Dragostea este magia iluziei

[Mad Hatter]

*me-me-me-me-me*.
Uăăăău, sunt prima, ne ? Da, da, da! Sunt şi eu prima o dată la un fic de-al tău. Şi dacă cineva scrie mai repede decât mine, nu-i nimic. Voi fi a doua. .-. Heeei. Nici aşa nu-mi place. Dar să revenim.
First, m-a atras titlul. Secănd, conţinutul. Şi acum să înceapă comentariul.
În primul rând, trebuie să zic asta:
„Nate sau eu.” - replica asta, sau gândul, nu contează, e genială. Deşi nu ştiu de ce, îmi place enorm de mult! Desigur că tu, Mika. Desigur că tu. :]]
Eniuei. Îmi place foarte mult de Dia. Felul în care se comportă, vorbele ei, felul de-a fi şi fizicul. E tare drăguţică, aş zice genială, dar prefer să mai aştept.
Aww, şi Mika e un dulce, deşi e genul de bad boy adorabil. Sau mă rog, ceva de genul. E un scump. E genial! :] Îmi place fizicul lui, cel mai mult, pe lângă personalitatea puternică pe care o are.
Bun. Nu am observat greşeli de tastare sau ceva de genul, nici nu cred că au fost. Replicile, ofc, toate mi s-au părut geniale, sau perfecte, dacă vrei. Chiar mi-au plăcut! ;]
Cu descrierea staţi bine, amândoi, ador felul în care reuşiţi să descrieţi, deşi aş prefera din partea lui Abbeh să descriere mai mult sentimentele. Adică e ok şi-aşa, daar în opinia mea s-ar putea şi mai bine, ne? :]
Oricum, îmi place cum decurge acţiunea. Nu grăbită, nu fugărită de cine ştie ce animal, ci chiar uşor, plăcut. Plus, îmi mai place aşezarea în pagină a amândurora.

Well, să mă anunţaţi şi pe mine când puneţi continuarea. Spor la scris şi muultă inspiraţie!
*hugs*

XoXo, Mad Hatter.

[Abbeh.]

@Mad Hatter, îţi mulţumesc enorm pentru comentariu. Sper să te mai văd pe aici.

Now, eu am cam întârziat cu nextul, dar l-am scris, l-am şters, iar l-am scris, iar l-am şters ... N-am avut acces la laptop - unde era închis capitolul - şi când în sfârşit l-am luat de acolo, l-am şters şi l-am rescris. Nu sunt mulţumită de rezultat, dar cred că dacă-l mai şterg o singură dată, mă mănâncă Metal de vie. : ))

