi ţină capul plecat într-o parte. Este întors atât de mult, încât pare rupt. Chipul îi este lipsit de piele. Doar os... asemenea unui cadavru. Gura îi este deschisă, scoţând nişte sunete ce fac ca întreaga pădure să se cutremure. Pare că urlă, zbiară. Îmi înfing degetele în pământ, lucru care îmi face unghiile să se rupă. Sângele îmi izvorăşte din carne, intrând în sol. Arsura, durerea, usturimea. Nu le mai simt. Toate aceste senzaţii au fost copleşite de groaza pe care o simt. Ţip. Dar creatura din spatele meu mă imită. Şi se apropie.
Un val de adrenalină îmi invadează corpul, făcându-mă să mă ridic. Nu stiu ce să fac: să râd că am reuşit să ma pun pe picioare, sau să plâng la gândul că pădurea nu se mai termină?
Sunt din ce în ce mai obosită, puterile m-au părăsit. Pielea mi s-a albit. Dar salvarea îmi vine de la un tufiş. Mă arunc la pământ, ascunzându-mă între crengile dese şi acoperite cu spini. Nu îmi pasă dacă mă zgârii. Nu îmi mai pasă de nimic. Îmi strâng genunchii la piept şi închid ochii. Tot ce pot să fac este să mă rog... să nu ma găsească. Să implor mila cerului şi să fiu lăsată în pace.
Dar nu. O aud. Îi simt duhoarea. Miroase a pământ ud şi putrezit. Nu mai respir. Nu mi se mai mişca nici-un muşchi. Inima parcă mi-a stat. Mă rog din ce in ce mai ardent să nu ma găsească.
Dar linişte! Tăcere! Îi văd degetele sculptate în os cum se strecoara prin frunziş. S-a întâmplat inevitabilul. M-a găsit.
Deschid ochii. Sunt în camera mea. Se pare că totul nu a fost decât un coşmar. M-am trezit.
Alergam prin acea teroare. Fugeam, căci ştiam că lumea mea se va sfârşi dacă am îndrăzneala să încetinesc. Trupul urla de durere într-un limbaj pe care doar eu eram capabilă sa îl aud, care mă surzea, dar pe care încercam să îl ignor. Fiecare pas mă ducea mai departe de monstruozitatea care mă urmărea, de creatura care îşi întindea după mine degetele sculptate barbar în os. Trebuia să mă adăpostesc de ochii în care sângele tuturor victimelor se adunase. Trebuia, ştiam că trebuie. Nimic, nici măcar propria mea minte nu îndrăznea să îmi indice contrariul, nimic cu excepţia agoniei pe care o simţeam la fiecare încercare de a merge mai repede. Nu eram sigură, dar credeam că plâng, nu ştiam dacă fierbinţeala de pe obraji era din pricina lacrimilor, sau a sângelui ce se scurgea din privirea bestiei, din capul ei care atârna deasupra mea, râzând şi batjocorindu-mă pentru dorinţa de a continua să fiu eu, să respir, să trăiesc. Nici măcar nu ştiu dacă ea chiar mă urmărea din cer, sau dacă mergea în spatele meu, fericită că şi-a găsit o altă pradă!
Tot ceea ce cunoşteam era faptul că pădurea nu mai voia să se termine. Vedeam rădăcinile copacilor ieşite din pământ asemenea unor braţe ce voiu să mă oprească din fuga mea pentru supravieţuire. Crengile semănau izbitor de tare cu degetele creaturii ce mă urmărea, mă vâna... voia să îmi ia viaţa pe care nu am preţuit-o până în acel moment. O teamă covârşitoare punea stăpânire pe mine, ori de câte ori încercam să mă uit în spate. Auzeam covorul de frunze aşternut pe pământul umed foşnind, simţeam vântul tăios cum încearcă să mă dea înapoi. Purta un miros ciudat... straniu.
În faţa mea, nu vedeam decât alţi copaci. Alt labirint format din trunchiuri ce se intortocheau în forme complicate, fără sens. Îmi simţeam picioarele grele şi parcă aerul ce îmi pătrundea agresiv în piept nu făcea decăt să îmi ranească gâtul uscat. În urma mea, nu rămânea decăt întuneric. Un întuneric care te copleşea, te sufoca prin adâncime şi te speria prin faptul că nu ştiai cine te aşteaptă în interiorul lui. Voiam să ţip, dar nu aveam voce. Voiam să dispar, dar nu puteam. Eram prea speriată ca să mai fiu atentă, lucru care mi-a fost fatal. Picioarele mi-au fost capturate de o rădăcină, din care era, la prima vedere, imposibil să scapi. Mi-am băgat unghiile în pământ, trăgându-mi trupul. Dar nu făceam decăt să îmi rănesc glezna, care deja sângera. Simţeam o usturime teribilă ori de câte ori lemnul uscat se freca de pielea mea deja sfâşiată, zdrenţuită.
