28-04-2010, 08:09 PM
Heya lume<3... Va multumesc tuturor de comentarii si va mai astept. Biscuite, iti multumesc foarte mult si o sa tin cont de sfaturile/ criticile tale. O sa evoluez, insa sa stiti ca nu prind viteza luminii, deci va rog sa ma luati usor:D
Lectura placuta!
Capitolul XIV
Inca eram captata de vocea ce rasuna necontenit in mintea mea. Eram confuza si incepusem sa ma simt pierduta. Nu intelegeam unde ma aflam si de ce el imi raspunsese. In minte isi facura aparitia imagini, imagini cu mine si el, imaginile de la spital, cand el ma tinea strans de mana. Trebuia sa cer explicatii pentru ce s-a intamplat atunci, iar acesta era momentul potrivit.Inca incercam sa deslusesc cuvintele ce-mi cutreierau mintea, insa fara succes. Am oftat, dupa care un zambet micut isi facuse prezenta pe chipul meu. Nici nu mai stiam unde locuiam. Imi ridic privirea catre locul de unde provenea vocea si am ramas stupefiata. Ochii sai abisali erau atintiti catre mine si la fiecare miscare pe care o faceam ma urmau hotarati.
-Poftim? intreb eu; o intrebare mai idioata ca asta nu cred ca exista.
Insa, nimic, nu am primit niciun raspuns. Incepusem sa ma enervez, iar inima aproape mi se oprise in loc. Ritmul respiratiei devenise grabit, iar ochii incepeau sa-mi lacrimeze. Un sentiment de neliniste si spaima incepea sa-mi invaluie mintea, iar asta ma face sa ma simt si mai pierduta. Nu intelegeam cum de ma aflu acolo si de ce ma simteam atat de slaba in fata sa. Oare era posibil asa ceva? M-am departat de persoana respectiva, dar privirea mea inca ii urmarea cu precizie fiecare miscare. A facut cativa pasi, oprindu-se la o distanta potrivita fata de mine. Ceva imi apasa inima, facandu-ma sa tusesc involuntar. Mi-am trecut mana prin par, dupa care am incercat sa-mi stapanesc sentimentele si m-am apropiat de tip. Ne desparteau doar cativa centimetri. M-a apucat de barbie si si-a apropiat capul de capul meu. Incepusem se ma simt infricosata, iar emotiile aveau frau liber in mintea mea. Si-a apropiat buzele de urechea mea, iar un aer rece se plimba in corpul meu. Mi-a soptit cu un glas cuceritor, iar asta incepuse sa ma enerveze:
-Stiu ce ai de gand, Haruno... si nu o sa-ti mearga!
Dupa care s-a indepartat de mine cu pasi mici si lenti, asa incat fiecare secunta si fiecare pas facut mi se pareau un veac. As fi vrut sa plec, insa ceva ma oprea, enervandu-ma la maxim. Un sentiment ciudat ma obliga sa-mi continui planul, plus ca acesta era momentul potrivit pentru asta. Am strans din pumn, asta facandu-ma mai serioasa si mai decisa decat inainte.
-Stai! tip eu cat ma tin plamanii.
S-a intors catre mine, privindu-ma rece si nervos. E bine, i-am atras atentia, dar acum ce fac? Cat de idioata puteam fi.Trebuia sa fac ceva, dar intrebarea era: ce anume sa fac? Am inceput sa alerg catre el ca o nebuna, iar cand incercam sa ma opresc, nu puteam, ceva ma impingea cu putere. M-a oprit in fata sa, iar respiratia sa rece ma facea sa tremur din toate incheieturile. Inima incepuse sa bata alert, iar cu fiecare bataie ma simteam si mai slabita decat inainte. Buzele incercau sa murmure ceva, insa nici macar eu, nu puteam descifra asta. Ma simteam pierduta, iar mintea imi stagnase pe moment. Un sentiment de teama isi facu loc in inima mea, iar emotiile adunate cu fiecare secunda imi facuse mainile sa transpire. O adiere calda de vant s-a ivit; pletele mele rozalii erau purtate usor, iar ochii mei aveau sa dea lacrimi cat mai curand posibil. Il priveam amutita in ochii intunecosi ce emiteau mici sclipiri orbitoare ce ma faceau sa- mi pierd controlul. Si apoi, printre toate emotiile distructive din mine, un firicel de hotarare isi facu aparitia, facandu-ma sa-mi restabilesc vointa de fier cu care am fost insusita.
- De ce m-ai salvat din cimitir? De ce nu m-ai lasat acolo? De ce ai venit la spital? De ce... de ce m-ai tinut de mana?