Capitolul 6

- Åži Nate ?
I-am privit expresia feţei şi mi-am dat seama că nu era prea încântat când venea vorba de Nate, dar ştiam că acceptase ca eu să mă plimb cu el tocmai ca să-mi facă hatârul; ştia că sunt încăpăţânată şi sensibilă şi-mi doream mai mult ca orice pe lumea asta să mă plimb cu tipul ăla, dar nu ştia că-mi schimbasem radical părerea despre el. Am încercat să schiţez un zâmbet cât mai convingător, dar îmi dau seama că aveam o expresie schimonosită, ca şi când m-ar fii torturat cineva.
- Nu pot face asta, înţelegi ? Nu pot, eu sunt mult prea bună pentru un semidoct care doreşte numai sex. Să-şi vadă de fufele lui şi să-şi facă tocăniţă de cartofi cu ele dacă doreşte, mie nu-mi mai pasă, am spus pe nerăsuflate.
A zâmbit, oarecum satisfăcut, iar eu nu mai ştiam ce să cred despre asta. Nu ştiam încă de ce naiba se dusese el la barul acela de dubioşi şi nici nu voia să-mi spună; îl cunosc de mult timp şi ceva trebuie să fie în neregulă, dar dacă nu vorbeşte cu mine nu-mi pot da seama şi nu-l pot ajuta ! Asta mă face să mă simt inutilă în faţa persoanei pentru care altă dată eram cea mai utilă şi neputincioasă că nu-l pot ajuta ! Nu, nu pot, dar îl iubesc atât de mult … Toată fiinţă mea îl iubeşte: îi iubesc calităţile, defectele, absolut tot, înseamnă mult pentru mine, deşi până azi n-aş fii crezut că sunt chiar aşa de dependentă de el.
- Mika, tot nu mi-ai spus ce-ai căutat la barul acela … i-am spus cu jumătate de gură
- Dia,e doar că … puteam să uităm tot ce-a fost ? m-a întrebat cu privirea aceea de căteluş, specifică lui, cu care ştia că poate obţine orice, oricând. Dar nu azi ! Sub nicio formă ! Azi, eu sunt cea care obţine ce vrea.
- Cum mama naibii Mika să uităm tot ce-a fost ? Am văzut mulţimea de oameni din jurul tău, ţi-am văzut corpul inert, ai fii putut să mori, m-am gândit la de toate ! M-am gândit că ţi-a dat o supradoză, că poate nu te mai pot salva … Ce m-aş fii făcut fără tine Mika ? M-am îngrijorat ca dracu’ şi tu îmi zici să uităm tot ?
Cred că a fost aproape prima dată când am ţipat la el, iar ochii îmi erau semi scăldaţi în lacrimi. Mă durea că Mika nu avea încredere în mine să-mi spună ce s-a întâmplat, chiar mă durea.
- Îmbracă-te, plecăm.
Am mormăit, dar sunase ca o poruncă. Am părăsit salonul, dându-i ocazia să se îmbrace şi m-am lipit cu spatele de perete, închizând ochii. După vreo cinci minute cineva m-a prins de mână, iar eu mi-am deschis ochii brusc, crezând că e Mika şi că el crede treburile se vor rezolva atât de uşor. Nu sunt nebună sau ceva, dar mă doare că n-are încredere în mine şi doar suntem prieteni de opt ani. Dacă în mine n-are încredere, atunci în cine are ? Persoana din faţa mea îmi zâmbea dulce, atât de dulce încât îmi venea să vărs. Mi-am tras repede mâna dintr-a lui şi-am afişat o faţă acră, întrebându-l din priviri ce vrea.
- Păi, ai plecat repede de la plimbarea noastră şi nici măcar nu mi-ai dat un pupic, aşa … de rămas bun.
- Asta este, Nate, pentru că n-am să te sărut niciodată, înţelegi ? l-am întrebat calmă. Pentru că, ei bine, nu-mi placi, am adăugat
- Cum adică ? Credeam că … a răspuns el, confuz, gesticulând.
- Ei bine, orice credeai, credeai prost. Mă plictiseşti şi am treabă, deci te-aş ruga să pleci. La revedere, am spus zâmbind fals.
Nu-mi stătea în fire să fac din astea, dar mă enerva extraordinar de mult persoana lui şi dădeam jumătate de vină pe el pentru ce i se întâmplase lui Mika.
Când în sfârşit a binevoit să iasă „pacientul” din salonul lui m-am întors pe călcâie spunându-i să mă urmeze, căci chemasem un taxi. Îmi îndrugase ceva cu „nu cred că am bani la mine” şi l-am liniştit spunându-i că am eu şi că plătesc. Am coborât scările, am ieşit din spital şi ne-am urcat în taxi, fără să ne adresăm în vreun mod unul altuia. Am spus adresa şoferului, iar el a pornit de îndată. Abia aşteptam să ajung acasă, să îl pun pe Mika să facă un duş şi să-l pun să se culce, ca mai apoi să fac şi eu un duş să moţăi şi eu puţin. Eram extraordinar de obosită, aproape că-mi cad ochii în gură de la plâns şi nesomn. Priveam absentă pe gemuleţul maşinii, clădirile parcă evaporându-se, dar mă plictisisesm de acel peisaj urban atât de gri şi de cunoscut, aşa că pur şi simplu mi-am închis ochii şi nu i-am mai deschis până nu am simţit că maşina s-a oprit, dându-mi de înţeles că am ajuns acasă.
Am deschis portiera şi am ieşit, nu înainte de a-i plăti, desigur, şi am urcat scările; am descuiat uşa şi m-am dus în bucătărie să beau apă – sunt dependentă de apă plată de ceva timp – şi l-am observat pe Mika descălţându-se şi ducându-se către duş. Până a ieşit el, i-am pregătit nişte haine şi am făcut nişte spaghete, în grabă şi, sincer, nu prea-mi păsa dacă aveau sau nu să-i placă. Inima-mi bătea să-mi iasă din piept, simţind o înţepătura ciudată şi dureroasă la fiecare tic, dar nu-mi mai venea nici măcar să plâng … De fapt, simţeam ciudata nevoia de a vărsa lacrimi, de a plânge până la epuizare, dar făcusem deja asta şi mă simţeam deshidratată, ochii-mi păreau uscaţi; eu pur şi simplu nu mai aveam ce să plâng !
Am auzit uşa de la baie şi, după ce s-a îmbrăcat, ne-am aşezat amândoi la masă să mâncăm; pe timpul cinei nici unul n-a scos o vorbă şi cu toate că mă privea insistent, zâmbind, nu mă simţeam capabilă să-i întorc zâmbetul şi n-aveam nici cea mai mică jenă în a-i arăta cât sunt de supărată pe el.
- Eşti supărată pe mine, aşa-i ?
- Nu, Mika, sunt doar plictisită, am spus pe-un ton ironic trântind furculiţa în farfurie şi ridicându-mă val – vârtej de la masă.
Am intrat în baie şi m-am dezbrăcat, intrând în cabina de duş şi răsfăţându-mi întreg corpul timp de un sfert de oră, uitând de toate grijile. Am închis apa şi am luat un prosop alb, moale, cu care mi-am şters trupul, punându-mi apoi rochiţa de mătase, albă, cu care dormeam; pe moment aş fii vrut să-mi iau şi capotul, dar am renunţat, gândindu-mă că nu sunt îmbrăcată indecent sau mai ştiu eu ce. Am deschis uşa, lăsând aburii înecăcioşi să evadeze, iar eu m-am îndreptat spre bucătărie şi am observat că Michael nu mai era acolo, iar masa era strânsă şi vasele spălate. Ha ! De parcă asta ar putea compensa faptul că n-are încredere în mine !
Nu m-am putut abţine şi, cu toată supărarea, m-am dus către dormitorul meu – căci doar acolo putea fii – să văd ce face. Nu m-am postat în faţa uşii, am stat şi l-am privit din umbră, fără să vadă că sunt acolo. Nu puteam nega faptul că era extraordinar de frumos: părul rebel, brunet, i se uscase şi acum stătea răvăşit pe pernă, ochii lui verzi străluceau grozav, nasul de o mărime potrivit şi buzele perfect conturate. Ah, da, era de o perfecţiune înnebunitoare ! Mă scotea din minţi, era îngrozitor; îl urăsc cu toată fiinţa mea, pentru că îl iubesc ca o disperată şi-mi este mai necesar decât aerul. I-a pâlpâit telefonul, iar el l-a ridicat, absent, de pe noptieră, răspunzând. La început părea doar că ascultă, apoi a spus:
- Nu, nu pot astă seară, îmi cer scuze. Nu sunt acasă, dar mâine seară sunt disponibil, a spus rânjind.
Nu-mi venea să cred ! Era un nemernic obsedat de sex ! Este ? Nu, nu este obsedat de sex, dar cică are şi el nevoile lui plus că nu mă priveşte pe mine; în fond, el cu viaţa lui, eu cu ea mea. Nu e vina lui că eu stau pe tuşă în timp ce el … Ei bine, el e activ din acest punct de vedere. Nu suntem împreună, dar mă deranjează să ştiu că mâine seară se va culca cu alta, iar eu pur şi simplu nu pot împiedica acest lucru, pentru că, ei bine, e liber să facă ce vrea.
Îmi tremura buza inferioară de nervi, de tristeţe, de … nici eu nu mai ştiam de ce. M-am întors pe călcâie şi l-am lăsat acolo, întins în patul meu, iar eu m-am făcut cât mai comodă pe canapeaua din sufragerie şi am pornit televizorul, dându-l pe un canal unde abia începea un film, care, spre nefericirea mea, era cam de dragoste.
M-am învelit cu o păturică subţire şi am început să privesc interesată televizorul şi să urmăresc cu interes acţiunea filmului. Când s-a terminat aveam ochii scăldaţi în lacrimi, pe care mă străduiam să le şterg cu o stângăcie extraordinară. Viaţa e aşa o aventură complicată, condimentată cu dragoste, tristeţe, bucurie, împlinire şi dezamăgire. Viaţa este, în fond, ca o friptură: dacă nu are condimentele necesare, nu este bună de nimic.
Am încetat să mă mai gândesc la asta şi m-am ridicat de pe canapea, m-am dus la baie şi m-am spălat pe dinţi, iar apoi m-am făcut iar comodă şi am simţit cum ochii mi se închid încet, încet.
Când am deschis ochii era încă întuneric, iar un fior ciudat mi-a trecut prin tot corpul plus că-mi puteam simţi picioarele şi mâinile extraordinar de reci. M-am ridicat somnoroasă şi m-am îndreptat spre dormitor, cu toate că ştiam că Mika e acolo şi m-am aşezat pe o bucăţică de pat, cât mai departe de el, învelindu-mă bine de tot. Am adormit, dar nu înainte de a-l privi iar; ochii îmi lăcrimau şi simţeam c-o să mă pun pe plâns, aşa că am închis repede ochii încercând să mă gândesc la altceva, ca de pildă … ăăă, Tom şi Jerry !
A funcţionat, căci curând am adormit şi am deschis iar ochii abia dimineaţă, când Mika nu era lângă mine. Am oftat, vizibil dezamăgită şi mi-am spus că aşa e viaţa … Atunci mi-am amintit de aberaţiile cu friptura de aseară şi mi-am dat seama că încep să-mi pierd minţile. Am auzit duşul şi-am realizat că nu plecase, se trezise doar mai devreme decât mine. A ieşit curând şi m-a privit, eu făcând acelaşi lucru. Ne holbam ca nătărăii unul la altul, fără să spunem ceva, dar, la un moment dat, Mika a intrat în dormitor închizând uşa. S-a aşezat în pat, lângă mine, şi fără nici cel mai mic avertisment, şi-a zdrobit buzele de ale mele, ţinându-mi capul în mâini. Nu ştiu cât a durat sărutul acela – sincer, nici nu-mi pasă -, dar îmi doream să nu se mai termine. Când s-a oprit, pentru că nici unul dintre noi nu mai avea aer, mi-a îndepărtat bluza de pijama, eu rămânând în sutien – ce norocul naibii am avut că am dormit cu el -. Buzele lui le căutau cu disperare pe ale mele, iar buzele mele aveau o nevoie disperată de ale lui, iar când s-au unit am sperat să rămână aşa, lipite, pentru totdeauna. Şi-a îndepărtat tricoul, iar apoi a încercat să-mi dea pantalonii de pijama, scurţi, jos, moment în care am realizat că ce fac eu nu e bine şi că trebuie să mă opresc. L-am oprit, împingându-l şi privindu-l speriată şi uimită, iar el mă privea mai mult decât confuz …


