Cântecul nebunului

[Paradox]

Paradox is back with a brand new chapter si iaaata cum lucrurile incep sa se miste intre cretinii astia doi...

Cu riscul de a ma repeta intr-un mod urat si poate neinteresant, dar multumiiim pentru faptul ca treceti pe aici si ca ne lasati parerile voastre! Conteaza enorm sa stim ca suntem citite - asa-i, Ramonel? :-B Va mai asteptam!

Ah, si inca ceva. Sunt constienta de faptul ca acord foarte multe randuri parintilor si cunostintelor lui Mircea - pe viitor nu o sa mai fac asta... in cantitati considerabile -, dar veti vedea pe viitor ca sunt de o importanta primordiala, fiecare dintre ele, si ca nu le mentionez de dragul de a le mentiona.

Dar hai sa trecem la capitol. Sper doar sa nu il urati pe Mircica; e si el un copil frustrat.

Capitolul 5

Tăceţi, voi toţi din jurul meu,
Va rog tăceţi -
Că-s obosit
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor
Că cei ce-s morţi de mult!...
Tăceţi,
Va rog tăceţi...
(Ion Minulescu - Romanţa celui ce s-a-ntors)

Să ştii cum să o iei pe cocoaşă e o adevărată artă.
Sunt flancat de doi tipi care mă ţin cu braţele întinse, de parcă ar vrea să mă crucifice; mă amuz când mă gândesc la asta. Tipul responsabil cu bătaia se năpusteşte asupra mea cu atât de multă pasiune, încât am impresia că este ultimul lucru pe care îl face în viaţa lui mizerabilă. Totuşi, nu se propteşte bine pe picioare şi nici nu îşi foloseşte toată forţa. Îşi iroseşte energia mai mult pe scuipat şi înjurat în loc să se concentreze pe ideea de a-mi produce cât mai multă durere. Râd în sinea mea; amator. Dar nu mă plang... Compensează lipsa de tact cu tot animalismul care zace în el.
Se mişcă şi vrea să mă lovească lateral; rinichiul meu, sărmanul meu rinichi... Îmi încordez muşchii stomacului şi încerc să îmi schimb poziţia pentru a încasa lovitură în centru, şi nu în zona mai vulnerabilă. Expir atât de mult aer în momentul în care pumnul se abate asupra mea încât am impresia că mi s-au rupt muşchii.
Se dă în spate; pesemne că vrea să îşi ia avânt şi să mă lovească în faţă. Nu mai ştiu ce să mai fac. Îmi relaxez muşchii faciali şi îmi las capul pe spate; sper că se va atenua impactul.
Doare al dracului de tare... Simţ gustul de sânge, dar nu ştiu dacă se scurge din nas sau vine din gură, deşi nu mă îndoiesc că ambele variante sunt corecte.
- Puşti cretin! Învaţă să nu te mai pui cu noi de acum încolo!
Foarte original individul. De parcă eu m-am dus la el şi i-am urlat în faţă că am chef să iau o bătaie zdravănă.
O ultima lovitură; simt că e ultima. Mi-o dă cu atâta tragere de inimă, încât, probabil, s-a gândit că dacă ar fi fost mai puternică, nu m-aş mai fi ridicat din zăpadă. Îmi dau drumul la fel de lin precum aş arunca eu cu o piatră, acum, în ei.
Mă prăbuşesc pe spate, în zăpada înroşită. Capul mi-a îngheţat cu totul şi nu îmi mai simt nicio parte din corp. Văd trei siluete deasupra mea, rânjind dubios, ca şi când ar fi dat de marele jackpot. Mă lasă în pace şi le aud paşii undeva în spatele meu; pesemne că o iau în sus, pe alee.
Când se îndepărtează suficient, mă târăsc spre o bancă şi mă aşez cu faţa în jos. Încerc să mă sprijin de obiectul de lemn şi să mă ridic în picioare, dar eşuez cu o adevărată măiestrie. Privesc în faţa mea; aleea e întunecoasă şi tăcută. Tipic.
