Capcana iadului

[Child Of Sunset]

Okey , people , ma bucur enorm ca am reusit sa termin acest proiect horror la care am lucrat in ultimele saptamani . Este destul de scurt si a rezultat in urma unui vis ceea ce pare sadic dar neah e oke:)) . Sper sa va placa , personal sunt multumita de ceea ce a iesit. Fara alte introduceri , here ya' go :

Capitolul 1 – Legende

Am avut din nou cel mai ciudat vis posibil . Poate ca acele legende pe care toti locuitorii orasului le bolborosesc la colturi de strada sunt cauza . Nu prea stiu , cert este ca le-am avut . Si cumva nu le inteleg . Oare care este semnificatia ? Umbre , foc , sange , un sentiment infiorator de ura , teama , posedare . Cred ca articolele despre secte mi s-au urcat la cap . Si da , in fond , recunosc ca am fost usor marcata de ele . Ma intreb : oare cine nu ar fi ?
Hmm , este ora zece dimineata si nici macar nu m-am ridicat din pat . Sunt atat de aiurita , nici nu-mi dau seama cand a trecut timpul in acest interval . Poate ca doar nu am dat atentie . Ce ciudat .
Oftez adanc , casc prelung si ma ridic lenesa . O noua zi in care trebuie sa scormonesc prin crimele satanice ale oamenilor care-si ingroapa viata in rautate . Oh da , e adevarat . Nimeni nu o sa inteleaga despre ce vorbesc daca nu explic . Sunt Amber si lucrez la un ziar al carui nume nici macar nu are importanta pentru ca nu e cunoscut . In fine , am primit de lucru si respect ce mi se ofera . Orice e mai bine decat nimic . Nu-i asa ?
Imi beau cafeaua pe fuga , musc dintr-un corn de ieri , uitand ca am si lapte prin frigider , ma imbrac rapid si ies pe usa , rugandu-ma la bunul Dumnezeu sa nu intarzii si de aceasta data . Asta ar putea insemna o noua predica din partea sefului meu si numai asta nu sufar . Dar oare exista persoana pe lume care sa-si doreasca sa suporte asa ceva ? Chiar nu cred ! Odata, o sa-l sfidez si o sa ma ridic impotriva lui, sunt sigura de asta.
Ajung abia rasufland cu cinci minute mai tarziu si incerc sa ma fac neobservata, dar nu scap. Grozav , acum o sa-l aud urland. Asa genial ... nu. Tac si inghit . Daca ma trezeam mai devreme , acum i-as fi inchis gura , dar lucrurile stateau invers si nu aveam dreptul sa comentez . Cel putin , nu inca .
Ma retrag la biroul meu si incep sa pun cap la cap bucatele din viitorul articol . Crime...crime...crime. Cele mai sadice , daca as putea adauga . Ma trec fiorii cand ma uit peste poze . Cadavrele sunt extraordinar de mutilate si ceea ce ma intriga este faptul ca sunt savarsite parca de persoane care nu au stiut ce fac . Dar oare e posibil asa ceva ? Cum sa comiti asemenea atrocitati doar de dragul intamplarii ? Si apoi mai era si acea serie de disparitii total neobisnuite...ce patetic si totusi complicat. Poate ca mintea mea mergea mult mai departe decat ceea ce mi-as fi dorit sau ar fi fost necesar. Speram sa fie doar lucruri simple, crime facute in numele unei asociatii sau Dumnezeu mai stie ce. Ceva asemanator . Stiam doar ca imi cam doream sa termin cu acest articol si sa ma intorc la nuntile esuate in care mirele se impiedica in fata altarului sau mireasa isi rupe rochia . Nu as fi realizat cat de mult imi apreciam linistea si normalitatea daca nu ar fi fost acest subiect ce-mi dadea fiori . Mama , ce tampenie .
M-am ridicat de pe scaun , renuntand sa compun inceputul ,,povestii”, considerand ca nu aveam suficiente dovezi . Poate ca era doar o scuza , dar nu mai conta . Mi-am luat reportofonul si geanta , parasind sediul ziarului , pornind spre casa uneia dintre victime . Ceva , ceva trebuia sa aflu , macar o mica legatura . Nu voiam sa fiu nevoita sa nascocesc vreo poveste pentru ca nu ma simteam in stare sa fac asta , imaginatia mea o luase razna pur si simplu in ultima vreme .
Bat la usa si astept sa mi se deschida . Poate veti crede ca sunt insensibila , ca nu ma gandesc la durerea bietilor oameni , dar nu mi se pare asa . Ceea ce vreau sa fac este sa ajut la oprirea acestor nenorociri , chestia aia ce a ingrozit intreaga societate . Eram absolut sigura ca acel lucru avea sa-i ajute mai mult pe cei ce si-au pierdut persoanele dragi decat un sir lung si nesincer de compatimiri . Nu ? Asa credeam si eu .
Mi se deschide , ochi inlacrimati ma intampina , haine negre de doliu. Imi simt inima tresarind, dar trebuie sa raman impasibila in fata acestei imagini deprimante pentru a fi capabila sa raspund provocarii , pentru a putea sa-mi indeplinesc slujba .
Intru , ma asez , accept cu placere cafeaua ce mi se ofera si-mi incep sirul de intrebari. Vin una dupa alta , sufocand femeia din fata mea, pe masura ce pixul neobosit noteaza in carnetelul terfelit si vechi. O ultima intrebare marcheaza sfarsitul interogatoriului:
- Sotul dumneavoastra avea dusmani?
- Doar un vecin cu care se certa zilnic. Dar ... lacrimile ii provoaca suspine ce inghit restul frazei .
Si consider ca e suficient . Nu are rost sa o mai chinui . Ma scuz , multumesc pentru timpul acordat si plec. O oprire la vecin si cu asta pot termina pe acea zi . In fond , mai aveam timp pentru a emite teorii. Si daca era cazul , mai faceam rost. Ajunsa la destinatie, repet intrebarile si imi dau seama ca ceva nu e in regula. Si nu ma refer la faptul ca persoana pe care o cautam nu era prezenta, ci ,,disparuta” dupa precizarile sotiei sale. O fraza pe care o prind din zbor imi atrage atentia poate mai mult decat mi-as dori. Ciudat? Nu, aproape imposibil: o ultima cearta intre cei doi a provocat moartea violenta a unuia si evaporarea celuilalt. Ce putea insemna asta? Ca vecinul era intr-adevar vinovat, dar de ce era de negasit reprezenta adevaratul mister. Am multumit si m-am indreptat spre birou pentru a transcrie marturiile. Dupa aceea, puteam renunta la caz pe acea zi si puteam sa fac baia aia lunga si cu multa spuma pe care o visasem pe parcursul ultimelor ore.
Un telefon insa ma opreste din drum si deci imi naruie planurile: o noua crima a fost comisa , iar zona era nu departe de locul unde ma aflam. Am oftat si am promis ca ma indrept intr-acolo imediat. Era a patra in ultimele cinci zile. Eram cu adevarat obosita si satula. Chiar nu puteam avea parte de putina liniste? Nu, desigur ca nu.
Picioarele ascultatoare m-au purtat la locul crimei, ochii mei studiind scena cu atentia cuvenita. Era comisa in acelasi mod de neuitat, victima fiind total mutilata. Parti ale corpului erau desprinse dinauntrul cadavrului, sangele era imprastiat peste tot, iar ochii ii fusesera scosi. Sadism? Mult mai mult de atat. Corpul imi tremura mai rau decat anticipasem. Ma ingrozea lipsa de omenie cu care fusese tratat nefericitul, cred ca asta statea la baza. Am continuat insa sa privesc in jur, incercand sa prind orice detaliu pe care mai tarziu l-as fi putut folosi. Aveam nevoie de orice puteam gasi, stiam asta.
Ochii mi s-au oprit asupra unei persoane cu adevarat fioroasa prin rautatea pe care o prezenta. Privirea lipsita de mila si zambetul sarcastic de superioritate ce-i marca chipul in momentul in care cadavrul fu adunat intr-un sac ma facura sa devin alerta. Ceva nu parea tocmai in regula cu acel...om. Arata ca si cum s-ar fi bucurat ca asta se intamplase, ca si cum si-ar fi dorit ca asta sa se petreaca, ca si cum moartea acelui om reprezenta baza intregii sale existente. Aveam halucinatii? Pe naiba. Zambetul se transforma intr-un ras din alta lume parca. Nu-mi dadeam seama ce se intampla mai exact, dar cert era ca nu voiam sa stiu ce gandea respectivul. Ma speria intru-totul.
Si deodata ... trupul lui s-a transformat in praf. Ochii nu aveau cum sa ma insele pentru ca nu se dezlipisera de pe imaginea lui nici macar pret de o secunda. Mi-am dus mainile la gura , tipand scurt si privind cum praful este ridicat in aer de un vant puternic care inainte nu fusese prezent. Pentru numele lui Dumnezeu... ce se intampla? Asa ceva nu era posibil nici macar in filme. Si totusi...puteam nega adevarul atunci cand se afla in fata mea? Desigur ca nu.
Eram singura care vazuse ce tocmai se petrecuse? Atunci de ce eram singura care reactiona? Deja totul era sub puterile mele. Eram departe de a intelege ceea ce era legat de crimele astea sau de disparitiile care dadeau un nou sens cuvantului ,,evaporare”. In fond, eram doar o ziarista amarata la un ziar stupid. Ce puteam face de una singura?