P.S. Îmi cer scuze pentru miile de greşeli din capitol, dar eram şi eu obosită - like Dia - şi nu mai aveam răbdare să corectez capitolul. ( :

[Aerith]

Minunat fic. Sincer...mi-au dat lacrimile. Nu glumesc. Nu prea am văzut greşeli gramaticale...sau de tastare, totul a fost exact cum trebuia să fie. N-aţi grăbit acţiunea, a mers totul încetul cu încetul. Descrierea n-a lipsit, n-aţi folosit cuvinte grele, aţi scris capitolele pe înţelesul nostru, au fost uşor de citit.
Aţi avut o idee minunată cu privire la fic. De-abia aştept următorul capitol! Scena...adica, faza de la sfârşit...Ştiţi la ce mă refer :]] [ too shy to say it ] este...minunată şi uimitoare. Cine ar fi ştiut că de la o prietenie de opt ani s-ar putea ajunge la o relaţie, şi una frumoasă. Nate chiar m-a enervat, şi mi-a plăcut cum Dia l-a dat la o parte pentru Mika, şi şi-a dat seama de sentimentele sale, cele adevărate, normal. Abbeh, ai făcut o treabă bună. Amândoi aţi făcut o treabă bună. Sinceră să fiu, este PRIMUL meu capitol de dragoste [ gen ] pe care l-am citit, care nu e yaoi sau ceva legat de k-pop. M-a atras încă de la prima propoziţie, şi nu m-am lăsat până nu i-am gustat aroma, care s-a dovedit a fi una foarte fermecătoare. Good Job, guys!
Lăsaţi-mă şi pe mine să ştiu când vine următorul capitol. *hugs*

[madalyna_girl]

Hei ! Mersi ca m-ai anuntat Abbeh >:D< .
Super capitolul , de cand astept sa puneti continuarea ... a trebuit sa recitesc tot din nou ca sa imi aduc aminte cam tot ce se intamplase :D . N-am vazut greseli de tastare sau exprimare si mno ... cum sunt mai prinsa in poveste nu le observ :-\\\".
Revenind la poveste , Nate asta ma enerveaza la culme ca si pitiponca aia . Se aseamana , ar trebui sa iasa impreuna :)) . In fine , chiar nu ma asteptam ca Mika sa faca asta ( faza cu Dia ) .
Oricum , astept continuarea si sa nu uitati sa ma anuntati cand puneti continuarea . Spor la scris si sa aveti cat mai multe idei pentru capodopera voastra :D !
:bye:

[Me�al.]

Lent, foarte lent am venit cu continuarea. Nu e corectată fiindcă am atâtea de făcut încât nu prea mai am timp. Scuze.
Vă mulţumim pentru comentarii şi ne bucurăm că vă place acest fic. Sperăm, de asemenea, să mai treceţi pe aici. :]]
Acuum. Continuarea.
Lectură plăcută!