Scuip; saliva amestecată cu sânge e deja prea mult pentru gura mea. Mă apucă o tuse deranjantă, apoi mă simt ca şi când aş rămâne fără respiraţie.
Am rămas fără bani, fără carte de identitate, fără telefon... Doamne, telefonul! Nici măcar nu e al meu. Proastă zi şi-au găsit şi cretinii ăştia să jefuiască un sărman student.
Mă întorc pe spate şi mă bufneste râsul. Nu e nimic mai minunat decât senzaţia de plumb topit pe faţă... Cum de nu mi-am dat seama până acum?
- Doamne sfinte!
Nici măcar nu am auzit paşi în jurul meu. Casc ochii larg.
- Tu... Ce faci aici?
- Nu asta contează acum! Eşti bine? Ce ţi-au făcut?
Mă bufneste râsul şi mai tare. Nici măcar nu îmi dau seama cine e, dar simt cum capul meu e aşezat pe ceva moale. Cred că e un picior.
- Ştii, când eram mic şi mă băteam cu vecinii de vârsta mea, câştigăm mereu. Acum am pierdut... Ce prost sunt. Ha ha ha!
Mă aud râzând. E clar; am înnebunit de tot.
- Trebuie să sun Salvarea... Nu te mişca, cine ştie ce complicaţii pot apărea.
- Prea târziu, prea târziu... Uite ce cer senin... Twinkle, twinkle, little star...
- Delirezi... Da, 911? O salvare, urgent, pe strada...
- ...how I wonder what you aaare... Cântă cu mine, Sânziana... Tu eşti? Tu eşti, Sânziana? Unde te-ai ascuns toată viaţă meaaa? Twinkle, twinkle, little star...
- Am fost mereu aici, reuşesc să o aud spunând încetişor.
- Nu, nu ai fost... Nu mă cunoşti. Nu ştii cine sunt. Nu ştii ca eu nu beau, de obicei, ciocolată caldă, pentru că îmi face rău la inimă. Dar îmi place să te văd aducând paharul ăla...
I se citeşte mirarea pe chip; mă simt bine când o văd aşa. Mă bufneste râsul din nou. Mă opresc brusc.
- Da-mi pastilele din buzunarul interior al paltonului, te rog...
Tresare şi se uită în jur după palton; acum îmi dau seama ca tâmpiţii aia m-au dezbrăcat ca să mă caute în toate buzunarele.
- Nu sunt aici!
- Atunci uită-te în jur, zic sfârşit.
O simt agitându-se; nu mă pot uita la ea. Capul mi-a îngheţat şi încep să tremur. Ciudat lucru... Cerul era senin acum câteva momente. Acum e negru; doar negru.
- Uite cât neeee...
- Le-am găsit!
Nu ştiu dacă e speranţă sau disperare în glasul ei. Îi fac semn din privire să se grăbească; înţeapă tare de tot... Îmi aşează iar capul pe pulpa ei şi se chinuie să desfacă tubul de pastille.
- Ţi-au îngheţat mâinile... Unde îţi e o mănuşă?
- La tine, îmi zice că şi când ar constata că în cerul e albastru.
- Oooh... Inţeleg... De ce am făcut asta?
Stă cu o pastilă în mână şi mă priveşte într-un fel ciudat; ceva între compătimire şi perplex. Nu m-aş mira dacă aş auzi-o spunând "€œUite-l şi pe ciudatul ăsta...”. Dar ştiu ca nu o va face. Mă gândesc la Alina şi mă bufneste râsul.
- Ştii, am o prietenă... Adică, eu nu o numesc prietenă, dar ea mă iubeşte, şi eu nu o iubesc, dar nu mă lasă în pace... Pentru că eu urăsc oamenii, ştii? Dar îmi place să cred că tu eşti diferită. Spune-mi, eşti diferită? Spu...
Mă apucă tusea şi îi fac semn cu mâna spre pastilă. Gustul amar îmi inundă toată gură şi sper să nu mă înec cu singurul lucru care mă poate salva în acel moment.
- Ai degetele reci... ÃŽi spun. De...
Nu mai apuc să spun nimic; capul îmi vâjâie într-un hal dezastruos. Îi apuc mână fără mănuşă şi i-o pun pe faţa mea. Închid ochii; ştiu ca voi leşina în următoarele momente. Păcat.
Se aude o sirenă.