[Child Of Sunset]

Capitolul 2 – Vise , viziuni , adevaruri

Orasul ardea inghitit de flacari neasteptat de mari. Oamenii tipau, copiii plangeau, se auzeau urlete de lupi pretutindeni. Puteam observa perfect groaza care stapanea orice fiinta vie sau chiar si moarta, privirea ingrozita fiind intiparita pe chipurile schimonosite de durere.
Alergam alaturi de ceilalti, dar sentimentul era diferit. Mie nu-mi era frica. Nu paream sa ma tem de ceea ce se intampla. Ochii mei incercau sa prinda fiecare detaliu, priveau in sus sau in jos. Undeva deasupra tuturor se aflau cativa oameni ale caror cautaturi pline de ura fixau multimea terifiata. Din cand in cand, cate unul dintre ei cobora in delir ca un uliu, provocand un vant puternic si lasa cate un cadavru mutilat undeva printre daramaturi, reluandu-si locul alaturi de ceilalti doar pentru a se transforma in praf, dus departe de acelasi vant de nicaieri. Stiam toate astea? Imi imaginam haosul asta sau chiar se intampla? Incercam sa inteleg, dar mi se parea prea fantastic pentru a fi crezut. Semana cu un film horror pe care-l ratasem in momentul in care aparuse.
Cineva ma privea din spate si asta imi dadea fiori pe sira spinarii. Ma simteam speriata abia acum. Dar de ce corpul mi se intorcea atunci incetul cu incetul, de parca era atras de necunoscut? Doar sunt ziarista, ce naiba! Curiozitatea facea parte din meseria mea, dar nu asta cred ca era singurul motiv. Ochii mi s-au intalnit cu doua gauri negre, ca niste prapastii. Pupile, retina...nu exista absolut nimic acolo. Pentru numele sfant al... era doar o umbra neagra ce elibera prin fiecare por - daca avea macar asa ceva – o ura care putea distruge doar prin simplul fapt ca exista. Nu-i asa? Nu era normal.
Am inceput sa tip pe masura ce umbra se apropia de mine. Ma dadeam inapoi sau cel putin incercam, dorind sa ma departez. Si totusi m-a prins din urma, si-a inclestat gheara cu mana mea care tremura pur si simplu si a trecut prin mine. Am simtit atata durere si suferinta incat credeam ca intregul corp avea sa mi se deterioreze doar din cauza faptului ca aveam acele senzatii care nici macar nu-mi apartineau. Erau ale lui sau ale mele? Ochii mi se inchideau pe masura ce flacarile ca de iad ma curpindeau. Crescand si crescand...
Strigatul ce s-a auzit a avut menirea sa ma faca sa sar in sus, cazand din pat si lovindu-ma la cap. Am inceput sa injur, frecandu-mi nervoasa zona ranita si ramanand trantita pe podea. Razele binefacatoare ale diminetii luminau intreaga camera, dar nu eram atat de sigura ca apreciam asta. Fusese un vis? La naiba, da! M-am oprit din tipat.
Aseara ajunsesem acasa atat de tarziu incat nici macar a face dus nu mai parea atragator. Imi aruncasem hainele intr-un colt si ma trantisem in pat exact asa cum eram: doar in lenjerie. Ce conta? Si asa locuiam singura. Adormisem cu gandul ciudat ca disparitiile erau mai mult decat ceea ce pareau a fi. Poate ca asa era, dar eram sigura ca voiam sa patrund pe acel teren? Nu, de fapt mi-as fi dorit sa ma tin cat mai departe de asta. Tot acel articol imi provoca si cosmaruri acum...
Senzatiile de ura si suferinta pe care inca le pastram undeva adanc inauntrul meu ma faceau sa tremur. Nu voiam deloc sa ma gandesc la asta inca. Mi-am trantit lenjeria in cosul cu rufe, intrand la dus si incercand sa imi fac un plan pe ziua respectiva. Intai la sediu si apoi alte interviuri? Nu, ma indoiam ca asa ceva avea cum sa ajute macar putin. Puteam sa vad pe parcurs de ce anume aveam nevoie. Ziceam si eu, alta idee mai buna chiar nu aveam. M-am infasurat intr-un prosop si am iesit pe balcon, aprinzandu-mi o tigara si tragand cu nesat, sufland fumul in cerculete. Ma trezisem devreme sau mai bine spus, ma fortasem sa renunt la odihna de care aveam nevoie. Puteam sa mai pierd ceva timp. Mi se parea ca era cam racoare in acea dimineata, dar asta era. Cu putin noroc, prindeam vreo gripa si poate eram in stare sa renunt la acel articol care se parea ca ma influenta in cel mai negativ mod posibil, ajungea chiar sa ma obsedeze. Pentru numele sfant al Domnului, de ce trebuia sa fiu atat de proasta si sa nu stiu sa refuz? Da , poate pentru ca pana cand sa am ,,norocul” sa mi se ofere acest articol – pe care in mod sigur nimeni nu-si dorise sa-l scrie, altfel de ce mi-ar fi fost oferit mie? – duceam si faceam cafeaua de parca eram cine stie ce chelnerita stupida, in ciuda faptului ca studiasem facultatea de jurnalism si terminasem printre primii chiar. Dar ce conta ca invatasem atat?
Sfarsisem angajata in acest loc uitat sau, mai bine zis, nestiut de nimeni in care timp de trei ani am dus cafeaua fara a avea dreptul la un articol macar. Vi se pare corect? Da, nici mie. Apoi urmase o mica perioada de articole stupide despre nunti esuate. Si acum il primisem pe asta care urma sa reprezinte debutul meu. Numai ca ma temeam sa-l scriu si, mai ales, sa-l studiez. Chiar nu ma interesau chestiile sadice de acel gen, voiam sa ma consider o persoana normala sau aproape de asta. Stiam ca daca interveneam in treburile neoficiale ale sectelor sau gruparilor satanice, aveam sa sfarsesc exact ca victimele pe care le cercetam acum. Si de ce sa doresc sa mor doar din dorinta de a ma afirma? Nu, nimic nu merita viata ta, cei care nu stiu inca asta, ar face bine s-o invete si punct. Plus ca mai era si ceea ce vazusem inainte sa ajung acasa si care ma marcase suficient cat sa nu pot dormi bine si sa-mi induc cosmaruri, acea disparitie cu totul aparte. Pentru numele lui Dumnezeu. Avea vreun om puterea sa faca asa ceva? Voiam sa stiu. Mai mult decat orice. Dar cum as fi putut pune mana pe informatia asta fara a ma pune in pericol?
Am lasat gandurile care nu ma duceau absolut nicaieri deoparte, alegand sa ma concentrez pe ceea ce deja stabilisem: crimele in mod sigur aveau legatura cu disparitiile sau invers. Ceva le declansa, dar jur ca habar nu aveam cum sa umplu golul lasat de lipsa informatiilor. Puteam incepe pur si simplu sa scriu si mai apoi ma descurcam eu cumva sa ajung si la miezul problemei. Speram.
Mi-am aruncat niste haine pe mine, din simpla dorinta de a ajunge mai repede la serviciu – da, stiu, ciudat, nu? Nu chiar, atunci cand simti ca pericolul te pandeste la fiecare pas si tot ce-ti doresti este sa stai intr-un loc plin cu persoane -, mi-am infascat geanta si pur si simplu m-am indreptat inspre liftul ce parea ca ajunsese la etajul meu. Perfect.
Am urcat, lasand sa-mi scape un oftat imens si apasand butonul ce ma ducea la parter, asteptand ca vechitura sa se puna in miscare. Doamne, ce ma enerva cand trebuia sa am rabdare cu lucrurile din jurul meu. Eu eram mai tot timpul pe fuga, acesta fiind principalul motiv pentru care nu reuseam niciodata sa fiu linistita mai mult de cateva minute.
Am parasit cladirea, am alergat dupa tramvai, am intrat in sediu si m-am strecurat pana la biroul meu, ferindu-ma de privirile iscoditoare ale celor din jur. Ce?! Acum chiar nu mai intarziasem, ba chiar ajunsesem cu cinci minute mai devreme, lucru ce reprezenta pentru mine un fel de record personal. Mi-am deschis laptopul si am inceput sa tastez ceea ce avea sa fie inceputul articolului meu. Mentionam nume, locuri, descrieri ale atrocitatilor – genul acesta de lucruri mi s-au parut cel mai greu de trecut in revista -, in fine, tot ce era necesar. Nu-mi venea sa cred cat de mult imi doream sa-l termin. Cumva, eram hotarata sa nu mai fac investigatii, ma multumeam si cu ceea ce aveam deja, nu mai era nevoie sa ma chinui si cu altceva.
Am hotarat sa fac o pauza inainte de a scrie concluzia pentru ca aceea necesita foarte multa atentie, iar eu deja simteam ca am obosit. M-am dus la toaleta, ramanand in fata oglinzii pentru a-mi studia chipul. Parul roscat era ciufulit in ultimul hal, aveam cearcane adanci sub ochii ce aratau atat de obositi. Era drept ca mi-ar fi prins extraordinar de bine cateva ore suplimentare de somn, dar cum timpul nu prea era de partea mea nu aveam dreptul sa ma plang in acel fel.
Am inceput sa ma gandesc la un sfarsit potrivit pentru textul pe care-l concepusem. Nu aveam sa mentionez de ceea ce vazusem cu o seara in urma, nici de legatura vizibila-evident ca doar pentru unii- dintre crime si disparitii. In fond, cu putin noroc, ziarul nostru nu avea cum sa aiba prea mare priza la public. Nu avusese pana acum, eram sigura ca lucrurile nu aveau cum sa se schimbe peste noapte.
Niste zbierete si un zgomot de usi trantite ma scoasera din transa, facandu-ma sa tresar. Ce Dumnezeu voia sa fie asta? Am deschis usa, luand-o la fuga spre sursa de zgomot. Voiam sa vad, nici eu nu-mi dadeam seama de unde aparuse curiozitatea asta ciudata.
Multimea de oameni care se ingramadisera in jurul sefului meu si a unei persoane total necunoscuta ma impiedica sa vad clar. Incercam sa-mi fac loc cu coatele pentru a vedea mai bine, dar mi se parea cam imposibil din moment ce oamenii refuzau categoric sa ma bage in seama. Ce aiurea.
- Te urasc! urla persoana necunoscuta, moment in care toti cei din jurul meu pareau ca au incremenit.
Nimeni nu se mai misca, ochii lor devenind sticlosi cumva. Eram singura care privea nedumerita scena din fata mea? Se pare ca da. Am ajuns in cele din urma in randul din fata, exact la timp pentru a observa sentimentul de ura crescanda in ochii celei care tipase mai adineaori. Expresia chipului i se schimba cu fiecare clipa ce trecea, inducandu-mi o teama profunda si, din cate observam, nu numai mie. Seful meu incerca sa se departeze, dar nu parea in stare de asa ceva. Deodata, femeia din fata ochilor nostri se ridica la cativa centimetri de pamant, capatand o cu totul alta infatisare, de ucigasa. Gesturile indicau numai acest lucru spre groaza crescanda a inimii mele. Nu-mi venea sa cred ca ceea ce vedeam chiar se intampla. Sigur nu era un alt cosmar de-al meu? Au, ciupitura aceea fusese cat se poate de reala, eram sigura de asta.
- Stai...am soptit, constatand ca-mi pierdusem pana si glasul. Ma miram? Nu chiar.
Femeia insa se repezi asemenea unui uliu asupra sefului meu al carui strigat se auzi in intreaga incapere pe masura ce pielea ii era smulsa, ochii scosi, sangele varsat. Si nimeni nu reactiona. Pentru numele sfant al Domnului, de ce nimeni nu se misca asa cum trebuia? De ce numai eu tremuram si tipam, deznadajduita, simtind cum imi pierd controlul total asupra corpului meu?
Monstrul nu se opri decat dupa ce seful meu isi dadu ultima suflare. Imi simteam genunchii indoiti, dar mai mult decat a tipa nu ma consideram in stare.
Deodata, o umbra neagra, umbra din cosmarul meu –eram sigura ca era aceeasi- patrunse pe fereastra inchisa tin sa mentionez, luandu-si locul alaturi de criminala. Ce...?
- Perfect. Ti-am imprumutat puterile mele, acum intoarce-te in iad, femeie nefericita! Acolo ti-e locul.
Cu aceste cuvinte, trupul monstrului se prefacu in praf pe care un vant puternic aparut din senin il imprastie prin vazduh. Fata inumana a umbrei ma fixa, apropiindu-se usor de mine.
- Tu...
Am inceput sa tip ca ultima nebuna, luand-o la fuga la intamplare, nepasandu-mi de parerea celorlalti. Ce naiba?!