Capitolul 7

O dorinţă uriaşă m-a cuprins când am văzut-o stând întinsă acolo, pe pat, în pijama şi cu părul răsfirat pe pernă. Mi-am strâns degetele în pumn, încercând să mă calmez fiindcă Dia era prietena mea din copilărie şi ea sigur nu putea percepe o relaţie între noi doi. Liniştea domnea în încăpere şi, din cauză că nu mai puteam rezista, m-am aşezat pe pat lângă ea, apăsându-mi buzele peste ale ei. Iniţial, plănuisem să fie un sărut scurt, o simplă atingere a buzelor, de o secundă, însă senzaţia era prea plăcută şi nu mă puteam opri. Mi-am aşezat mâinile pe spatele ei, ea punându-şi mâinile după gâtul meu. Gustul buzelor sale mă înnebunea şi o strângeam în braţe, trăgând-o înspre mine, vrând să o simt. Am întrerupt sărutul, amândoi nemaiputând să respirăm şi eu am întins-o pe pat, scoţându-i tricoul şi aşezându-mă peste ea. Arăta perfect, era minunată şi nu mai puteam rezista să o ştiu lângă mine, dar să nu o am. Durea atât de tare. Când şi-a pus mâinile pe umerii mei şi m-a împins puţin, am ştiut că nu făceam ce trebuia. Mi-am muşcat buza, încercând să rezist tentaţiei şi m-am trântit pe pat, precum un bolovan. Îmi ţineam capul sprijinit în mâini şi gâfâiam, deşi nu făcusem nici un efort. Dia şi-a petrecut braţul după umerii mei şi am observat că îşi pusese maieul pe ea. Mult mai bine.
- Eşti în regulă, Mika? a întrebat, îngrijorată.
- Nu, Dia, nu sunt. Atâta timp am rezistat şi acum îmi e atât de greu să mă abţin să nu te sărut, să nu te ating... Nici nu ştii cât de greu îmi e, ce îmi faci tu... am şoptit, mai mult pentru mine.
M-am ridicat de pe pat, ieşind din încăpere, ştiind că acolo mi-aş fi făcut mai mult rău decât bine. Poate că Dia se supărase, dar fiecare moment petrecut cu ea era o tortură, inima parcă fiindu-mi strânsă într-un pumn. M-am trântit pe canapea, privind ceasul de pe perete ce indica ora nouă dimineaţa. La fel de repede precum m-am aşezat, m-am şi ridicat fiindcă am hotărât să pregătesc micul dejun. Desigur, eram un bucătar mai mult decât prost şi nu ştiam să fac aproape nimic, dar cunoşteam casa Dianei ca-n palmă şi ştiam unde puteam găsi o carte de bucate. După ce am recuperat cel mai important lucru, cartea, am hotărât să fac clătite, reţeta fiind simplă. Am scos toate lucrurile necesare din frigider, aşezându-le pe masă. M-am uitat la ele momente îndelungate, întrebându-mă de ce trebuia să fac asta. Oftând, am început să sparg nişte ouă, punându-le mai apoi într-un vas. Desigur, o parte din ele a ajuns pe jos. Toate ingredientele au ajuns pe jos sau pe bufetul din lemn deschis la culoare. Totuşi, aluatul era gata, mai trebuiau doar prăjite. Am deschis aragazul, punând o tigaie cu ulei pe foc. Apoi am turnat puţin din conţinutul lichid în ea şi l-am întins uniform. În carte scria că trebuia să stea aşa câteva minute, apoi să arunc clătita în aer pentru a se întoarce pe cealaltă parte. Am rămas nemişcat, privind rândurile scrise cu tuş negru şi întrebându-mă cum dracu puteam să fac asta fără ca clătita să se lipească de tavan, să se rupă-n bucăţi sau să îmi pice în faţă. Era pur şi simplu imposibil! Am aşteptat puţin şi apoi, strângând din dinţi, am arucat posibila clătită în aer. S-a învârtit de nenumărate ori până când s-a lipit de tavan şi n-a mai vrut să mai coboare de acolo. Sigur Dia mă va înjura. Următoarele încercări au fost la fel de nereuşite, clătitele ajungând rupte pe podea, pe masă sau prin capul meu. Oftând, am observat că mai aveam mult prea puţin aluat şi nu făcusem absolut nimic. Însă un lucru era clar: nu aveam să mai gătesc niciodată nimic. Lent, am turnat aluat în tigaie şi l-am întins uniform, începând mai apoi să mă joc cu un cuţit ce rămăsese pe bufet. Îmi treceam mâinile peste partea sa ascuţită şi mă întrebam cum de nu m-am tăiat deja. M-am apropiat, mai apoi, de tigaie şi am scos un oftat obosit, pregătindu-mă pentru o altă încercare nereuşită. Când voiam să arunc conţinutul în aer, două mâini s-au aşezat peste ale mele şi am tresărit, dându-mă în spate. Dia a părut surprinsă de faptul că am respins-o – şi nu mai făcusem asta niciodată – , dar îmi era imposibil să o ating sau să o simt atingându-mă fiindcă în minte îmi veneau tot felul de gânduri perverse. Fata a început să râdă, observând dezastrul din bucătărie şi a terminat ea mâncarea. Desigur, nu a aruncat clătitele în aer, ci doar le-a întors normal – a trebuit să-mi arăt eu talentul invizibil. Ne-am aşezat mai apoi la masă şi am mâncat în linişte, fiecare gândindu-se la altceva. Însă întrebarea Diei nu a întârziat să apară:
- De ce ai fost în barul ăla?
„Pentru că eram gelos pe prietenul tău nesuferit şi trebuia să îmi descarc nervii”. Patetic răspuns, nu? Şi în momentul de faţă era şi mai stupid având în vedere faptul că mă respinsese. Oftând, m-am şters la gură şi am căutat un răspuns bun, deşi niciunul nu îmi venea, momentan, în minte.
- Dia, te rog, nu putem să uităm de asta? De ce ţii morţiş să aflii?
- Fiindcă ţin la tine! Nu pot să te las să faci ce vrei, mai ales lucruri greşite fiindcă ştiu care sunt consecinţele. Ai uitat cum ajunsesei? Puteai să fii mort, deşteptule, a urlat ea, trântind farfuriile în chiuvetă.
- Şi uite că nu sunt şi te-ai şi pricopsit cu mine aici. Nu cred că e o bucurie atât de mare, nu? Mai fericită ai fi fost acum câteva zile dacă ai fi ieşit cu Nate.
Fără alte cuvinte, am ieşit din bucătărie, trântind uşa în spatele meu. Mă detestam pentru ce spusesem, dar dacă Dia mă ura, atunci era mai uşor să mă abţin să nu o mai sărut. Era atât de greu, dar o puteam face pentru ea. M-am prăbuşit pe canapea, privind tavanul şi am realizat cum o durere de cap începe să îşi facă apariţia. Desigur, era din cauza faptului că mai toată noapea am stat să o privesc pe Dia, nu să dorm. Mi-am acoperit ochii cu braţul şi am oftat. La ora două şi jumătate trebuia să plec pentru a mă întâlni cu o tipă şi în momentul de faţă nu îmi surâdea deloc ideea. Nici nu aş mai fi vrut să merg, dar aveam de gând să o refuz când eram faţă în faţă, nu că telefonul nu ar fi fost o soluţie. Voiam, însă, să ies puţin din această casă fiindcă prezenţa frumoasei mele prinţese mă înnebunea.

