Cântecul nebunului

[Teh]

Vă mulţumim tuturor că aţi trecut pe aici. Ideea cu Ion Minulescu şi poeziile a fost a lu' Paradox. Ea a venit cu ele. Ideea pentru poveste, am creat-o amândouă, minte cu minte, idee cu idee, gând cu gând. Adevărul este că ne-am cam completat ( dacă mâncăm amândouă acelaşi lucru în aceeaşi zi =)) cum se poate altfel ). Revenind, înainte nici nu citeam poezii de Minulescu, acum mi se pare genial. Cred că aşa păţiţi şi voi. Mă bucur că vă place ideea şi titlul şi povestea.
Numele de Mircea l-a ales singurică Paradox pt. personajul masculin şi nu puteam să fiu mai de acord de atât. Înţeleg că place tuturor, trebuie să placă. ( nu ? ) mă bucur că îmi împărtăşiţi părerea. Numele de Sânziana... Well, eu cred că îmi defineşte personajul. Eu l-am ales pentru simplul fapt că mi se părea că se potriveşte la perfect cu personalitatea ei. Şi-mi place. Asta rămâne de descoperit pe parcurs. Să vedem.
Oricum... sper să continuaţi să citiţi şi să ne comentaţi. Orice părere aduceţi este mai mult decât binevenită >:d<. Mulţam !

Lectură plăcută!

Capitolul 2

Străinule ce baţi la poartă,
De unde vii
Åži cine eÅŸti?...
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti
Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...
( Ion Minulescu, Romanţa noului-venit )

Odată, când eram mică, am fost întrebată ce cadou vreau de ziua mea. Am răspuns: vreau să stăm cu toţii acasă! Au râs, părinţii mei şi mi-au promis că aşa va fi. Nu îmi amintesc câţi ani aveam, eram prea micuţă, dar ştiu cu exactitate, pe data de 23 iunie nimeni nu era acolo, decât eu având grijă de fratele meu mai mic. Găsisem cadouri scumpe şi un tort în bucătărie, dar nu am putut zâmbi toată ziua. A fost cea mai urâtă onomastică.