[BloodyInnocence]

chiar este pacat ca nimeni nu pare interesat de acesta poveste indeajuns pentru a-ti lasa o parere...insa cum eu ti-am citit povestea pe alt forum nu cred ca o sa te superi daca nu pot veni cu nimic nou, nu?
nu am ce sa comentez, este foarte bine scris si ma tine lipita de ecranul calculatorului pentru a vedea ce se intampla mai departe. Astept next-ul cu nerabdare;)

[Child Of Sunset]

Multumesc foarte mult pentru ca ti-ai facut timp sa treci pe aici si multumesc si pentru comentariile de acolo stiu si de ce forum vorbesti >:D< . Sper sa-ti placa si continuarea .


Capitolul 3 – Teama de a uri

Fugeam fara a privi inapoi. Imi oprisem in cele din urma strigatul pentru ca stiam perfect ca nu avea nici cel mai mic rost sa tip. Nimeni nu avea sa inteleaga de ce si oricum daca as fi incercat sa lamuresc situatia mai mult ca sigur as fi fost considerata nebuna. Nu ca nu eram deja obisnuita, dar acum nu-mi doream neaparat sa fiu bagata in camasa de forta. Aveam probleme mai importante decat asta.
Ceea ce tocmai se intamplase ma silea sa ma consider cu adevarat dementa pentru ca nu eram in stare nici macar sa discern fantezia de realitate. Pentru ca inca ma incapatanam sa nu accept ceea ce ochii mei vazusera deja. Si probabil ca si inregistrasera. Dumnezeule mare, ce naiba se intampla cu lumea asta? Era inutil sa precizez ca eram de-a dreptul socata. Si chiar daca mintea mea incerca sa categorizeze evenimentele – lucru ce lua timp si necesita un anumit nivel de concentrare – continuam sa ma departez pentru ca ultimul lucru pe care mi-l doream acum era sa ma las prinsa de nemernicul ala psihopat care cine stie ce efecte speciale folosea pentru a ma baga in sperieti. Nici macar nu-mi puteam da seama daca se uitase la mine sau pe langa mine pentru ca javra nu avea ochi, cel putin nu erau vizibili. Fir-ar sa fie de treaba afurisita.
Ajunsa in dreptul blocului meu – pentru ca in alt loc nu stiam unde sa ma duc – am intrat, lasand usa deschisa si alergand pe scari pentru ca nu reuseam sa ma stapanesc intr-atat incat sa astept liftul. Respiram sacadat, imi simteam corpul pregatit sa cedeze, dar pur si simplu ma incapatanam sa continui sa ma tarasc spre locul care mie mi se parea a fi sigur. Ce daca nu era? Impresia imi apartinea.
Am trantit usa in urma mea, incuind-o cu tot ce se putea, neaprinzand lumina si lasandu-ma sa cad pe podea. Tremuram din toate incheieturile si totusi inca ma straduiam sa ma stapanesc. Gafaiam , avand ochii inchisi si-mi simteam intregul corp intepenit, gata sa se dezintegreze sau cel putin ceva asemanator. Si totusi, chiar daca ma gaseam in acea stare si pot spune ca practic eram paralizata din cauza fricii, curiozitatea mea de ziarista tampita dorea sa imi predomine mintea, fortand-o cumva sa puna cap la cap ceea ce ochii mei receptasera si sa transforme imaginile in teorii. Deci ... ce se intamplase mai exact?
Stiam deja ca acele crime sadice au legatura stransa cu disparitiile, lucru ce se demonstrase in fata ochilor mei nu o data, ci de doua ori. Sentimentul dens de ura parea sa fie omniprezent in aceste situatii...deci ura trebuia sa fie cea care declansa totul, nu? Daca asta era real atunci...umbra ce cauta in ecuatia asta? Probabil ca era necunoscuta ce-mi lipsea pentru a rezolva misterul. Grozav, acum ma credeam detectiv.
Chiar daca cu cateva minute inainte ma incapatanasem sa-l consider ca fiind liderul unei secte, asa ceva era absolut imposibil. Efecte speciale? De unde si pana unde? Nici filmele nu erau in stare sa redea asa ceva si eu aveam pretentii de la un dement? Nu, chiar nu.
Era cazul sa admit ca ceea ce se intampla aici depasea puterile mele de intelegere. Cred ca era ceva ce putea fi trecut in categoria paranormalului. Si atunci cum naiba nimerisem fix in nebunia asta? Tocmai eu, o persoana total neimportanta. Atat de idiotic.
Dar... pierdusem cel mai important detaliu al intregii situatii: eram singura care observase disparitiile, dar si desfasurarea ultimei crime. Ceea ce mi se parea si mai ireal. De ce eu? Oare totul era doar in inchipuirea mea, era un cosmar in care ma desemnasem fara a ma gandi protagonista? Nu, nici macar eu personal nu eram atat de nebuna. Poate era doar o intamplare nefericita, Dumnezeu mai stie ce. Da, Dumnezeu...daca as cere acum ajutorul oare l-as primi? Nici nu cred ca-l merit, dar trecem peste. Ceea ce puteam face era sa ma descurc singura. Si pentru inceput aveam sa ma departez de intreaga situatie. Articolul era ca si terminat astfel incat chiar nu mai era cazul sa intervin. De ce as fi facut-o? Nu voiam sa ma pun din nou in pericol, nu, departe de asa ceva. Punct.
Urmatoarele cateva zile au fost poate cele mai normale si linistite ale vietii mele. Credeam ca daca ma straduiam putin chiar as fi reusit sa-mi vad in continuare de viata mea. Era adevarat ca ma uitam mereu peste umar oriunde m-as fi dus si ca tresaream la fiecare mic zgomot, dar la fel de real era si faptul ca incercam sa ma adaptez. Si asta necesita un efort considerabil. Momentan eram mai mult decat multumita de ultimele zile. Si cu asta, totul era gata. Speram din intregul suflet ca acest capitol al vietii mele sa se incheie. Era ceva ce nu iesise dupa cum imi dorisem.
Am mers la inmormantarea sefului meu, fiind obligata sa observ durerea sotiei lui si a celor doi copii. Simteam ca ceva se frangea inauntrul meu atunci cand privirile lor inlacrimate, precum tipetele indurerate se desfasoara in fata mea. Nu am rezistat intregii ceremonii ce-i drept, desi m-am straduit, din respect pentru omul ce mi-a facut viata amara timp de cativa ani. Si eu care credeam ca aveam sa ma razbun pe el odata ce ma voi fi afirmat...mare greseala. Trecem peste.
Mi-am facut plecarea candva pe la mijlocul ceremoniei, nesuportand sa privesc a nu stiu cata oara chipurile intunecate de suferinta ale apropiatilor omului la a carui moarte am fost martora. Eu stiam si totusi nu eram in stare sa spun sau sa fac nimic. Stiam detalii pretioase si totusi nu m-am adus in starea in care sa pot sa dezvalui. Nu m-ar fi crezut nimeni oricum. Si daca ma gandeam bine, nu datoram nimic nimanui, nici sefului meu, nici familiei lui. Asa ca am plecat pur si simplu.