Ma privea la fel ca mai inainte, cu dispret si cu o privire plina de ura. Lacrimile au inceput sa-mi curga siroaie pe obrajii-mi imbujorati. Cum putea fi asa? Ce fel de om este el? Mi-am apropiat capul de capul sau, iar mainile mele ii strangeau cu putere bluza pe care o purta. Apoi mi-am facut curaj, am respirat adanc, mi-am trecut mana prin par, m-am apropiat usor de el si... l-am sarutat. Ma simteam bine, parca pluteam acompaniata de mii de pene albe printre nori pufosi. Simteam ca am descoperit ceva, ceva ce-mi bucura sufletul duapa atata timp de durere si suferinta. Era ceva ce nu mai incercasem pana acum. Simteam un gol in stomac, dar pana la urma acesta disparu, facand loc placerii. Ma asteptam sa ma respinga, insa, nu a fost asa. Buzele sale moi inca erau unite cu ale mele si asta imi da un sentiment de protectie. Nu ma mai simteam singura si pierduta, simteam ca am gasit acel ceva de care aveam mare nevoie. Mi-am deslipit buzele de ale sale, privindu-l direct in ochi. Ne citeam din priviri ca pe niste carti deschise. Buzele sale au inceput sa se miste, insa, inainte de a intelege ceva, am disparut intr-un nor de fum, lasandu-l pe Uchiha singur fara un raspuns plauzibil.
Eram in spatele unui copac, destul de aproape de casa mea. Stam intinsa pe iarba vestejita, iar crengile lungi ale copacului ma aparau de razele solare. Involuntar, gandul mi-a zburat la ceea ce se intamplase acum cateva minute. M-am intristat automat. Nu-mi venea sa cred cat de idioata am fost, insa, avand in vedere ce-mi spusese Tsunade, asta ar fi un plan perfect. M-am simtit atat de bine facand asta, ma simteam protejata si... fericita. Poate ca nu voi mai fi singura. Poate el ma va ajuta sa trec peste tot si ma va invata sa traiesc. Dar... ar trebui sa uit de asta. In fond, el este un tradator si nu trebuie sa uit de ce am facut asta. Trebuie sa pun mana pe niste informatii pretioase, iar apoi sa-l omor. Si totusi... asta era sigur ceea ce voiam sa fac?
Cam asta a fost tot, dragii mei. Va astept p`aci cu niste comentarii:pls:. Capitolul XV vine sapt. viitoare. Imi cer scuze ca nu este foarte bun, insa o sa evoluez cu timpul. Ja ne`!
Lectura placuta!
Capitolul XIV
Inca eram captata de vocea ce rasuna necontenit in mintea mea. Eram confuza si incepusem sa ma simt pierduta. Nu intelegeam unde ma aflam si de ce el imi raspunsese. In minte isi facura aparitia imagini, imagini cu mine si el, imaginile de la spital, cand el ma tinea strans de mana. Trebuia sa cer explicatii pentru ce s-a intamplat atunci, iar acesta era momentul potrivit.Inca incercam sa deslusesc cuvintele ce-mi cutreierau mintea, insa fara succes. Am oftat, dupa care un zambet micut isi facuse prezenta pe chipul meu. Nici nu mai stiam unde locuiam. Imi ridic privirea catre locul de unde provenea vocea si am ramas stupefiata. Ochii sai abisali erau atintiti catre mine si la fiecare miscare pe care o faceam ma urmau hotarati.
-Poftim? intreb eu; o intrebare mai idioata ca asta nu cred ca exista.
Insa, nimic, nu am primit niciun raspuns. Incepusem sa ma enervez, iar inima aproape mi se oprise in loc. Ritmul respiratiei devenise grabit, iar ochii incepeau sa-mi lacrimeze. Un sentiment de neliniste si spaima incepea sa-mi invaluie mintea, iar asta ma face sa ma simt si mai pierduta. Nu intelegeam cum de ma aflu acolo si de ce ma simteam atat de slaba in fata sa. Oare era posibil asa ceva? M-am departat de persoana respectiva, dar privirea mea inca ii urmarea cu precizie fiecare miscare. A facut cativa pasi, oprindu-se la o distanta potrivita fata de mine. Ceva imi apasa inima, facandu-ma sa tusesc involuntar. Mi-am trecut mana prin par, dupa care am incercat sa-mi stapanesc sentimentele si m-am apropiat de tip. Ne desparteau doar cativa centimetri. M-a apucat de barbie si si-a apropiat capul de capul meu. Incepusem se ma simt infricosata, iar emotiile aveau frau liber in mintea mea. Si-a apropiat buzele de urechea mea, iar un aer rece se plimba in corpul meu. Mi-a soptit cu un glas cuceritor, iar asta incepuse sa ma enerveze:
-Stiu ce ai de gand, Haruno... si nu o sa-ti mearga!