Am privit în spate. Niciodată nu am ţipat mai tare... mai înspăimântător. Vedeam o siluetă acoperită de o robă neagră, lungă... lipsită de vre-o cusătură. Părul negru îi acoperea chipul scheletic. Nu puteam să îi văd decăt ochii: mari, roşii, lipsiţi de pleoape. S-a oprit. Vântul care bătea părea că nu o atinge. Şi-a aplecat capul într-o parte, moment în care am auzit un sunet asemănător cu cel al oaselor atunci când se rup. Doar că, în acel loc, suna atât de înfricoşător. A ridicat mâna, vrând să mă atingă pe cap cu degetul arătător. Nu avea pic de piele pe el. Lucru care m-a făcut să mă sperii atât de tare, încât mi-am tras cu putere piciorul, smulgându-mi-l din acea capcană. Pantoful pe care îl aveam, a rămas acolo. M-am ridicat haotic, lovindu-mă de trunchiurile ce încă se înălţau deasupra mea. Involuntar, mi-am ridicat privirea. Frunzişul era atât de des, încât cu greu puteam să observ luna.
Mă aflam într-un labirint natural, luptându-mă pentru propria mea viaţă cu femeia în negru, călăuza sufletelor, cea veşnic neadormită. Moartea. Mă urmărea, gată să mă pedepsească pentru îndrăzneala mea de a ţine cu dinţii de viaţa care până în urmă cu ceva timp, o dispreţuiam.
O aud. O văd peste tot. La orice pas, îi simt prezenţa de gheaţă în spate. Îmi întorc capul, zărind-o. În acel întuneric, doar doi ochi strălucesc, confirmându-mi faptul că încă mă urmăreşte. Nu ştiu dacă păşeşte pe pământ sau pur şi simplu pluteşte. Nu ştiu daca vrea să mă ducă în Rai sau în Iad. Nu ştiu ce să fac. Întreaga mea judecată nu valorează nimic în această situaţie. Nu mai sunt atentă pe unde merg. Ma împiedic tot mai des. Cad. Nu mă mai pot ridica, lucru care m-a obligă să fac ceva neobişnuit. Mă târăsc asemenea unui vierme. Privesc din nou în spate, constatând cu stupoare că şi ea face acelaşi lucru. Merge în toate cele patru membre, continuând sa îşi ţină capul plecat într-o parte. Este întors atât de mult, încât pare rupt. Chipul îi este lipsit de piele. Doar os... asemenea unui cadavru. Gura îi este deschisă, scoţând nişte sunete ce fac ca întreaga pădure să se cutremure. Pare că urlă, zbiară. Îmi înfing degetele în pământ, lucru care îmi face unghiile să se rupă. Sângele îmi izvorăşte din carne, intrând în sol. Arsura, durerea, usturimea. Nu le mai simt. Toate aceste senzaţii au fost copleşite de groaza pe care o simt. Ţip. Dar creatura din spatele meu mă imită. Şi se apropie.
Un val de adrenalină îmi invadează corpul, făcându-mă să mă ridic. Nu stiu ce să fac: să râd că am reuşit să ma pun pe picioare, sau să plâng la gândul că pădurea nu se mai termină?
Sunt din ce în ce mai obosită, puterile m-au părăsit. Pielea mi s-a albit. Dar salvarea îmi vine de la un tufiş. Mă arunc la pământ, ascunzându-mă între crengile dese şi acoperite cu spini. Nu îmi pasă dacă mă zgârii. Nu îmi mai pasă de nimic. Îmi strâng genunchii la piept şi închid ochii. Tot ce pot să fac este să mă rog... să nu ma găsească. Să implor mila cerului şi să fiu lăsată în pace.
Dar nu. O aud. Îi simt duhoarea. Miroase a pământ ud şi putrezit. Nu mai respir. Nu mi se mai mişca nici-un muşchi. Inima parcă mi-a stat. Mă rog din ce in ce mai ardent să nu ma găsească.
Dar linişte! Tăcere! Îi văd degetele sculptate în os cum se strecoara prin frunziş. S-a întâmplat inevitabilul. M-a găsit.
Deschid ochii. Sunt în camera mea. Se pare că totul nu a fost decât un coşmar. M-am trezit.