Pasii nu m-au purtat spre casa. Mi-as fi dorit insa sa ma intorc acolo, era locul care reprezenta siguranta mea si totusi mai era ceva ce trebuia facut inainte sa ma refugiez ca o lasa in culcusul cald: cumparaturi. Nici nu-mi mai aminteam de cand nu mai reusisem sa-mi umplu frigiderul. Nu avusesem nici timp si desigur – probabil – nici cheful necesar. Era drept ca acum, mai mult ca inainte aveam ore intregi in fata mea si puteam foarte bine sa profit de ele.
Am intrat in cel mai apropiat supermarket, luand un carucior si incepand sa ma plimb de-a lungul coridoarelor incarcate cu produse. Mintea mea era aproape goala, ochii indiferenti si lipsiti de continut, mainile tremuratoare, intr-un singur cuvant: straina, da, straina de ceea ce ma inconjura. Mi-am ciufulit usor parul roscat, dandu-mi seama ca insasi privirea imi era injectata cu otrava datorita faptului ca cei ce treceau pe langa mine se departau speriati. Nu-mi dadusem seama ca intamplarea asta ma determinase sa ma schimb. De fapt, intotdeauna fusesem cea care nu iese in evidenta prin nimic, cea care ramane tacuta in coltisorul ei, ascultand cu atentie ce i se spune. Hotararea mea de a ma schimba fiind marcata de usoara inclinare spre literatura, alesesem cariera de reporter. Dar chiar si dupa ce-mi atinsesem telul, prea multe lucruri nu se modificasera oricum: firea imi ramasese aproape intacta. Pastram urme ale timiditatii ce-mi marcase intotdeauna existenta. In fine.
La inceput, nu am observat faptul ca eram practic singura care-si facea cumparaturile la acea ora, deci nu fusesem niciun strop mirata cand ma gasisem inconjurata de liniste ca de mormant. Fusesem prea cufundata in propriile ganduri pentru a baga de seama ceva de acel gen. Dar cand ma hotarasem in sfarsit sa ma indrept spre locul unde as fi putut sa-mi platesc cumparaturile si am constatat cu stupoare ca nu exista absolut nimeni acolo, acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca ceva nu era in regula. Mai mult de atat, singuratatea asta nu era normala. Am ramas cateva clipe stupefiata, usor panicata, dar mai presus de toate, incuiata. Nu mai exista sentimentul de gol, ci acela de derutare, confuzie pura, Si acum ce trebuia sa se intample? Ce trebuia sa fac eu? Care ar fi trebuit sa-mi fie reactia? Nu stiu.
Am simtit fiori reci, aproape inghetati pe sira spinarii. Cunosteam sentimentul acela mai mult decat bine. Si totusi, nu eram inca familiarizata cu el. N-as fi putut. Am refuzat deci sa ma intorc pentru a ma convinge de ceva de care eram deja destul de sigura, luptand cu mine insumi pentru a fi capabila sa ma abtin. Nu avea rost. Stiam deja ce era acolo. Si totusi, ceea ce se intampla ma prinse cu garda jos.
- Ti-e frica de mine? tuna o voce impunatoare, ingrozitor de infioratoare, asemanatoare unui strigat venit din strafundurile iadului, nu ca as fi stiut cum suna vreunul.
Si oare ce-l facea sa creada ca nu ma tem de el? Cand m-am intors spre umbra ingrozitoare, tremuram toata, ochii ma intepau datorita faptului ca se fixasera in cele doua prapastii ce-i tineau umbrei loc de organe vizuale. Picioarele mi se indoira intr-o clipita, ajungand in genunchi in fata lui in mai putin de un minut.
- De ce ma poti vedea? Tu nu urasti.
Si eu as fi vrut sa stiu de ce ochii mei erau capabili sa-i perceapa prezenta, dar nu ma consideram in stare inca sa dau glas gandurilor mele. Oare de ce? Poate pentru simplul fapt ca singurul lucru la care ma gandeam era cum sa fug cat mai departe de aratarea ce mi se infatisa. Nu-mi luasem timp sa-l studiez nici prima, precum nici a doua oara cand il vazusem, lucru ce putea fi trecut cu vederea cu usurinta, avand in vedere faptul ca eram ingrozita. Nici acum, lucrurile nu stateau diferit, numai ca nu aveam incotro: se afla fix in fata mea, iar eu in a sa. Era ceva ce nu mai puteam ignora. Ghearele ce-i tineau loc de maini si picioare erau de-a dreptul ascutite, chipul precum precizasem si inainte era inexistent, era doar o masca neagra cu doua gauri abisale pozitionate strategic, totul era destinat pentru a ucide. Si totusi, nu se apropia de mine, gesturile lui nu erau menite sa-mi ia viata...nu. Statea acolo in fata mea fara a misca, punandu-mi intrebari ciudate.Stai. Ce zisese? Ca eu nu urasc? Care era legatura acestui lucru cu mine?
- De ce...care e...?
Ma hotarasem sa vorbesc in cele din urma. Nu puteam rezista unei ocazii de acest gen, oricat de ingrozita m-as fi simtit. Daca exista o sansa de a afla macar ceva, atunci aveam sa-mi asum riscurile existente. In acele momente profitam de faptul ca nu-mi facea nimic. Si totusi cuvintele nu iesira asa cum imi dorisem.
- Sunt mesagerul iadului. Apar in prezenta urii si ofer ocazia de a-si mistui sentimentele in sange celui ce are drept capatai rautatea. Apoi ii rapesc existenta, afundandu-l in abisul intunecat si nelipsit de suferinta al iadului!
Nu-mi venea sa cred ca-mi raspunsese. Nu ma asteptam sa ma inteleaga, nici atat sa-mi si dezvaluie ce-mi doream sa stiu. Tocmai gasisem veriga lipsa a situatiei. Si da, eram sigura ca nu mintea. De ce sa ma indoiesc? Toate acele lucruri fantastice care mi se intamplasera in ultima vreme, care ma coplesisera, care ma dominasera, ma obsedasera, totul parea sa aiba sens acum. In mintea mea. Si daca aparea doar in fata celor care urau, fortandu-i sa devina criminali, care Dumnezeu era treaba lui cu mine? Eu...
- Tu nu urasti.
O spunea de parca mi-ar fi reprosat-o. Acum ca imi aratase deja ceea ce se intampla, cum as fi putut sa nu ma tem ingrozitor de aceasta ura despre care vorbea? Cum puteam sa nu vreau sa-mi pierd sentimnentele de rautate undeva oriunde, departe? Pentru ca a uri insemna doar atat: a muri, a te chinui in focurile iadului. Nu voiam sa urasc pe nimeni. Nu voiam sa mor. Imi era frica de el si de ceea ce prevestea, dar mai teama imi era sa urasc.