- Scoate banii, fato, am câştigat.
O aud pe Cristina vorbindu-i Georgianei şi îmi atrage imediat atenţia. Era seara, târziu, trecut de ora zece şi noi ne schimbam în vestiare. Am ridicat privirea spre brunetă ce tocmai îşi scosese portofelul pufos din geantă.
- Ia, coţofano! Strigă şi Geo indignată, aruncându-i o bacnotă de 50 de Roni.
Nedumerită, nu am putut sta fără să întreb ce se întâmpla. Cele două au râs.
- Haide, am pus pariu că ăia doi vin iar azi aici şi aşa a fost, a zâmbit energic luându-şi geaca de fâş pe ea şi închizându-i zgomotos fermuarul, adăugă: vin aici de prea multă vreme, de fapt – cu regularitate, l-am văzut pe ăla brunet. Geo, ca întotdeauna, nu are simţul pariurilor, zâmbi până la urechi uitându-se la colega noastră şi plecă, închizând brusc uşa în urma ei, fără a saluta. Tipic acesteia.
Am oftat, punându-mi uniforma în vestiar şi închizându-l obosită. Stătusem atâta în picioare azi, credeam că o să mă prăbuşesc.
Ştiam şi eu despre ce vorbeau cele două. Acel Mircea pe care îl văzusem de prea multe ori în decursul acestui an, numele i-l auzisem întâmplător.
- Cum naiba poţi sta în fustă pe vremea asta?
Mă trezeşte Georgiana din visare, punându-şi mânuşile. Îmi iau şi eu haina, închizându-i nasturii cu grijă.
- Ce anume ai vrea să îmbrac? o întreb ridicând din sprâncene şi având grijă să îmi prind bine eşarfa la gât. Era frig afară.
- Suntem în secolul XXI, femeile au voie să poarte pantaloni!
Am dat din umeri la această replică plină de entuziasm. Recunosc, nu mă interesa. Îmi plăceua lucrurile simple, elegante şi totodată confortabile. Nu m-aş fi putut simţi mai bine într-o pereche de jeanşi decât într-o fustă.
- O să îngheţi! Adăugă parcă pentru a mă mustra, scoţând de la mine un chicot sincer.
- Am dresul, nu îţi face griji.
Nu ştiu de ce spuneam aceste lucruri, era doar o conversaţie superficială, terminată rapid, imediat ce fiecare a ieşit pe uşă şi s-a uitat în altă direcţie. Ea urcă rapid într-o maşină condusă de un bărbat pe care nu îl cunoşteam, iar eu am mers pe trotuarul luminat artificial.
Era frig, ningea şi credeam că o să îmi îngheţe şi creierul. Până la mine acasă era foarte mult, şi până la metrou mă puteam descurca, într-un fel sau altul. Aş fi vrut să nu fie atât de alunecos pe jos şi să nu îmi fi luat pantofii cu toc ascuţit. Ce fusese în mintea mea când îi alesesem? Dar era dimineaţă şi niciun fulg nu îşi făcuse apariţia pe cer. Azi lucrasem prea mult, eram extenuată. Orice m-ar fi putut deranja.
Deşi nu aveam dreptul să mă plâng. Trei ani în facultate irosiţi degeaba! Nici măcar nu lucram în domeniul acela; avusesem un part-time la o cofetărie pe timpul studenţiei, dar se închisese imediat ce am terminat eu. Cu experienţa şi o scrisoare de referinţă, am putut fi angajată destul de uşor aici. Şi partea ciudată era că îmi plăcea, chiar dacă era obositor şi uniforma roşie nu era preferata mea, mă făcea să par şi mai palidă decât eram de fapt.
Fulgii se înteţiseră iar eu am mărit pasul, călcând cu câtă grijă îmi permiteam. Aş fi vrut să îmi fi luat o căciulă, sau măcar ceva pentru a-mi proteja urechile. Sigur erau roşii din cauza gerului, ca nasul meu, şi faţa îmi îngheţase, o simţeam. Buzele mi se crispaseră şi mi-era cu neputinţă să cred că ochii îmi sunt în totalitate deschişi, în timp ce respiraţia mea greoaie se vedea în aer.
Curând, am ajuns la metrou. Am urcat, am stat iar în picioare negăsind niciun loc liber şi m-am gândit. M-am gândit la un simplu chip de care avusesem parte în ultimele zile. Şocată, am zguduit din cap, contrariată. De ce mă gândeam eu acum la puştiul acela ce venea cu regularitate în restaurant? Era doar un student, unul drăguţ, arătos şi foarte matur, cu un păr atât de bine întreţinut şi cu o expresie atât de înduioşător de crudă, cu ochii căprui fantastici ce te captivau dintr-o singură privire indiferentă... Mintea mea o luase razna, aşa că am dat vina pe oboseala excesivă.
- Bârrrrr!
M-am trezit exclamând imediat ce m-am aflat din nou în stradă, mergând cu aceiaşi paşi grăbiţi spre bloc. Cu o forţă ce de abia mi-o găseam, am reuşit să deschid uşa clădirii şi să intru în lift, aşteptând să mă urce la etajul cinci.
Apartamentul meu era neobişnuit de cald, sau poate corpul meu era prea rece în acel moment. Mi-am pus haina în cuier, m-am descotorosit de geantă şi eşarfă, mânuşi şi cizme şi m-am baricadat în bucătărie pentru a-mi pregăti un ceai fierbinte. Aveam neapărată nevoie de el.