După jumătate de oră, Dia a venit în sufragerie, ştergându-şi mâinile ude pe blugii spălăciţi. M-a privit pentru o secundă, iar în ochii ei am putut să simt o oarecare dezamăgire, amestecată cu tristeţe. Oare nu făceam ce trebuia? Dar o cunoşteam de atâta timp încât ştiam sigur că nu avea să-mi spună ce păţise, nu până când nu aveam să-i spun ce căutam în bar. Nu puteam să-i spun că eram gelos pe Nate – culmea, eram gelos pe el pentru că primise câteva săruturi de la ea, iar eu doar unul şi aşa forţat – fiindcă, ei bine, eu fusesem cel care organizase acea întâlnire şi preferam să nu o mint. Oftând, m-am întors cu spatele la ea, iar ea a aprins televizorul, dând pe un film de acţiune. Ştiam prea bine că detesta peliculele de acest gen, i se păreau fade, dar prefera să se uite la aşa ceva decât să vorbească cu mine. Eu îmi făcusem asta cu propria mea mână, dar nu înţelegeam de ce mă durea atât de tare. M-am ridicat brusc şi am privit-o, deşi ea nu se uita la mine. Era atât de frumoasă şi nu înţelegeam cum putea să-mi placă aşa mult o persoană. Şi tocmai fiinţa ce mi-a fost alături atâta timp, cea care m-a ajutat, m-a sprijinit şi fata cu care am cele mai frumoase amintiri posibile. Persoana care mi-a înveselit viaţa, cea pentru care aş fi în stare să-mi dau şi viaţa.
- Scuze, m-am trezit spunând rapid.
- Pentru ce să te iert, Michael? a venit răspunsul ei rece.
Ştiam că ceva nu era în regulă când mi-a spus „Michael”, aşa făcea tot timpul când era supărată pe mine – momente foarte rare. Nu aveam nici o idee ce să spun fiindcă în momentul ăsta era doar încăpăţânată şi asta mă deranja mult prea tare. Fără a mai pronunţa ceva, m-am uitat la ceas şi am observat că mai aveam destul timp până când trebuia să plec. Deci trebuia să îi spun ceva, dar nu ştiam ce. Orice aş fi zis, ea îmi putea folosi cuvintele împotriva-mi. Mă cunoştea prea bine pentru a şti când minţeam, de asemenea.
- Dar cumde ai ştiut că eram acolo? am întrebat, încercând să schimb subiectul sau, măcar, să ne abatem de la ce mă întrebase.
- Nu mai ţii minte? a întrebat, surprinsă şi uşor dezamăgită. Tu m-ai sunat că eu eram cu Nate în parc şi...
Vocea i s-a frânt, nu a mai putut continua fraza. Nu înţelegeam dacă îl mai plăcea pe Nate, chiar dacă îmi spusese că îl detesta. Bine, şi eu am tot insistat pe subiectul neplăcut numit „Nate”. Probabil că ăsta era motivul şi de aceea era supărată şi nervoasă pe mine. Nate şi Dia. Dia şi Nate. Aceste două nume nu se potriveau deloc, nu vedeam legătura şi, probabil, că nici ea nu vedea conexiunea. Numai imaginându-mi cum se sărutau cu o zi în urmă, stomacul mi se întorcea pe dos şi îmi doream să fiu în locul lui Nate. Şi cât de mult aş fi vrut! Dar, din păcate, în acest moment eram o persoană enervantă în faţa ei.
- Nate, am mormăit, strâşnind din dinţi.
Dia m-a privit pentru o secundă, clipind des din ochi şi i-am observat lacrimile ce ameninţau să-i ude faţa. Am oftat, întrebându-mă de ce o făceam să sufere în fiecare moment al vieţii ei. Până de curând fusesem atât de fericiţi ca prieteni, dar când a apărut Nate totul s-a ruinat. Fiindcă eram atât de egoist, puteam da vina numai pe adolescent, să spun că era numai şi numai vina lui. Şi totuşi, trebuia să stau la Dia acasă atât de mult timp şi nu ştiam cum să nu o fac să sufere fiindcă de fiecare dată când era cu mine era tristă. Dacă eram Harry Potter, m-aş fi acoperit cu pătura aia a lui şi aş fi devenit invizibil. Însă eu nu eram un magician, ci un simplu tip ce îi cauzează numai suferinţă celei mai importante persoane din viaţa sa. Trebuia să-mi spună să dispar, să plec de lângă ea şi aş fi făcut-o fiindcă ea era fiinţa pe care o preţuiam cel mai mult.

O oră mai târziu, mă aflam în camera Dianei, iar ea stătea lângă mine. Amândoi ne holbam ca nişte scumpi la poarta nouă – dulapul. Nu aveam haine la mine, decât pe cele cu care fusesem în bar şi nu ajunsesem pe acasă deloc. Dia susţinea că aveam câteva tricouri pe la ea şi acum ne holbam în dulap, iar eu vedeam doar haine de fată.
- Ahaha! Uite, a spus, sărind către un sertar de sus.
Desigur, a prins un tricou roşu de la fundul unui teanc, toate celelalte căzând peste ea. Fata s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit în braţele mele. M-am abţinut cu greu să nu încep să râd şi i-am dat drumul, iar ea mi-a aruncat tricoul, apucându-se să strângă piesele vestimentare ce căzuseră. Fără a mă deranja să mă întorc, m-am dezbrăcat, punând haina roşie. Am observat cum s-a uitat la mine cu coada ochiului, dar am ignorat gestul ei – doar nu îi plăcea de mine! Apoi am ieşit din cameră şi m-am îndreptat spre uşă şi m-am încălţat cu tenişii.
- Unde te duci? a întrebat Dia, iar eu m-am întors înspre ea.
Stătea sprijinită de perete, cu faţa acoperită de părul ei des şi cu buzele strânse într-o linie dreaptă.
- Mă duc să mă întâlnesc cu cineva, mami. O să fiu mai târziu acasă, cred. Oricum, nu-ţi face griji pentru mine, am spus rece, luându-mi geaca din cui.
Nu a mai spus nimic şi, pentru o secundă, m-am întrebat dacă nu am rănit-o cu ceva, dar am renunţat repede la idee. M-am apropiat cu paşi mici de uşă şi, când am atins clanţa, două braţe s-au înfăşurat în jurul meu şi m-au strâns în braţe cu putere. Am putut auzi hohotele de plâns ale Dianei şi mintea mi s-a golit. Nu mai puteam gândi nimic, doar ştiam că iubita mea Dia era supărată.
- Nu pleca! a reuşit să spună, printre lacrimile ce-i curgeau pe obraji.

[Sosetuta']

Prima?PRIMAA!:))

Prima data cand comentez.Ficul e geniaaal<3 Pe bune.Il iubesc:D
Ce faceti voi,cum scrieti e asa simplu si asa frumos.Fara complicatii,confuzii etc.Simplu si frumos.<3

In capul meu datorita felului in care descrieti mi-l imaginz pe mika si pe Dia perfect parca.Scunda,satena si cu zambetul pe buze-cel putin asa e in capul meu.Sk8 adolescenti,prieteni cei mai buni,indragostiti pana la capta.Aproape am plans la finalul ultimului cap.

