19-06-2009, 10:26 PM
merci mult ptr comentarii...sper sa nu va dezamagesc:d...
ahh...si...:-s imi cer scuze daca-i prea scurt.
Capitolul 7: Sperante
M-am dat jos din pat si m-am indreptat spre oglinda. Mi-am aranjat putin parul, apoi m-am dus jos. Mama deschisese deja. Era logic. Ea nu lasa niciodata pe nimeni sa astepte.
Cand am ajuns pe hol ele nu mai erau acolo, ci in biroul mamei mele. Mi-am ingustat ochii, incercand sa fac pe „sanatoasa”, dar n-a tinut. Am intrat in noul „cabinet psihologic”, am salutat politicos, apoi m-am asezat pe fotoliul de piele din fata biroului. Doctora s-a asezat si ea, insa de cealalta parte a mesei si a rugat-o pe mama sa ne lase singure...
In timpul sedintei totul mersese bine, psiholoaga m-a asigurat atat pe mine cat si pe mama ca nu am avut decat un soc, ca nu o sa mai am iluzii si ca dupa inca o sedinta, „Iti poti lua adio de la mine.”
Am condus-o pe femeie, apoi m-am dus in camera mea, m-am aruncat in pat, mi-am luat telefonul si am sunat-o pe Michelle. Ea vorbise cu mama si o tinuse la curent cu tot ce mi se intamplase.
-Buna Alyssa. Cum te simti?
-Buna...am sa-ti dau mai multe vesti.
-Orice ar fi, te rog sa incepi cu aia buna!
-Stai linistita. Nu e niciuna rea. Sunt acasa, in patul meu, fara perfuzii sau alte porcarii. Mai am decat un bandaj pe care trebuie sa mi-l desfac azi...am fost intr-un consult cu un psiholog si...
-Stiu de psiholog.
-Si nu am nimic. Mi-a promis ca nu o sa mai am iluzii si ca nu e necesar sa ne mai vedem decat intr-o singura sedinta...iar cea mai buna veste, (cel putin pentru mine) e ca azi vreau sa ne vedem!
-E logic, mai ales ca afara e vremea frumoasa...unde sa ne intalnim? Si la ce ora?
-Ma gandeam la cafeneaua aia din centrul orasului. Stii ca e singura care imi place.
Michelle a ras.
-Figuranto! Tie nu-ti convine niciodata nimic.
-Bine ca esti tu diferita. Unde ne-am gasit noi asa...
-La scoala.
Amandoua am ras.
-Ok, atunci ne vedem acolo...la trei?
-Si un sfert. Am zis eu inainte sa inchid.
Mi-am desfacut bandajul cu grija, apoi m-am uitat in oglinda. Pe fruntea mea se putea observa deacat o mica zgarietura ce se acoperea cu ajutorul bretonului.
Am pus pe mine o pereche de pantaloni negri, stramti si (asa cum sunt majoritatea hainelor mele), simpli, alaturi de tricoul albastru care era, de asemenea fara model si m-am incaltat in baschetii negri ce aveau sireturile albe.
Am iesit din casa si am pasit destul de apasat si grabit.
...simteam ca cineva din spate ma fixa cu privirea, mergea in spatele meu supraveghendu-ma indeaproape. Nu vroiam sa ma uit inapoi, deoarece stiam ca „E poarta ghinion”...
Cu siguranta nu putea fi o iluzie, deci in mod sigur cineva ma urmarea.
ahh...si...:-s imi cer scuze daca-i prea scurt.
Capitolul 7: Sperante
M-am dat jos din pat si m-am indreptat spre oglinda. Mi-am aranjat putin parul, apoi m-am dus jos. Mama deschisese deja. Era logic. Ea nu lasa niciodata pe nimeni sa astepte.
Cand am ajuns pe hol ele nu mai erau acolo, ci in biroul mamei mele. Mi-am ingustat ochii, incercand sa fac pe „sanatoasa”, dar n-a tinut. Am intrat in noul „cabinet psihologic”, am salutat politicos, apoi m-am asezat pe fotoliul de piele din fata biroului. Doctora s-a asezat si ea, insa de cealalta parte a mesei si a rugat-o pe mama sa ne lase singure...
In timpul sedintei totul mersese bine, psiholoaga m-a asigurat atat pe mine cat si pe mama ca nu am avut decat un soc, ca nu o sa mai am iluzii si ca dupa inca o sedinta, „Iti poti lua adio de la mine.”
Am condus-o pe femeie, apoi m-am dus in camera mea, m-am aruncat in pat, mi-am luat telefonul si am sunat-o pe Michelle. Ea vorbise cu mama si o tinuse la curent cu tot ce mi se intamplase.
-Buna Alyssa. Cum te simti?
-Buna...am sa-ti dau mai multe vesti.
-Orice ar fi, te rog sa incepi cu aia buna!
-Stai linistita. Nu e niciuna rea. Sunt acasa, in patul meu, fara perfuzii sau alte porcarii. Mai am decat un bandaj pe care trebuie sa mi-l desfac azi...am fost intr-un consult cu un psiholog si...
-Stiu de psiholog.
-Si nu am nimic. Mi-a promis ca nu o sa mai am iluzii si ca nu e necesar sa ne mai vedem decat intr-o singura sedinta...iar cea mai buna veste, (cel putin pentru mine) e ca azi vreau sa ne vedem!
-E logic, mai ales ca afara e vremea frumoasa...unde sa ne intalnim? Si la ce ora?
-Ma gandeam la cafeneaua aia din centrul orasului. Stii ca e singura care imi place.
Michelle a ras.
-Figuranto! Tie nu-ti convine niciodata nimic.
-Bine ca esti tu diferita. Unde ne-am gasit noi asa...
-La scoala.
Amandoua am ras.
-Ok, atunci ne vedem acolo...la trei?
-Si un sfert. Am zis eu inainte sa inchid.
Mi-am desfacut bandajul cu grija, apoi m-am uitat in oglinda. Pe fruntea mea se putea observa deacat o mica zgarietura ce se acoperea cu ajutorul bretonului.
Am pus pe mine o pereche de pantaloni negri, stramti si (asa cum sunt majoritatea hainelor mele), simpli, alaturi de tricoul albastru care era, de asemenea fara model si m-am incaltat in baschetii negri ce aveau sireturile albe.
Am iesit din casa si am pasit destul de apasat si grabit.
...simteam ca cineva din spate ma fixa cu privirea, mergea in spatele meu supraveghendu-ma indeaproape. Nu vroiam sa ma uit inapoi, deoarece stiam ca „E poarta ghinion”...
Cu siguranta nu putea fi o iluzie, deci in mod sigur cineva ma urmarea.
destiny is for losers. it's just a stupid excuse to wait for things to happen instead of making them happen.