[BloodyInnocence]

normal ca o sa citesc in continuare;) Last edit imediat ce termin de citit.

Edit: Gomen Nasai pentru edit-ul atat de intarziat.;))
Tu ma faci pe mine sa nici nu iti mai dau edit pentru ca pur si simplu nu am ce sa comentez! Este incredibil cum nici macar o singura greseala de tastare nu am gasit...
Ce sa scriu eu aici, huh?
Imi place la nebunie!(asta pentru ca sunt moarta dupa povestile horror) si lasa-ma sa spun, ca te pricepi de minune la asa ceva. Nu este usor sa creezi atmosfera pentru o astfel de poveste dar tu o faci. Chiar am simtit efectiv sentimentele fetei, prin ceea ce trece ea. Imi creezi acel sentiment de a te hartui sa vii mai repede cu nextul;))
Bafta in continuare!;)

[Child Of Sunset]

Multumesc foarte mult dear , chiar apreciez faptul ca citesti si imi spui ce crezi . Ma bucur ca iti place , sper sa-ti placa in continuare >:D< . Here ya' go :


Capitolul 4 – O poveste sau doua

Incepu sa se apropie de mine, moment in care m-am dat instictiv inapoi, asa in genunchi cum eram. Ce naiba? Ce voia sa-mi faca? Avea sa ma omoare acum? Pentru ca stiam prea multe? Deci acela fusese unicul motiv pentru care imi dezvaluise ceea ce luasem drept veriga lipsa? De ce? Nu voiam sa mor. Nu asa, nu aici si categoric nu acum. Aveam sa ma lupt cu el atata timp cat inca mai aveam vlaga in mine.
Mainile lui sau, mai bine spus ghearele, se ridicara in aer deasupra mea, facandu-ma sa tip si sa inchid ochii, cazand in pozitie de sezut ca ultima lasa ce eram din pacate. Nu-mi venea sa cred ca viata mea era atat de fragila si ca existenta mea patetica era plina de regrete. Traisem pentru altii si-mi parea rau. Ca orice om imi doream o a doua sansa. De ce eu?
Imi prinse chipul, fortandu-ma sa-l privesc fix in cele doua gauri ingrozitor de reale, - in ciuda impresiilor mele de mai devreme – oprindu-mi tipatul pe buze si instaurandu-mi frica si mai adanc, lasand-o sa sape in carnea, pielea, sangele meu. Si... nimic. A ramas complet nemiscat cu chipul la cativa centimetri de al meu. Ma uitam ingrozita, nefiind capabila sa fac nimic altceva in afara faptului ca tremuram. Nu intelegeam ce se intampla, era si normal, dar ce era si mai rau era faptul ca asteptarea ma facea sa-mi doresc moartea cu fiecare secunda ce se scurgea alene. De ce nu ma ucide? De ce amana momentul? Era mai mult decat o tortura pentru mine. Dumnezeu mare. Avea aerul straniu ca ma studieaza sau poate era doar impresia mea de om nebun. Daca avea ochi undeva in masa aia ce prezicea distrugerea, atunci ma privea desi nu intelegeam ce anume cauta in mine. Care era faza? Nu, nu reuseam sa prind sensul acelor ganduri.
Total pe neasteptate, negrul acela al fetei umbrei paru ca incepe sa prinda culoare. Ochii mei se marira curiosi, incercand sa patrunda adevaratul sens a celor ce se petreceau exact dinaintea privirii mele. Nu, ma inselasem. Nu se colora nimic. Ceea ce reprezentase chipul atrocitatii se dizolva acum, incetul cu incetul, dezvaluind ceva ce asemena perfect cu o groapa de gunoi: in realitate, era un chip cu adevarat desfigurat. Carnea era putrezita, vasele de sange isi pierdusera semnificatia, ochii fusesera strapunsi de cine stie ce, asta facandu-i aproape imposibil de recunoscut pentru simplul fapt ca erau stalciti si stransi, lipsiti de caracteristicile lor normale. Nasul...era absolut inutil sa vorbesc despre ceva ce nu exista. Pielea era mai mult decat jupuita, era smulsa cu o furie necaracteristica oamenilor, insa dupa ceea ce-mi putuse fi dat sa vad, nu ma mai indoiam de absolut nimic. Ce rost ar fi avut? Oasele acelui chip mutilat erau galbene, frante in unele locuri, inexistente in altele. Si chiar si asa, cand unicul lucru pe care ti-l putea inspira acea priveliste era o teama crunta si patrunzatoare, pe buzele mele aparu un suras timid si totusi sincer.
- Nu te temi de mine?
Cand imi vorbi, bucati din ceea ce obisnuise a fi o buza, cazura la picioarele – sau mai spus genunchii – mele, alaturi de vreo doi dinti inegriti de pamant si cenusa. Am dat usor din cap, continuand sa-l privesc oarecum cu interes. Sunt sigura ca veti crede ca sunt absolut dementa, ca fabulez sau ceva asemenator, dar va asigur ca acum nu e cazul de asa ceva. Motivul pentru asta era mai simplu decat orice altceva din aceasta intreaga situatie deliranta: in vreme ce masca pe care acum o eliminase imi inspira o crunta dorinta de a ucide, de a sfasia, de ura si multe altele legate de asta, chipul desifigurat pe care acum il descopeream incetul cu incetul prin bunavointa netarmuita a mesagerului iadului – ma auziti ce spun? Bunatate a unui ucigas! Extraordinar. – ascundea undeva adanc, foarte adanc o urma de umanitate. Era undeva ingropata pe acolo, dar nu ma indoiam ca exista. Acel chip peste care trecuse atat de multa vreme pentru ca se vedea clar ca-si pierduse mult mai multe decat pielea, oasele, carnea, sangele, iar asta cere timp indelungat, acea masa carnoasa avea ceva din ceea ce-l caracterizeaza pe om, pastra farame ale sentimentelor ce ne despart pe noi de animale, ceea ce ne face superiori lor. Oricat de fantastic suna, eram sigura de ceea ce spuneam. Pe langa ura, furie, nervozitate, dorinta de a ucide, se afla o durere mai presus de cuvinte, o suferinta pe care am identificat-o ca fiind cea pe care o resimtisem in acele clipe ale cosmarului meu, acea senzatie care ma ingrozise atunci si care-mi provoca o mila de nestavilit acum. Biata fiinta ratacitoare, suferea cu fiecare particica existenta sau nu a corpului sau. Acela era genul de lucru pe care nu te asteptai sa-l gasesti la o persoana care nu ofera compatimire, nu, in niciun caz. Si totusi exista. Era ceva ce ma coplesi cu intreaga ei putere. Globii striviti ce-i serveau drept ochi se rotira in gauri, lucru ce nu-mi starni nici macar scarba, asa cum ar fi trebuit probabil. De ce mi-ar fi provocat asta? Doar pentru ca era diferit? Doar pentru ca nu era uman? Stiam ca eram pe drumul spre dementa, dar nu-mi mai pasa.
- De ce nu tipi si acum? De ce ceea ce reprezint nu te sperie? Doar glasul imi demonstra faptul ca nu apartinea acestei lumi.
- Pentru ca suferi. Te doare asa de tare si...esti singur.