As vrea sa fie impreuna fiindca acolo e locul lor.Numai Mika sa nu se mai grabeasca asa si Dia sa recunoasca ca-l iubeste.In fine,eu visez.
Actiunea nu e grabita ceea ce face ficul si mai bun.Acum ca niste sugerari..niste personaje noi,poate? ;;)

Bravo,bravo,bravo.Ficul e genial.Abia astept noul capitool<3

[Hope:)]

In sfarsit am mai venit pe la voi. Scuuuuuze ca am intarziat atat...:o3
Nu pot spune in cuvinte ce sentimente puternice mi-au stimulat ultimele capitole...Un simplu ,,bravo!" n-ar fi de ajuns pentru ce faceti voi doi. Si tocmai ca aceasta perfectiune vine din simplitate, din viata de zi cu zi. Ati reusit excelent sa descrieti sentimentele celor doi si intamplarile in sine.
Ce pot spune mai mult de-atat? Parca sunt acolo...Dia e geniala, si Mika la fel. Se potrivesc de minune :x
Totusi...cred ca daca i-ati combina deja n-ar mai fi suspansul atat de mare, desi ar fi muuult mai romantic de pana acum. Ati putea, pur si simplu, sa-i cuplati si sa treaca prin muulte intamplari.
Daaaar....uite ce fac eu aici...Va dau sfaturi, cand nici macar n-aveti nevoie de ele...
Nu cred ca as mai avea ce spune, decat ca imi doresc muult mult de tot ca cei doi sa fie fericiti.
Astept cu nerabdare nextul, si...spor la scris Abby;;)

[Mad Hatter]

Scuze, scuze, scuze, scuze. ._.' Fiindcă nu am comentat şi capitolul lui Abbeh. Mă ieeerţi, diăr? *puppy eyes* Erm, până aflu răspunsul tău, mă apuc acum de comentat. :]]
First, helăăăău. *biiig huug*
Trebuie să spun că ambele capitole mi-au plăcut foarte mult, deşi aş fi vrut din partea lui Abbeh să scrie ceva mai mult, fiindcă Metal a făcut-o. ^^ Dar e ok cât a scris ea, mi-a plăcut + aţi avut amândoi o descriere genială şi dialogul mi-a placut foarte mult.
Sinceră să fiu, mi se pare că ambele personaje sunt orgolioase şi încăpăţânate, dar în acelaşi tim adorabil de îndrăgostite unul de altul. Şi asta e un lucru la fel de genial, fiindcă scenele pe care voi le descrieţi într-un mod unic şi plăcut sunt g.e.n.i.a.l.e! x] Mă bucur foarte-foarte-foarte mult că Dia nu-l mai suportă pe Nate - Slavă Cerului! - şi că îl vrea cu atâta ardoare pe Mika - cine nu-l vrea ? :]] - şi mai mă bucur şi fiindcă adorabilul de Mika e uneori aşa rău încât face situaţile să pară mult mai interesante decât sunt. xD
Abbeh, te aştept cu continuare! Spor la scris amândurora! *biiiig huuuug*


xoxo

[Abbeh.]

@Sosetuta', mă bucur tare, tare mult că-ţi place - i mean, ne bucurăm :]] - şi te mai aşteptăm pe aici.
@Roxuleţ, merciii de comm şi sper să mai treci pe aici. Sperăm, pardon :))
@Miru, ştii ce mă bucur că-ţi place ? Ştii, ştii ? Oh, enorm ! * hugs *

Eniuei, după ceva mai multe zile, am adus capitolul. Îl am scris de ceva vreme, dar am avut probleme cu netul şi cu sănătatea, bla, bla, whatever, acum sunt aici. Personal nu-s mulţumită de ce a ieşit, dar nu vreau să ştiu ce reacţie are să aibă Metal dacă şetrg again. * Ceva-n gen " MĂ OMORI ! " :)) *


[center]Capitolul 8[/center]