*

A doua zi am fost trezită de sunetul insistent al telefonului. Am sărit ca arsă de sub pilota groasă şi l-am apucat, apăsând butonul verde chair înainte de a observa cine mă apela. Nu ştiu de ce fusesem atât de speriată şi inima îmi bătea cu atât de multă putere, dar m-am calmat auzind vocea frăţiorului meu.
Cred că avusesem un coşmar.
- Cât e ceasul? îl întreb nedumerită, fiind convinsă că el nu putea fi treaz la o oră prea înaintată.
- E 9 fără 10. Auzi, poţi să vii până la mine la liceu? Am nevoie de nişte parale.
Tac, ca pentru a prinde forţă. Era la şcoală, uitasem, azi era luni. Pierdusem noţiunea timpului. Mă suna pentru bani. Doar nu crezusem că mă întreba de sănătate? Să fim serioşi.
- Cât şi pentru ce?
- 100 de lei. M-am băgat în ceva şi dacă nu îi dau până la 12, o belesc. Grăbeşte-te. Bine?
Îmi închide înainte să reuşesc să îi răspund. Oricum, ştia că voi fi acolo. Nici nu mai avea rost să comentez. Trebuia să îl ajut. Era datoria mea.
Mă ridic leneşă din pat şi mă îmbrac cu mai multă energie, schiţânz un zâmbet la gândul că Ionuţ va fi fericit că îl scot iar din probleme. Nu era pentru prima dată.
Mi-aş fi dorit o maşină. Era un chin să ai carnet de şofer şi să nu ai ce conduce. Să iau un taxi nu îmi permiteam, aşa că a trebuit să mă conformez cu mersul pe jos, condusă de frig şi admirându-mi respiraţia ce umplea aerul.
Oamenii treceau pe stradă, unii atât de nepăsători încât te întrebai dacă sunt conştienţi de zăpadă, de frumuseţea naturii şi a existenţei propriu zise. Dar, ce spuneam eu? Eu eram atât de preocupată de problemele mele încât de abia îmi făceam timp pentru a privi în afară. Trebuia să mă împac cu tatăl meu, deşi nu voia să audă prea multe despre mine. Mama mea avea curând să cedeze nervos dacă o mai refuzam cu toate întâlnirile pe care dorea să mi le pregătească. Nu concepea faptul ca eu să fiu singură, de parcă întotdeauna avusesem nevoie de protecţie. Când eu fusesem cea ce îi protejase pe toţi, de-a lungul anilor.
Mi-am alungat gândurile şi m-am poziţionat la intrarea în liceu, neîndrăznind să merg mai departe, dându-i un mesaj lui Ionuţ. Curtea şcolii era goală, doar câte un chiulangiu stând să fumeze câte o ţigară, dar aruncând-o rapid şi grăbindu-se în clădire, dârdâind şi frecându-şi mâinile. Curând şi brusc, în spatele meu a apărut frăţiorul meu, aproape speriindu-mă. Mi-am păstrat calmul şi l-am analizat din cap până în picioare.
Aş fi vrut să ţip la el, să îl trag de braţ şi să îi spun să termine cu toate acestea, să nu se mai bage în probleme. În schimb, i-am zâmbit cald, i-am mângâiat faţa îngheţată şi am scos banii, cu un mic plus pentru el.
- Mersi! a strigat vesel, sărind şi îmbrăţişându-mă strâns.
- Mă duc la oră, merci, Sânzi!
Vrând să plece, s-a întors şi se pregătea să plece, dar s-a oprit pentru a adăuga:
- Tatei o să îi treacă, o să vezi, ar fi bine să vii weekend-ul ăsta pe acasă, mama vrea să te vadă!
Şi-a arătat dinţii albi crescuţi prea în afară şi fugi. Nu apucasem nici măcar să îl cert pentru faptul că era cu capul gol şi se vopsise iar, blondul acela spălăcit. Deşi, se potrivea culoare cu ochii lui verzui, spălăciţi.
A dispărut, lăsându-mă să mă uit la el cum aleargă, îmbrăcat într-o bluză subţire.
Ce rost avea să mă stresez din această cauză? Aşa a fost şi va fi întotdeauna. El va intra în probleme şi nu se va maturiza curând, iar eu voi fi întotdeauna acolo să îl salvez. Tata nu mă va ierta niciodată pe deplin pentru faptul că nu am intrat la medicină şi nici nu am mai vrut să optez pentru această facultate, iar mama mă va sâcâi întotdeauna cu soţul pe care vreau să mi-l aleg cât de curând posibil. Cât despre celelalte, erau amintiri apăsătoare pe care nu voi putea să le uit. Viaţa mea era simplă şi aveam de gând să o las să continue aşa. Îmi plăcea liniştea, stabilitatea şi lucruruile frumoase. Pentru nimic în lume nu voiam să schimb asta.
Cu o senzaţie plăcută de fericire, am mers înainte, profitând de ziua mea liberă pentru a cumpăra un cadou. Curând era ziua Georgianei şi trebuia să îi iau ceva, deşi gusturile ei erau atât de complicate încât nu credeam că o să reuşesc cu adevărat să aleg ceva.
Seara, aveam să merg la restaurant, era un program încărcat pentru că cineva ocupase mai multe mese, probabil pentru un anumit eveniment. Probabil nu vor mai exista şi alţi clienţi.
Cel mai posibil, nu îl voi mai vedea azi.
La ce îmi stă mintea? ...
Patetică! Ca întotdeauna!
Conştiinţa mea, întotdeauna acolo când aveam nevoie de ea.