Dumnezeule mare, ce naiba era in capul meu de vorbeam asa? Nu, nu era. Cert e ca reactia mesagerului iadului ma scoase din transa. Incepu sa urle, lucru ce semana atat de bine cu ragetul unui leopard ranit de moarte. Am tresarit pe masura ce ghearele lui se infigeau in pielea mea, exploatandu-mi carnea. Durea, dar eram sigura ca nu se compara cu ceea ce simtea el. Asa ca mi-am inghitit protestele si tipetele cu greutate.
Apoi totul a devenit difuz, ciudat, fara rost cumva. Mi s-a intunecat privirea, supermarketul a inceput sa paleasca din fata ochilor mei, imagini delirante si fulgeratoare luandu-i locul. M-am straduit enorm sa prind sensul, sa inteleg ceva din scurtele luminari ce apareau si dispareau in jurul meu. Dupa lupte seculare in care chiar m-am straduit sa patrund ceva si sa-mi obisnuiesc ochii cu privelistea, am inceput sa percep lucruri slabe: un copil batand mingea, acelasi copil sufland in lumanari de ziua lui, o adolescenta ce se ingropa in citit, evitand sa vorbeasca la telefon cu asa zisii prieteni, o eleva de facultate ce-si sustinea teza in fata a milioane de oameni si care se straduia sa-si estompeze emotiile pentru a fi capabila sa continue. Imagini aparente fara sens, dar care pentru mine insemnau atat de multe. Pentru ca acolo eram eu. In fiecare dintre tablouri. Acelea reprezentau amintirile mele chinuitoare despre o viata jalnica si condusa de altii. Nu ma plangeam, eu eram cea care permisese acelor lucruri sa ia amploare, eu fusesem cea care isi schimbase principiile si firea in functie de oamenii ce ma inconjurau. Era doar vina mea. Corect .
Si totusi...de ce apareau acele lucruri acum in fata mea? Intotdeauna imi surprimasem din minte chestiile ce apartineau de acei ani ai vietii mele, doar pentru simplul fapt ca-mi dorisem sa ma schimb si nu doar pe mine, ci si ceea ce ma inconjura. Pentru ca mereu crezusem ca odata ce asta avea sa se intample, viata mea in sine avea sa se adapteze schimbarilor, dar nu fusese asa. Intotdeauna stiusem asta, dar niciodata nu fusesem capabila s-o recunosc. Pana acum. Eram mai mult decat o dezamagire totala, da, mult mai mult. Din pacate.
Dar de ce? Nu intelegeam de ce izbucneau aceste lucruri iar si iar in fata mea. Aveam sa patrund intelesul acelor ganduri mult mai curand decat ma asteptasem, ce-i drept. Toate amintirile mele se evaporara, decorul redevenind acelasi de dinainte, simturile intorcandu-se si odata cu ele si durerea surda pe care corpul o resimtea. Ghearele razbunatoare ale umbrei au ramas infipte inauntrul obrajilor mei, sangele-mi clocotitor dand negrului trupului sau o frumusete otravitoare.
- Esti o fiinta ciudata, Amber! Foarte stranie.
Venind din partea lui, nu suna exact asa cum ar fi trebuit sa sune si totusi. Nu-mi spunea lucruri noi, era adevarat. Totodata, descoperisem misterul de dinainte: imi citise gandurile prin propriile sale intermedii care, trebuia sa recunosc, nu erau de apreciat. Tot ceea ce simtisem si vazusem cu putin timp inainte, era doar rezultatul a ceea ce facuse el. Ca sa vezi .
- Si tocmai din aceasta cauza, tie, din toti oamenii astia patetici, iti voi arata!
Chiar daca ma pregateam sa intreb, mai mult ca sigur ca nu as fi primit raspuns, asa ca am adoptat calea rabdarii , a posibilitatii de a vedea ceea ce promisese ca va arata. Nu, nu aveam nici cea mai vaga idee despre ceea ce se intampla. Supermarketul a disparut pentru o a doua oara din campul meu vizual, intunericul mistuind orice sansa de a vedea ceva. Si stiam totusi ca ceva urma sa se intample, astfel incat trupul mi se incorda intr-un mod vizibil, nu neaparat din cauza fricii pentru ca sentimentul acela se afla deja ingropat undeva inauntrul meu sub maldarul de noi sentimente.
Brusc, in fata ochilor mei aparu un sat. Era saracacios si nu avea nimic deosebit, excela doar prin simplul fapt ca era mizerabil de-a dreptul, ca o groapa uriasa de gunoi. In mijlocul acestei saracii lucii, un tanar ce avea un aer cunoscut mie aduna lucruri ce erau doar pe jumatate stricate, punandu-le intr-un sac ce statea sa se rupa. A continuat asa o buna bucata de timp, mainile sale neobosite culegand orice lucru aparent nesemnificativ. Abia dupa ce soarele a ales sa-si inceapa coborarea in adancurile pamantului, baiatul si-a intrerupt treaba. A urcat sacul in spinare, pornind spre ceea ce probabil voia sa fie casa lui. Avea desigur o mica locuinta a carui acoperis era din paie si care avea o singura camera. Deschise o usa din cateva lemne, lasand ,,prada” pe acea zi langa intrare, indreptandu-se spre o tanara ce incerca sa gateasca niste coji de cartofi, luand-o in brate si sarutand-o prelung. Tanara fata nu avea un aspect diferit de ceea ce-i inconjura: o rochie rupta si murdara ii acoperea trupul slab si uscativ in vreme ce paru-i negru era naclait. Ii raspunse iubitului ei, aratand spre un scaun unde se afla un batran cu privire goala ce nu se misca aproape deloc. Cosul pieptului i se ridica in ritmul respiratiei si cam atat. Ochii tanarului il studiara pret de cateva clipe, inainte sa se umple de o mahnire adanca.
- Cum s-a comportat azi? Intreba, apropiindu-se de omul bolnav si sleit de puteri.
- Mai bine. A mancat jumatate de para, veni raspunsul fetei.
Baiatul surase trist si incepu sa ii mangaie mana batranului, privindu-l plin de duiosie.
- Buna tata, m-am intors...
Niciun raspuns. Cum ar fi putut veni atunci cand omul privea atat de aiurea o gaura din perete?
Imaginea se dizolva rapid doar pentru a-i face loc unei alteia. Tanara de mai devreme, tinand in mana un chibrit aprins, plangea frenetic in fata baiatului care o privea uimit, stand in fata batranului.
- Lucy...ce faci? De ce?
- Brian, te iubesc, Dumnezeu mi-e martor, dar nu mai suport. E prea mult pentru mine.
- Nu face asta...te rog, doar stinge focul...
- Nu mai pot. Nu mai pot...
O ultima lacrima si copila aprinse paiele acoperisului care se prabusira peste cei doi barbati, inghitindu-i si taindu-le posibilitatea de a scapa. Lucy parasi casa, razand demonic in timp ce lacrimile ii udau chipul plin de cenusa. Brian incerca sa-si ridice tatal dintre paiele ce permiteau focului sa se extinda in ultimul hal, dar in cele din urma acesta le taie orice incercare, ii lua prizonieri. In vreme ce hainele si trupurile le erau arse, baiatul incepu sa planga, prinzandu-si tatal ce nu mai respira de mana, urland de durere fizica si psihica.
- Tata...Lucy...fura ultimele lui cuvinte.
In vreme ce flacarile mari ca de iad ii mistuiau trupul si sufletul, Brian muri cu un singur gand: a iubit-o.