Îi udam geaca, dar pur şi simplu nu-mi păsa; ştiam numai că vreau să rămână aici, cu mine, nepăsându-mi cât de mult rău îi făceam. Eram egoistă ! Da, eram, dar şi el era, gândindu-se că doar eu îi fac lui rău, neştiind cât de mult rău îmi face el mie. Mâinile mele îi înconjurau trupul, ţinându-l strâns, lipit de mine, dăndu-mi ocazia să-i simt parfumul atât de familiar şi de special. Nu ştiu cât am stat aşa … zece minute, poate douăzeci, chiar nu conta, îmi plăcea să-l simt aproape, să-l ştiu al meu.
La un moment dat s-a întors, dându-mi ocazia să-i văd faţa destul de posomorâtă:
- Dia, nu te poţi juca aşa cu oamenii, înţelegi ? Nu poţi să respingi o persoană, iar cincisprezece minute mai târziu s-o rogi să rămână cu tine. Chiar nu poţi ! mi-a spus destul de rece.
Avea dreptate. Chiar avea. Şi mă durea nespus, dar nu era nimic de făcut acum. Îmi venea să plâng, să zbier, să ţip, să urlu, să sparg, dar m-am rezumat doar la a-i da drumul lui Mika. M-am întors pe călcâie şi-am plecat, plângând – cât de încet puteam în acel moment –, în dormitor. Am închis uşa, apoi am încuiat-o şi m-am trântit în pat dând drumul la muzică şi începând să plâng din tot sufletul meu. Simţeam că o să mă urc pe pereţi de durere, mă sfâşia pe dinăuntru, mă distrugea. Toată fericirea mea era acum ascunsă undeva … undeva în buzunarul lui Mika care părăsise apartamentul meu şi plecase să se întâlnească cu cine ştie ce panaramă. Lacrimile-mi curgeau şiroaie pe obraji, eram udă pe gât şi pe pijama, dar nu-mi păsa, sincer, deloc. Acum câteva ore el era aici, în pat, lângă mine, sărutându-mă, iar apoi eu l-am respins, însă n-a fost o respingere din aceea, de care credea el că este, din contră chiar ! Era o respingere trupească, că nu vreau încă să fiu a lui – chiar dacă sunt deja, teoretic -, nu mă simt pregătită să fac pasul acesta şi-mi pare sincer rău că el nu înţelege. M-am ridicat din pat, cu greu, de parcă eram de plumb şi m-am îndreptat spre baie, dorind cu disperare un duş călduţ – sau poate chiar rece ? – care să mă trezească la realitate şi să mă oprească din plâns. Stropii de apă se loveau de trupul meu, iar mie mi se păreau atât de grei … Am lăsat apa să-mi pătrundă în ochi, să-i răcorească, căci eu simţeam că-mi ard, de parcă cineva voia să mă ardă pe rug. Am oprit curând apa şi mi-am înfăşurat corpul într-un prosop alb, pufos. Am ieşit aşa din baie, îndreptându-mă spre cameră şi deschizând dulapul pentru a-mi lua nişte haine de acolo. Nişte skinny jeans negri, un tricou alb, simplu şi un hanorac oarecare aveau să-mi alcătuiască azi ţinuta. Le-am îmbrăcat în linişte, cu mişcări lente, leneşe şi apoi m-am privit în oglindă: aveam ochii roşii, părul ciufulit, dar ce mai conta atunci ? Nimic. Mi-am aranjat cât de cât părul şi am folosit puţin creionul dermatograf şi rimelul, apoi m-am trântit în pat, ca un bolovan, şi am sunat-o pe Silvia, o prietenă destul de apropiată. Ştiam că aveam vocea spartă, aşa că mi-am dres-o, încercând s-o fac să sune cât mai normal şi mai natural posibil şi am chemat-o pe afară. A zis că în zece minute e la mine şi, într-adevăr, a fost. Am părăsit apartamentul şi-am plecat să ne plimbăm; tot drumul mi-a vorbit despre iubitul ei, Mark, care ni s-a alăturat destul de curând. Erau fericiţi şi cu toate că erau de mult timp împreună, părea că nu se mai satură unul de altul. S-au sărutat, iar eu am înghiţit în sec, aducându-mi aminte de scena de dimineaţă, în care eu şi Mika eram personajele principale. S-au oprit, Mark a luat-o de mână pe Silvia, m-a salutat şi-am plecat toţi trei mai departe, discutând verzi şi uscate.
- Dia, se organizează nişte antrenamente de basket, ar trebui să vii, ce zici ?
Când am auzit „basket” mi s-a ridicat moralul – nu prea mult, dar destul cât să nu izbucnesc în lacrimi stând lângă ei doi -.
- Sigur, când începe ?
- Astă seară, la şapte şi deja e şase şi un sfert.
- Hai către blocul meu să-mi iau cele necesare şi mergem.
Adoram basketul din tot sufletul meu, era sportul care mă făcea să mă simt bine, să mă simt împlinită, chiar dacă nu câştigam mereu. Îmi concentram deseori furia asupra mingii, iar asta mă ajuta în anumite cazuri.
- Te aşteptăm aici, la colţ. Hai, fugi !, mi-a spus Mark, iar eu am făcut întocmai.
Cu paşi repezi, aproape în fugă, am ajuns în faţa blocului, pregătită fiind să scot cheia de la interfon din buzunar, iar când am văzut cine era în scară, am amuţit. Cerul se prăbuşise peste mine, simţeam că rămân fără aer, că mă sufoc; tot universul meu se spărsese în mii şi mii de bucăţele care nu se mai puteau repara niciodată, cu nimic ! Am deschis, în fine, uşa şi am intrat, trecând pe lângă Mika şi curva pe care o îmbrăţişa cu atâta dragoste şi urcând scările pentru a ajunge acasă. Mi-am luat nişte pantaloni de trening, albi, scurţi şi un tricou tot alb, simplu plus o prinzătoare de păr, un prosop şi gelul de duş; aveam nevoie de un antrenament ca lumea. Am fugit apoi către Mark şi Silvia, ignorând din nou cele două persoane din scara blocului. Am luat un taxi, pentru a nu întârzia şi, când am ajuns şi am văzut sala de sport, am rămas înmărmurită. Avea să fie magnific !
M-am schimbat în cea mai mare grabă şi am păşit pe teren. Erau o mulţime de fete şi băieţi şi câteva persoane mai în vârsta. Nu prea pricepeam care e treaba, dar nu-mi păsa, atâta timp cât aveam să jucăm. Ne-a repartizat în patru echipe, eu fiind în echipa numărul doi. Deci aveam să joc acum, cu echipa numărul unu. Eram mai mult decât pregătită; eram supărată, furioasă, dezamăgită, frustrată, nostalgică, toate acele sentimente erau atât de profunde, le simţeam într-un mod în care nu le mai simţisem până atunci. Curând s-a auzit fluierul, iar noi am început să jucăm. Am marcat un coş, apoi încă unul şi încă unul, loveam mingea cu violenţă şi jucam aşa cum nimeni de pe teren n-o mai făcea. Puneam atâta suflet, aşa cum fac cu tot … După multă muncă de echipă şi pase, am bătut echipa adversă cu scorul 51 – 18. Mă simţeam în sfârşit bună la ceva, utilă şi alte cele. După ce echipele numărul trei şi numărul patru au jucat, noi am jucat cu echipa numărul patru, adică echipa câştigătoare. Şi i-am bătut, la fel ca pe ceilalţi ! Era atât de bine.
- Eşti chiar bună ! mi-a spus un tip dintr-o echipă adversă, zâmbind.
- Mersi ! i-am răspuns zâmbindu-i înapoi.
Toţi erau cam de vârsta mea şi părea la fel de pasionaţi de basket ca mine; aveam ceva în comun cu ei la fel cum aveam pasiunea pentru skateboard cu Mika.
Oh, Mika, de ce oare m-am gândit la el ?
- Următorul antrenament este mâine, la ora cincisprezece, a spus un om destul de cărunt. La antrenament se vor prezenta doar cei care-au făcut parte din echipa câştigătoare. Ne vedem mâine, o seară plăcută ! a adăugat, după care s-a îndreptat spre ieşire.
M-am dus în vestiar cu gândul de a mă schimba, mai erau fete acolo, dar nu aveam, sincer, niciun chef de a lega azi noi prietenii.
- Tu eşti tipa aia, Dia, nu ? m-a întrebat o blondă spălăcită din mulţime.
- Da, i-am răspuns uşor absentă.
- ÃŽÅ£i ador iubitul !
- Pardon ? am întrebat uimită. Care iubit ?
- Cum care ? Michael ! a răspuns entuziasmată.
- El, ăhm, nu este iubitul meu, am spus zâmbind amar, gustul acela acaparându-mi întreaga gură şi simţimd o nevoie ciudată de a mânca o pătrăţică de ciocolată.
Am fost gata îmbrăcată imediat şi-am ieşit val-vârtej de acolo; adevărul este că-mi era teamă ! Teamă că blonda mi-ar fii cerut numărul lui Mika şi, ah, indiferent de cât de nemernic era, era nemernicul meu, iar … Pe cine încerc eu să mint aici ?
Te rog, Dia, trezeşte-te ! Mika are o prietenă, încetează să te mai gândeşti la el în modul acesta, gândeşte clar, Diana: Mika e cu ea, ea e cu Mika.
Sună atât de urât, oricare altă ea – care nu sunt eu, desigur – sună urât, foarte urât, nu se încadrează-n peisaj.
Îmi aminteam cu respiraţia întretaiată că-l văzusem în scară cu tipa aia şi, deşi îmi venea să plâng, ştiam că va veni o vreme în care simplul fapt de a-l zări avea să-mi fie foarte greu, iar cel mai rău este că timpul acela a venit. Mă îndreptam cu paşi mărunţi către Silvia şi Mark, mă bucurasem, oarecum, să văd că mă aşteptau acolo; m-au întrebat cum a decurs antrenamentul şi le-am povestit totul cu lux de amănunte, iar ei m-au felicitat şi m-au îndemnat să fac asta şi mâine, atâta timp cât mă făcea să mă simt mai bine.
- Uite, ştiu că nu eşti ok, se vede pe tine. Nu poţi desena un zâmbet pe chipul tău, Dia, înţelegi ? Oricât de mult ai vrea, uneori nu reuşeşti singură… Uneori este nevoie de cineva care să vină şi să-ţi deseneze zâmbetul pe chip.
- Silvia, zău c-are să-mi treacă, te rog, nu-ţi face probleme. Dacă mâine sunt la fel, promit că vin la tine şi mă confesez, dar acum … Acum dacă vorbesc despre asta am să plâng ca o disperată, doar, te rog, las-o baltă azi.
M-am bucurat să văd că n-au mai insistat, din contră chiar, aproape că m-au ignorat şi s-au alintat şi sărutat într-una – oh, le mulţumesc pentru „ajutor” ! -, dar am apreciat că m-au condus până acasă. I-am salutat, le-am urat distracţie plăcută şi-am urcat scările, intrând în aparatament şi făcând un duş pe care simţeam eu că-l merit. M-am îmbrăcat apoi şi-am ieşit iar. Ciudat că nu simţeam nevoia să mănânc, nu pusesem în gură aproape nimic în ziua aceea – exceptând clătitele mâncate-n scârbă de dimineaţă -, dar nu conta; simţeam nevoia să mă dau cu skate-ul, să mă simt mai aproape de nemernicul care, poate, acum era în pat cu alta. Am încuiat uşa şi-am ieşit, urcându-mă pe placă şi mergând destul de repede; recunosc, era cât pe ce să mă lovească câteva maşini, dar nici de asta nu-mi păsa. Găseam că devenisem tare nepăsătoare în ultimul timp – ultima zi, de fapt.
Am ajuns curând în skate park şi-am făcut câteva ture, apoi m-am aşezat pe-un petic de iarbă, lângă lac. Mi-am scos telefonul şi i-am trimis un mesaj lui Mika, simţeam nevoia să vorbesc cu el, nu puteam lăsa lucrurile în stadiul în care erau.