Dupa care s-a indepartat de mine cu pasi mici si lenti, asa incat fiecare secunta si fiecare pas facut mi se pareau un veac. As fi vrut sa plec, insa ceva ma oprea, enervandu-ma la maxim. Un sentiment ciudat ma obliga sa-mi continui planul, plus ca acesta era momentul potrivit pentru asta. Am strans din pumn, asta facandu-ma mai serioasa si mai decisa decat inainte.
-Stai! tip eu cat ma tin plamanii.
S-a intors catre mine, privindu-ma rece si nervos. E bine, i-am atras atentia, dar acum ce fac? Cat de idioata puteam fi.Trebuia sa fac ceva, dar intrebarea era: ce anume sa fac? Am inceput sa alerg catre el ca o nebuna, iar cand incercam sa ma opresc, nu puteam, ceva ma impingea cu putere. M-a oprit in fata sa, iar respiratia sa rece ma facea sa tremur din toate incheieturile. Inima incepuse sa bata alert, iar cu fiecare bataie ma simteam si mai slabita decat inainte. Buzele incercau sa murmure ceva, insa nici macar eu, nu puteam descifra asta. Ma simteam pierduta, iar mintea imi stagnase pe moment. Un sentiment de teama isi facu loc in inima mea, iar emotiile adunate cu fiecare secunda imi facuse mainile sa transpire. O adiere calda de vant s-a ivit; pletele mele rozalii erau purtate usor, iar ochii mei aveau sa dea lacrimi cat mai curand posibil. Il priveam amutita in ochii intunecosi ce emiteau mici sclipiri orbitoare ce ma faceau sa- mi pierd controlul. Si apoi, printre toate emotiile distructive din mine, un firicel de hotarare isi facu aparitia, facandu-ma sa-mi restabilesc vointa de fier cu care am fost insusita.
- De ce m-ai salvat din cimitir? De ce nu m-ai lasat acolo? De ce ai venit la spital? De ce... de ce m-ai tinut de mana?
Ma privea la fel ca mai inainte, cu dispret si cu o privire plina de ura. Lacrimile au inceput sa-mi curga siroaie pe obrajii-mi imbujorati. Cum putea fi asa? Ce fel de om este el? Mi-am apropiat capul de capul sau, iar mainile mele ii strangeau cu putere bluza pe care o purta. Apoi mi-am facut curaj, am respirat adanc, mi-am trecut mana prin par, m-am apropiat usor de el si... l-am sarutat. Ma simteam bine, parca pluteam acompaniata de mii de pene albe printre nori pufosi. Simteam ca am descoperit ceva, ceva ce-mi bucura sufletul duapa atata timp de durere si suferinta. Era ceva ce nu mai incercasem pana acum. Simteam un gol in stomac, dar pana la urma acesta disparu, facand loc placerii. Ma asteptam sa ma respinga, insa, nu a fost asa. Buzele sale moi inca erau unite cu ale mele si asta imi da un sentiment de protectie. Nu ma mai simteam singura si pierduta, simteam ca am gasit acel ceva de care aveam mare nevoie. Mi-am deslipit buzele de ale sale, privindu-l direct in ochi. Ne citeam din priviri ca pe niste carti deschise. Buzele sale au inceput sa se miste, insa, inainte de a intelege ceva, am disparut intr-un nor de fum, lasandu-l pe Uchiha singur fara un raspuns plauzibil.
Eram in spatele unui copac, destul de aproape de casa mea. Stam intinsa pe iarba vestejita, iar crengile lungi ale copacului ma aparau de razele solare. Involuntar, gandul mi-a zburat la ceea ce se intamplase acum cateva minute. M-am intristat automat. Nu-mi venea sa cred cat de idioata am fost, insa, avand in vedere ce-mi spusese Tsunade, asta ar fi un plan perfect. M-am simtit atat de bine facand asta, ma simteam protejata si... fericita. Poate ca nu voi mai fi singura. Poate el ma va ajuta sa trec peste tot si ma va invata sa traiesc. Dar... ar trebui sa uit de asta. In fond, el este un tradator si nu trebuie sa uit de ce am facut asta. Trebuie sa pun mana pe niste informatii pretioase, iar apoi sa-l omor. Si totusi... asta era sigur ceea ce voiam sa fac?
Cam asta a fost tot, dragii mei. Va astept p`aci cu niste comentarii:pls:. Capitolul XV vine sapt. viitoare. Imi cer scuze ca nu este foarte bun, insa o sa evoluez cu timpul. Ja ne`!