Cântecul nebunului

[Better Off Alone]

Ştiu că am întârziat urât de tot, dar am fost ocupată cu şcoala şi au mai apărut nişte probleme şi nu am reuşit să ajung mai repede. Îmi cer mii de scuze. Voi încerca să fiu prezentă la fiecare capitol, dar, din păcate, nu pot să promit nimic acum că am început liceul. Deci îmi cer scuze şi pentru viitoarele întârzieri - în cel mai rău caz, absenţa mea. Mii de scuze.

Mai trebuie cumva să te felicit pentru ceea ce ai scris? Ştiu că te-ai obişnuit cu asta, dar nu mă pot abţine. Ar fi o insolenţă din partea mea să nu o mai fac. Meriţi fiecare cuvânt de laudă, fiecare felicitare şi aşa mai departe.
Ca de fiecare dată, acest capitol m-a frapat, m-a marcat, mi s-a întipărit în suflet, în minte. Incipitul mi-a plăcut foarte mult, melancolia ei apăsătoare te cuprinde şi pe tine. E imposibil să nu o simţi ( cel puţin asta e părerea mea ). Ai evidenţiat atât de bine singurătatea printr-o singură aluzie la un coşmar, coşmar ce are drept urmare frica şi imensul regret că nu e nimeni lângă ea care să îi curme suferinţa. E doar ea şi atât. Trebuie să lupte în continuare, să reziste până la capăt şi apoi să o ia de la început. M-a marcat, cuvintele mi s-au întipărit pe retină, iar gravitatea scenei a fost de excepţie, mi-ai întrecut cu mult aşteptările ( din nou ). Cred că cel mai mult m-a încântat neputinţa ei, faptul că nu putea schimba situaţia în care se afla, starea vulnerabilă, de-a dreptul deplorabilă.
Întreg capitolul a fost un amalgam de sentimente pe care le-ai aşternut în faţa noastră, pe care le-ai transpus atât de bine în scris. Ai deschis sufletul şi mintea fetei şi ne-ai arătat atât raţiunea, cât şi simţirea, cea din urmă fiind mai puternică. Ţi-am mai spus că îmi place foarte mult de Sânziana, iar acest lucru se datorează descrierii tale impecabile, abordării şi interpretării mentalităţii acesteia de către tine. Ceva cât se poate de potrivit şi unic, cuvintele folosite nu ar putea fi înlocuite. Parcă nu ar suna la fel de bine dacă ai face-o. Nu ştiu ce mă fascinează mai mult, povestea în sine sau felul în care voi o scrieţi. Probabil că ambele lucruri, dar eu tot sunt de părere că dacă altcineva s-ar fi pus să aştearnă pe hârtie acelaşi fir narativ, nu m-ar fi atras atât de mult. Eşti o prozatoare genială, cu nişte aptitudini de excepţie. Amândouă sunteţi. Vă completaţi reciproc, iar rezultatul depăşeşte cu mult limitele frumosului. Nici nu cred că aş putea găsi vreodată un cuvânt care poate descrie acest fic. După cum am mai spus, simt că toate îi pun de fapt în umbră valoarea, dar continui să caut şi mă străduiesc. Chiar meritaţi asta.
Mi-a plăcut incredibil de mult reacţia Sânzianei atunci când el i-a cerut să se aşeze. A fost pur şi simplu sufocată de simpla lui prezenţă, de uşoara apropiere dintre ei. Nu mai ştia nimic, nu mai percepea nimic. În acel moment el era centrul universului ei, întreaga sa existenţă se învârtea în jurul lui. Era captivată, speriată, curioasă, intoxicată de persoana lui. Absolut genial momentul. Când a prins-o de mână, nelăsând-o să plece am putut simţi o tensiune ce atinsese deja cote maxime. Dacă cineva ar privi din exterior nu ar putea înţelege mare lucru, nu ar da nici măcar un strop de importanţă scenei, dar reuşind să vedem prin ochii ei, având accesul la cel mai adânc colţişor al minţii sale, ne dăm seama de gravitatea faptelor şi de cât de mult îi pot afecta pe protagonişti aceste întâmplări. Fiecare emoţie ce a urmat scenei a fost pe măsură. Gândurile ei erau contradictorii, ea era din ce în ce mai confuză, mai agitată, mai speriată.
Situaţia a revenit oarecum la normal când programul de lucru s-a terminat. Recunosc că mi-a plăcut discuţia dintre cele două prietene. Hotărârea Georgianei de a păstra copilul arată faptul că este matură, că a învăţat să îşi asume responsabilitatea asupra faptelor comise. Practic acel copil îi face un bine dacă stai să te gândeşti că ia renunţă chiar şi la fumat. Ba chiar mai mult, ea nu îl ia drept o povară sau o pedeapsă, ci mai mai mult ca pe o bucurie. Asta denotă bunătatea ei. Impresionant. Apoi, ca totul să fie perfect, a venit acel telefon. Odată cu acesta am mai descoperit o trăsătură a fetei, şi anume spiritul de sacrificiu. Cu toate că ea era extenuată şi îşi dorea să ajungă acasă, i-a cedat apartamentul frăţiorului ei mai mic. Sprit de sacrificiu, bunătate, dragostea de soră. Sânzi îmi place din ce în ce mai mult.
Apoi a venit a doua întâlnire dintre cei doi. Deşi tensiunea este încă vizibilă, ea a fost cu mult mai calmă decât ultima dată. Au avut o conversaţie scurtă, ea şi-a pierdut firea, dezvăluindu-se astfel lui. Acea dorinţă arzătoare de a nu fi patetică în faţa lui a fost normală, cu influenţe realiste. Cred că mulţi ar fi procedat la fel. Oricum, bariera ce se afla înainte între ei a început să dispară, asta e clar. Şi chiar dacă ea nu îşi dă seama prezenţa lui a fost cea care a făcut-o să depăşească momentul de răscruce. El a fost ca un fel călăuză. Plin de semnificaţii, de importanţă, un moment ce va rămâne mai mult ca sigur în mintea celor doi.
Acum să ajung la ceva care m-a şocat de-a dreptul. Nu pot să cred că mi-ai folosit numele. Sunt încântată, flatată, onorată şi şocată. Nu ai idee cât de bine mă simt acum. Mi-ai stârnit o altă curiozitate. Abia aştept să mai aflu ceva despre această Silvia. Chiar m-ai uimit aici.
Acum, trecând peste acest lucru, vreau să îţi spun că finalul a fost genial. Felul în care ea a revenit asupra spuselor ei, contrazicându-se din nou a fost perfect. Nici nu ştiu cum ai fi putut încheia mai bine. Regretul a fost foarte bine conturat, iar eu am adorat ultima frază. Compătimire de sine, regret, pasiune şi o uşoară notă de mister. Cam asta îmi transmite.
Curiozitatea este imensă, bineînţeles. Abia aştept să văd ce alte întorsături vor mai lua lucrurile, ce fel de idei aveţi voi de fapt şi ce alte versuri mai folosiţi ( acum că mi-am amintit, nu cred că mai trebuie să specific faptul că versurile sunt superbe, se înţelege de la sine ).
Mult succes în continuare, baftă la scris şi multă imaginaţie >:D<
Paradox, succes cu următorul capitol.