[center]Vino în skate park, te rog, în locul în care-ţi pierdeai timpul cu James. Trebuie să vorbim.
Dia.[/center]

Răsuflasem uşurată acum că ştiam că avea să vină, da ! Da ! Eram aşa de sigură că avea să vină curând şi că totul avea să se rezolve, pentru că mă iubea ! Mă iubea, nu-i aşa ? Trebuie să fie aşa ! Stăteam destul de relaxată când am auzit paşi în spatele meu, dar i-am ignorat total; adevărul e că-mi părea destul de dubios că parcul era gol, dar am hotărât să nu bag asta în seamă, însă în secundă următoare am văzut pe cineva aşezându-se lângă mine. Era un băiat, cu un chip comun, pe care însă nu-l mai văzusem până atunci; mă gândeam că poate vrea doar să ia un loc, aşa că nici măcar nu l-am mai privit după aceea, însă după vreun minut s-a băgat în seamă, iritându-mă:
- Tu eÅŸti Dia, nu ?
- Da … am spus privindu-l ciudat.
Mi se pare mie sau toată lumea are ceva cu mine azi ? Cu mine ? Ah, Dia, micuţă ipocrită, pariez că e iar vorba despre Mika.
- Fii atentă, te sfătuiesc să stai departe de amicul acesta al tău, Michael …
- Mă scuzi ? l-am întrebat aruncându-i o privire superioară, acidă.
Am observat că trecusem rapid de la starea de mor-de-supărare la starea de am-să-te-dau-dracu’-chiar-acum.
- Sora mea e însărcinată cu el, mi-a spus tipul degajat.
- Sora ta este ce ? Cred că nu a interpretat bine testul de sarcină, avea, probabil, întrebări prea grele, am spus pe-un ton batjocoritor şi zâmbind superior.
Am observat că s-a încruntat şi s-a apropiat de mine, scoţând un cuţitaş din buzunar. Brusc, bătăile inimii mele s-au accelerat, mă speriasem grozav, nebunul acesta avea să mă omoare dacă nu făceam ce-mi zicea ?
- Uite, dragule, nu mă las intimidată de-un nebun şi de sora sa, o curvă, care şi-a tras-o cu Mika, pentru că, ei bine, nu-mi pasă de ce spui tu şi nici de cuţitul din mâna ta, pricepi ? Vrei să mă omori ? Oh, dar chiar te rog, nu ai decât ! am spus plină de încredere, hotărâre şi, din nefericire pentru mine, pe-un ton ironic.
Vena de la gât îi pulsa tare de tot şi se umflase, în timp ce el şi-a îndreptat cuţitul spre gâtul meu, crestându-l uşor. Cred că m-a durut, nu sunt sigură, însă simţeam cum un firişor de sânge se scurgea uşor pe gâtul meu alb. Oficial, eram speriată.
- Uite cum stă treaba, Albă-ca-Zăpada, mi-a spus el rânjind ca un criminal, eu nu glumesc, pricepi ? Ori te retragi, ori mori !

[Pคnđค.]

Omfg. Inca sunt in stare de soc, cateva secunde sa-mi revin .
Gata. : ]] Deci, capitolul a fost incredibil, ceea ce ii ciudat e ca parca data trecuta am lasat comm, probabil am uitat sa dau trimitere, imi tb. lecitina la sigur. Anyway, cum am mai zis cap. mi-a placut, am fost surprinsa de toata treaba asta cu Mika si "aia" cu care va avea un copil. Sper sa nu fie a lui si sa-i dau dreptate Diei ca respectiva e o curva. Doamne ajuta =]]
Ei bine, nu las un comm prea consistent pt. ca nu sunt in masura pt a da si o critica, eu zic ca a fost perfect :]]
Astept next-ul.
Kiss and Hug ! :bye:

P.S. : I'm first <3