*

Când am deschis ochii, Florina stătea pe marginea patului şi se uita ţintă la mine. Câmpul vizual îmi era limitat şi înceţoşat, ca şi când m-aş fi uitat printr-un geam murdar. Mă durea pieptul când respiram. Îmi simţeam cutia craniană bubuind şi nu aveam chef să văd pe nimeni. Mi-am îndreptat privirea spre tavan şi mi-am dat seama că mă aflu la spital. Nu îmi aduceam aminte ce s-a întâmplat în seara precedentă a€“ şi nici nu ţineam morţiş să aflu, Nu voiam decât să îmi piară durerea de cap.
Acum sunt mai liniştit. Un doctor în vârstă îmi face o injecţie în vena braţului stâng. Vorbeşte cu mama mea, dar nu reuşesc să desluşesc ce spun. Închid ochii; ce mi s-a întâmplat?
- Nu îţi aminteşti?, mă întreabă doctorul uimit. Pesemne că mi-am exprimat gândul cu voce tare.
- Nu, nu chiar... Îmi amintesc de bătaie, dar nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea.
- Nici eu nu am de unde să ştiu ce s-a întâmplat după aceea.. Te-au găsit într-o baltă de sânge, aproape leşinat, vorbind ceva de circulaţia sângelui prin venele arteriale. Dacă nu era fata aceea drăguţă să sune la timp după ajutor...
- Fată drăguţă? Ce fată drăguţă?
- Chiar nu îţi aminteşti?, mă întrebă cu ochii largi.
Nu, ştiu totul, doar ca îmi place să fac pe victima. Nu ai idee cât e de amuzant. În loc să îi spun asta, îmi îngustez ochii.
- Era acolo o fată care îţi ţinea capul pe picioarele ei... Şi ţi-a dat şi pastila ta.
- Da... Da! AÅŸa este!
Încerc să mă ridic, dar după mai puţin de zece centimetri ridicaţi, simt cum mi se rup toate oasele. Sunt uimit. Se pare că idioţii aia m-au bătut mai tare decât am avut impresia. Doctorul îmi spune că am o coastă ruptă şi o contuzie, dar că trebuie să stau liniştit, pentru că vor trece dacă nu voi face efort. Bătăuşii au fost prinşi, între timp; nu e primul lor atac. Îmi spune ca telefonul, banii şi actele mele sunt în siguranţă.
Zâmbesc; telefonul... Mă gândesc că a stat lângă mine în tot acel timp, mi-a dat pastila şi mi-a suportat aberaţiile, când putea să plece, pur şi simplu, sau să îmi râdă în nas : "€œTu eşti, ăla cu mănuşa? Obsedatule. Aşa meriţi.”
Mă mir de colocvialitatea ei. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să îmi ţină capul pe piciorul ei, să mă mângâie pe cap, să îmi dea pastila, să îmi mângâie buzele inghetate... Trebuie să vorbesc cu ea. Nu îmi place să recunosc, dar îi sunt dator vândut.
Am întrebat-o unde s-a ascuns toată viaţă mea. Zâmbesc în sinea mea; am făcut un pas important spre cunoaşterea şi recunoaşterea ei.
- Doctorul spune că vei putea să ieşi din spital în curând; contuzia e reversibilă, o aud pe Florina deodată.
- Tu ce faci aici, de fapt?, îi răspund. Te-a prins deodată dragul de micul tău copilaş?
- Nu îmi vorbi aşa, Mirule... Te rog.
- Nici tu să nu faci pe mama ocrotitoare, te rog. Ştii prea bine ce părere am eu despre voi. Şi ştii că dacă ar fi după mine aş pleca din casa aia nenorocită, blestemată sau cum vrei să îi spui tu chiar în momentul ăsta. Doar ca nu am de ales. Sunt legat de voi pe viaţă... Ce soartă glorioasă, o, cerule...
- Mircea, termină!, aproape că urlă.
Mă uit cu ochii mari la ea; nu am mai văzut-o niciodată nervoasă. Are pumnii strânşi şi tremură. Îmi reiau privirea inexpresivă şi îmi pun degetul la gură, zâmbind ironic.
- Calmează-te... Vorbeşti cu un cardiac. Ştii prea bine că trebuie să mă protejezi... Mă sperii uşor, mă stresez rapid, mă consum mult. Nu e bine pentru inima mea.
- Tu eşti cel care distruge vieţile oamenilor din jurul său, îmi spune fiinţa din faţă mea cu toată ura adunată în ea.
- Şi a cui e vina că un nenorocit? Educaţia mea nu a fost una excelentă, ştii prea bine.
- Ţi-am spus de atâtea ori că motivul pentru care ne-am purtat aşa a fost...
- Nu e o scuză faptul că eraţi tineri, îi răspund înainte de a-şi termina ideea. Am mai auzit povestea asta de nenumărate ori. Dacă aş avea o prietenă acum şi ar rămâne însărcinată nu aş pune-o să avorteze şi, dacă ar naşte, nu aş abandona copilul... Nu, e greşit ce spun. Nu e vorba ca l-aş abandona, dar nu aş încerca să scap de el. Am terminat discuţia aici, îi spun ridicând un deget.
Rămâne cu gura deschisă; vrea să spună ceva, dar privirea mea o opreşte. Se resemnează, bagă ochii în pământ şi nu mai zice nimic. Iese din cameră, iar eu oftez uşurat.

Tu eşti cel care distruge vieţile oamenilor din jurul său.
Nebun, vicios...
Oricine te-ar dori... Îl compătimesc.