[Mădălina]

Uuf ! În sfârșit pot să las și eu comentariu. #:-s
Păi, îmi place. Cred că sunt de ajunse aceste 2 cuvinte. Îmi place / Îl ador/ Îl iubesc. Și atât.
Mie îmi plac filmele horror, de aceea mi-a atras atentia ficul tău. Chiar merită citit ! Admir ceea ce ai scris până acum și ce o sa scrii în continuare. : x Personajul principal, Amber, ziaristă , ceva banal care îmi place. Comportamentul ei mi se pare unul firesc, asemănător cu a 60% din populatie. Timidă, sinceră, curioasă, cu teama acea uriasă de a urî, frica aceea îngrozitoare de moarte. O ador ! Ai facut-o ,după părerea mea, plină de defecte și in acelasi timp adorabilă. Îmi place cum ai desfasurat actiunea. E lentă. Explici, relatezi întamplările în așa fel incât să se inteleagă.
În ultimul capitol, personajul pe care l-ai introdus, Lucy, mă dezgustă . ._. Povestea tragică a lui Brian, este la fel ca a noastră , a romanilor . Tragică . : )) [ Ce țară de ..... avem. ]
Brian - o persoană trecută prin mari greutăți. Totuși, îmi pun mereu intrebarea : E posibil să se fi indrăgostit de Amber ? (mi se pare cam imposibil și absurd, dar ce să-i faci imaginației mele?) . Habar n-am ce să mai zic. Mai bine mă opresc. Cred că toți au prins ideea . " PUNE REPEDE NEXTUL !!! " : ))

P.S. : Am scris comentariul pe o melodie tristă . : )) Mie mi s-a părut că a sunat ciudat dupa ce l-am recitit :))

[Child Of Sunset]

Sank you dear , ma bucur ca ti-a placut si ca ai citit. Uite ultimul capitol :