- Uite-l pe eroul nostru!
Sunt trezit din scurtul meu moment de meditaţie de o exclamaţie entuziastă. Îmi îndrept privirea spre uşă şi rămân uimit.
- Radu? Alina? Ce căutaţi amândoi aici?
- Am auzit ce ai păţit şi am vrut să vedem în ce stare eşti... De ce? Nu primeşti vizitele unor prieteni?, mă întreabă zâmbind Alina.
- Oricând, îi zâmbesc înapoi. Nu mă aşteptam să veniţi... Şi mai ales amândoi.
- A fost o întâmplare faptul că ne-am întâlnit; avem o pasiune comună, se pare, îmi spune Radu.
- Aceea fiind?
- Viaţa trăită pe lângă tine!
Mă bufneste râsul într-un mod cât se poate de sincer. Nu am mai râs de mult timp din inimă, fără pic de ironie. Se pare, deci, că sunt persoane cărora le pasă de mine. Se aşează fiecare de câte-o parte a patului, zâmbind cu gura până la urechi. Îmi îndrept privirea când la unul, când la altul.
Fericirea asta contagioasă e prea multă ca să dureze. Simt asta.
Le povestesc, pe îndelete, ce mi s-a întâmplat. Alina spune, din când în când, "€œNenorociţii...” şi îşi astupă gura cu mâinile, iar Radu are o expresie pe care nu o înţeleg -€“ şi nici nu vreau să încerc să o înţeleg.
- Şi până la urmă tipa asta care era cu tine, începe colegul meu să spună, şi a sunat după Salvare... Cine era? Şi ce căuta acolo?
Mă uit în gol pentru un moment. Să spun asta de faţă cu Alina? Ei îi păsa, totuşi, de mine. Eu de ce aş fi un nenorocit mai mare decât sunt deja? Mă uit la ea; are o privire care parcă cere îndurare. Încă nu ştiu dacă îmi citeşte gândurile sau nu.
- Nu ştiu şi... Nu ştiu. Tot ce îmi amintesc este ca a fost acolo pentru mine şi că m-a tratat ca pe un vechi prieten în nevoie. Nici nu ştiu dacă ne vom mai întâlni vreodată. O fi fost îngerul meu păzitor, încerc eu să fac o glumă. Deci cineva incă are grijă de mine.
Alina începe sa râdă, iar Radu îşi dă, amuzat, ochii peste cap. Pesemne că planul meu a mers. Sunt mai împăcat cu mine, acum că nimeni nu bănuieşte nimic.

*

Sunt de o săptămână în spital; doctorul îmi tot spune că voi fi în stare să plec în curând, dar că preferă să nu riscăm nimic. Mă mir că se interesează atât de mult de starea mea de sănătate.
Cei doi prieteni ai mei vin zilnic la mine; îmi aduc prăjituri făcute în casă şi tot soiul de bunătăţi, pe care le refuz politicos. Mă ţin la curent cu ce se întâmplă în facultate, mă felicită că am luat note mari la toate examenele şi mă asigură că nu e nevoie să mă impacientez pentru şcoală; voi reuşi să recuperez.
- Doar eşti băiat mare, puştiule, glumeşte Radu cu mine.
Aşadar, viaţa mea merge neaşteptat de bine. Este martie, nu mă mai simt atât de singur încât să fiu gata să mă urc pe pereţi, iar părinţii mă lasă în pace a€“ doar pe Florina o văd plimbându-se de colo-colo prin spital zilnic. Totuşi, lipseşte ceva... Este ceva care mă face să mă simt incomplet.
Stau pe fotoliul de lângă geam, cu mâna pe obraz, şi mă gândesc aiurea. Cerul e clar, limpede, şi se simte un anume aer primăvăratec. Pe străzi este o mocirlă de nedescris; urăsc vremea asta a anului. Îmi fac planuri... Primul lucru pe care o să îl fac când ies din spital o să fie cafeneaua. O să mă duc la ea, îi voi mulţumi pentru tot şi o voi face sigură de toată recunoştinţa mea. Îi voi înapoia mănuşa, telefonul, şi îmi voi lua şi eu telefonul înapoi. Mai simplu de atât nu se poate.
Am, totuşi, o reţinere. Nu e chiar atât de simplu pe cât pare. În seara cu pricina i-am mărturisit anumite lucruri pe care era mai bine să le păstrez pentru mine. Probabil că acum mă crede un nebun, obsedat, psihopat, sau toate cele enumerate. Totuşi, nu cred că îi sunt indiferent -€“ şi nu neapărat ca prieten, ci că fiinţă umană. Deşi mă îndoiesc ca mă găseşte la fel de fascinant pe cât o văd eu pe ea.
În ciuda acestui lucru, de ce nu a venit să mă viziteze? Îi este frică? Ruşine? Deja îmi cunoaşte numele, sunt sigur de asta; ar fi putut să întrebe aici, la spital, de mine.
Nu, nu e cazul să mă răzvrătesc împotrivă ei... Ar fi un lucru pueril din partea mea.
Felul în care îmi mângâia capul ingheţat... Porii mei nu mai simţeau nimic în afară unor mici fiori. Am nevoie de atingerea aceea, mai mult decât de orice. Nu mai pot aştepta mult timp până o voi vedea din nou.
Nu acum; nu în situaţia asta.