Capitolul 5 – Sfarsit de inceput

Revenirea a fost brusca si m-a facut sa ametesc datorita faptului ca fusesem total nepregatita pentru asta. Chipul lui descompus ma fixa, ghearele inca tintuindu-mi fata langa a sa. Incercam sa-l privesc cu atentie, dar hemoragia ce mi-o provocase ma impiedica sa fiu pe deplin atenta. Si totusi, privirea mi se clarifica exact in momentul potrivit, la fix pentru a auzi si vedea ceea ce urma sa lase o impresie adanc gravata pe peretii mintii mele.
- Am iubit-o mai mult decat a inteles ea vreodata, chiar am iubit-o. Poate a fost egoist din partea mea s-o fac sa treaca prin atatea si sa suporte mai multa povara decat a putut duce, dar sa cedeze in acel fel...a fost doar vina acestei lumi nenorocite in care a trait. Saracia si amaraciunea pe care le-a resimtit zi de zi au facut-o sa devina ceea ce a fost: o criminala. Tot acel suflet bun al ei a fost inecat intr-o ura care i-a marcat intreaga existenta si a adus-o in prag de nebunie. Dupa ce a dat foc casei, s-a aruncat in lacul - unicul lucru pur de acolo - de langa sat. Ura ei mi s-a transmis , s-a amestecat cu propriile sentimente si am devenit mesagerul iadului, alegand aceasta cale pentru a ma razbuna pe o societate preocupata doar de propriul bine. A ucide este singurul lucru care a ramas din mine.
Pe masura ce vorbele lui se intipareau in mintea mea, am observat o schimbare ciudata la chipul masacrat, lucru ce mi-a captat intreaga atentie. Ochii au inceput sa i se umfle, capatandu-si forma initiala, culoarea albastra ca fundul marilor inspumate fixandu-se in ochii mei, oasele rupte se refacura, acoperindu-se de vase de sange, carne, nasul aparu ca prin minune, totul acoperindu-se de piele. In momentul in care termina de vorbit, intregul sau chip era refacut complet. Am putut recunoaste ceea ce deja stiam dinainte de a mi se dezvalui: faptul ca el era baiatul din viziunile pe care mi le dezvaluise cu cateva clipe mai inainte. Pana si glasul ii deveni identic. Ma mai mira? In realitate da, nu ma asteptasem nici macar intr-o alta viata sa-i disting chipul uman in intreaga masa de carne infricosatoare. Nu ma asteptasem sa aiba sentimente, sa sufere, sa simta durere si, mai presus de toate, iubire. Nu, desigur ca nu.
Desi ma simteam slabita, am ridicat usor mana spre chipul lui acum frumos si indurerat, schimonosit de ura indreptata asupra unei lumi crude care i-a rapit tot ce-i mai ramasese. Simteam mila pentru acea fiinta ratacitoare ce nu-si gasise linistea nici acum dupa atata amar de vreme, ramanand inecat in otrava injectata in sufletul sau fara masura. Degetele mele subtiri ii atinsera buzele cu usurinta in vreme ce zambetul compatimitor se urcase pe proprie-mi buze.
- Saracul de tine...atata durere inchisa in tine ti-a rapit ultima farama ce te facea om.
Singurul lucru pe care l-am mai vazut a fost cum buzele lui ofera un sarut alor mele, un ultim sarut al mortii. Senzatia de dupa aceea a fost mai mult decat confuza, chiar ciudata. Mi-am simtit obrajii eliberati semn ca ghearele ce-i tineau loc de maini si-au desclestat stransoarea, in vreme ce sangele continua sa curga.
- Imi amintesti de ea, de Lucy...
Nu stiu daca acele ultime vorbe au fost rodul imaginatiei mele sau chiar au fost spuse, dar cert este ca foarte curand dupa aceea mi-am pierdut cunostinta, m-am pierdut pe mine insami, intunericul devenind existenta mea patetica. Oare asa era sa mori? In acest caz, acele temeri fusesera cu totul nejustificate, pentru numele lui Dumnezeu. Pentru ca era atat de linistit si ma facea sa cred ca libertatea de care nu ma bucurasem inainte, acum imi apartinea mie, doar mie. Eram in iad? Daca da, atunci nu-mi era frica. Nu mai. Pentru ca asa aveam sa-l revad. De ce-mi doream asta? Poate pentru ca fusese singurul care-mi starnise o mila dureroasa si care imi impartasea sentimentele de neputinta.
In momentul in care m-am trezit intr-o camera alba, de spital, va puteti imagina ce soc a constituit asta pentru mine. Nu ma asteptam sa mai deschid vreodata ochii in aceasta lume de care nu ma mai lega absolut nimic acum. Nici inainte, dar mai ales acum. Mi s-a spus ca zacusem in coma timp de cinci zile dupa ce ma prabusisem in mijlocul supermarketului de unde-mi faceam cumparaturile in plina zi, langa o casa de marcat. Mi-am atins obrajii pentru a verifica semnele a ceea ce inca era intiparit adanc in mintea mea si erau acolo. Nu ma inselasem. Amintirile mele nu erau iluzii. Zambetul triumfator ce mi se intipari pe chip pe masura ce doctorul imi spunea ca nu gasisera explicatii plauzibile pentru obrajii mei ce erau perforati – pentru ca nimeni nu vazuse absolut nimic conform a ceea ce stia el – nu era normal. Si stiam ca nu eram singura care era constienta de acest lucru. Dar nu mai conta. Acele ganduri si imagini erau singurul lucru ce-mi ramasese in acea lume si care ma indemnau sa sper. La ce anume, nu stiu. Mi s-a spus de asemenea ca aveam sa ma refac, ca in afara de cateva contuzii pe care le capatasem in cadere si care imi indusesera coma si de acele rani ale chipului meu, nu aveam nimic cu adevarat grav. Dar eu nu mai eram de mult atenta, eu zambeam deja altei lumi ce-mi apartinuse pentru putin timp si pe care nu invatasem s-o apreciez decat aproape de sfarsit, dar era bine si asa.
Am petrecut aproape doua luni in spital, timp pe care l-am folosit pentru a ma gandi, pentru a analiza ceea ce traisem , pentru a ma regasi si concluzia la care am ajuns era cat se poate de logica: tot ceea ce-mi aminteam existase. Mesagerul mortii exista, pe cat de reala era propria durere, si povestea impresionanta a vietii sale. Isi pierduse tatal, iubita, pe el insusi se predase urii si suferintei, renuntand la umanitate doar din cauza unei lumi ce nu-i daruise niciodata nimic si caruia nu-i era dator ci mai degraba invers. Simteam un dezgust teribil fata de omenire si de tot ce ma inconjura. Nu eram sigura daca acestea erau propriile sentimente sau ii apartineau lui, care-mi marcase fiinta pentru totdeauna. Cert este faptul ca le simteam. Si asta era tot ce conta pentru mine.
Dupa ce am fost externata, mi-am regasit puterea si dorinta de viata. M-am mutat din acel apartament macabru, alegand ceva mai aproape de centrul orasului pentru simplul fapt ca decisesem ca acel capitol incheiat al vietii mele merita o schimbare. Si exact asta am si facut, ce-i drept. Dupa un timp pe care mi l-am alocat revenirii si pe care l-am folosit pentru a ma relaxa si pentru a afla ce-mi doresc sa fac in continuare cu viata mea , am decis cel mai firesc lucru pe care l-am putut gasi: sa folosesc ceea ce aflasem pe parcursul acestei calatorii a carei prezenta o negasem cu vehementa pentru a informa asupra celor intamplate. Pe cale scrisa desigur. Nimeni nu ar fi crezut reala vreodata aceasta expereinta a mea, m-ar fi considerat mai nebuna decat eram in realitate. Si acum chiar nu mai apreciam asa ceva. Firea mea timida murise odata cu pierderea cunostintei mele. Asta era mai mult decat clar.
Am scris o carte de groaza, transformand experienta mea in fictiune si a carei baza a fost povestea mesagerului iadului. Era unicul lucru pe care stiam ca-l pot face pentru el si pe care chiar l-am facut. Cartea a avut un succes rasunator si s-a transformat rapid intr-un bestseller, lucru care a fost peste asteptarile mele, recunosc, dar care m-a bucurat peste masura. Astfel, sentimentele mele, dar si ale lui, durerea comuna avea sa fie perceputa nu numai de noi, ci si de ceilalti. Am denumit-o ,,Capcana iadului” pentru ca am considerat asta a fi real. Lumea noastra era insasi iadul ce ne tinea captivi strans. Imi luase mult timp sa realizez asta. Dar in sfarsit o facusem.
Eram mai implinita acum decat crezusem vreodata posibil. Cu banii pe care i-am castigat, am cumparat ziarul la care lucrasem ca o adevarata sclava in trecut. Am inlocuit personalul, concediind fiecare om de acolo. Niciodata nu se purtasera frumos cu mine, iar eu invatasem ca egoismul este legea dupa care se conducea aceasta lume. Am angajat oameni capabili si eficienti, avand grija sa ii tratez in mod egal, sa tin cont de capacitatile fiecaruia. In fond, nu-mi doream sa ma transform in ceea ce detestam: seful meu. Astfel, incet, incet, sub comanda ferma a mea, ziarul al carui nume se schimbase in ,,Umbre” – desigur, totul era in memoria bunului meu prieten...-, a inceput de jos si a ajuns sus, numarandu-se in prezent printre cele mai citite, iar totul mi se datora, eram constienta de asta.
Crimele si disparitiile nu au incetat nici pana in prezent, lucru ce-mi lumina chipul de cate ori auzea vorbindu-se despre asta. Nu am mai intervenit niciodata in acele treburi, tinandu-ma departe de asa ceva. Faptul ca stiam ca existenta sa nu se evaporase imi era suficient pentru moment. Alesesem deja ca nu aveam sa urasc pe nimeni atat de puternic incat sa il chem pe el. Decat in momentul in care imi doream sa mor. Voiam ca ultimul lucru pe care urma sa-l vad inainte sa parasesc aceasta lume avea sa fie chipul sau.
Nu l-am mai intalnit. Experientele pe care le-am trait pot parea fantastice sau nu, dar sunt amintiri ce-mi apartin si pe care le voi lua cu mine in mormant. Nimeni nu poate intelege mai bine ca mine asta. Chiar daca a fost o perioada scurta si acum incheiata, faptul ca am fost in centrul acelei lumi imi este suficient. Pot spune ca totul m-a schimbat intr-un mod in care n-am reusit sa o fac eu insami . Sunt recunoscatoare pana in adancul sufletului meu. Pentru ca eu sunt fata ce a starnit curiozitatea iadului .

[BloodyInnocence]

ok so first: please, pretty please tell me that you aren`t done, that this wonderful story is only at the begining, pretty please with a cherry on top?
acum, sa revenim. imi place, efectiv nu am ce sa comentez.ai cateva greseli de tastare prin aceste ultime doua capitole dar nimic foarte grav. nu ma asteptam la o asemenea intalnire intre cei doi si nu ma asteptam ca intalnirea sa aibe un asemenea sfarsit,sa dezvaluie o poveste atat de trista si de dramatica.:X
nu prea mi-a placut la sfarsitul acestui ultim capitol pentru ca ai descris viata ei dupa aceasta intalnire ceea ce ma face sa cred ca ai terminat povestea, dar tu nu ai terminat-o nu e asa?:o3
anyway, astept cu nerabdare urmatorul capitol.;)

[Dark Blue]

Hello:-h
To rog, te implor, spune-mi ca nu s-a terminat!
Doamne, asta e chiar superb.
Desi sper din suflet ca acesta nu e sfarsitul, este minunat. Nu am gasit absolut nici o greseala de tastare sau ceva asemanator in intreg ficul, poveste este incredibil de interesanta si captivanta, si pot sa spun sincer ca dupa o vacanta intersemestriala plina de filme horror, si chestii gothice, asta este cel mai bun lucru de acest gen de care am avut parte. Capitolele lungi sunt preferatele mele, si sincer nu stiu ce as fi facut daca as fi citit si nu ar fi fost terminat, Doamne, nu cred ca vreau sa-mi imaginez ce s-ar fi intamplat.
Ar fi grozav sa scrii mai mult, nu neaparat la aceasta poveste. Un fic nou, horror, scurt si perfect la fel ca si acesta, ar fi mai mult decat grozav.
Felicitari, esti o scriitoare grozava, si ai o imaginatie uimitoare, deabia astept sa citesc si restul ficurilor tale.
Buh-bye>:D<