*

- E acolo, nu-i aşa? Uite, îţi zic sigur, tipul ăsta are ceva de vine în fiecare zi aici!
Nu voiam să ascult părerile Georgianei. Era paranoică. Cristina credea că băiatul acela avea ceva pentru Geo şi aceasta susţinea sus şi tare că venea pentru mine. Iar eu? Ei bine, eu ştiam cu siguranţă faptul că era doar obosit şi aici era un local atât de liniştit, plin de muzică bună şi serviciul atât de excepţional încât se simţea bine, relaxat. Era o metodă de a uita de toate problemele sale, sau de a le analiza la rece. Se vedea pe chipul lui îngrijorat.
Iar eu, o toantă incurabilă, eram vrăjită de fiecare expresie a lui. De fieare gest al său. De modul în care ţinea ţigara aceea între degete şi apoi o cuprindea cu buzele. Observasem toate astea cu timpul, lăsându-mi ochii să rătăcească spre el, mustrându-mă imediat pentru prostia pe care o făcusem. Era elegant şi dulce prin pura lui existenţă. Uram bărbaţii care fumau, dar el părea mai mult un băiat. Unul ce ştia ce vrea şi totodată era pierdut în lumea aceasta mare. Iar eu prindeam mereu senzaţia că aş dori să îl îmbrăţişez, să îl strâng tare de mână şi să nu îi mai dau drumul...
Desigur, eu nu eram în deplinătatea facultăţilor mentale şi eram prostită prea repede de ceea ce vedeam. Oricum, exista o şansă de 0,01% ca el să fie interesat de mine.
Aveam 1,74, părul şaten deschis, drept şi lung, cu un trup slab, albicios, bolnăvicios şi cu o fragilitate şi vulnerabilitate prea ridicate. Nu se găseau prea multe puncte atrăgătoare la mine, deşi eram anemică îmi păstram o culoare roşie în obraji, poate era singurul lucru ce ieşea în evidenţă.
Şi, încă odată, de ce îmi băteam capul cu aşa ceva?
Plină de energie şi ignorându-mi aberaţiile ce se plimbau prin cutia craniană, am ieşit cu tava în mână îndreptându-mă spre masa lui. Întotdeauna purta cămaşă, iar acum puloverul de de-asupra îl făcea atât de blând încât am crezut că o să mi se împleticească picioarele. Reacţia mea era provocată de această dată din cauza... stresului.
Am pus ciocolata caldă pe masă şi pachetul de ţigări alături, încercând să nu îi caut ochii cu disperare, deşi simţeam o nevoie absolută să îi întâlnesc. În schimb, am analizat masa, era plină de caiete, un pix, două creioane şi cărţi. Ştiam că este un tip studios de când cu acel incident cu hârtia arsă, şi pe de-asupra are o personalitate atât de drăguţă. Iar eu nu am fost în stare să îl întreb nici măcar atunci când am vorbit cu el ce studiază

Cu degetele sale lungi cuprinsese o singură carte, ce mi-a atras imediat atenţia.
-Oh, incredibil, citeşti „ În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust?
Prin vocea mea se transmitea toată surprinderea. Era cartea mea favorită deşi într-un fel mă speria grozav.
Capul lui se mişcă şi privirea lui aţintită odinioară asupra paginilor este revărsată asupra mea. Îmi astup rapid gura cu mâinile şi roşesc puternic, având impulsul de a fugi de acolo şi a nu-l mai întâlni vreodată. Seriozitatea chipului său mă face să tremur, îmi doresc să stau acolo la nesfârşit şi să îl cercetez iar ca toţi cei din jurul nostru să dispară, să nu pot fi mustrată pentru ceea ce fac. Inexpresivitatea pupilelor sale mă zguduie, la fel ca-ntotdeauna.
- Scuză-mă, te rog, adaug de abia rostit, cu tenul arzându-mi puternic, mă întorc şi îmi accentuez paşii în disperare, aşteptând cu nerăbdare să ajung în bucătărie.
Simt că toţi mă observă şi că m-au prins asupra unei greşeli, de parcă aş fi făcut o boacănă. Cu capul în podea reuşesc să merg mai departe, încercând să respir normal.
- Sânziiiiiiiiiiana!
Tresar atât de puternic la auzul numelui meu că aproape scot un ţipăt.
- Ce te sperii aÅŸa?
Era doar Costi. Răsuflu uşurată, trag aer în piept puternic, îmi îndrept spatele şi îi răspund:
- Ce s-a întâmplat?
- Unde ţi-e tava?
Şi iar, moment de panică. Ce făcusem? Cum putusem fi atât de neglijentă! Cred că se putea citi din expreisa mea îngrijorarea, încât mă întreabă:
- Ce-ai făcut?
Îmi vine să râd nervos şi să o iau la fugă. În schimb, dau din umeri, surând şi ies, promiţând să vin „victorioasă”.
Dau târcoale mesei şi mă prefac că fac alte lucruri, că trebuie să inspectez ordinea, orice doar să mă gândesc cum să ajung acolo, sperând că va pleca. Tava a rămas intactă în locul acela, nici nu a observat-o, cred. Aş putea să ajung acolo fără ca măcar să mă vadă. Aşa o să fac. Cu paşi pe cât de hotărâţi pe atât de nesiguri, trec pe lângă el şi vădit indiferentă încerc să dispar. Dar e prea târziu, pentru că deja m-a zărit. Cred că am roşit, încă odată.
- Ştiam că te întorci... zise atât de sigur cu aceeaşi tonalitate rece... Sunt lovită din plin. Ce dorea să spună prin asta? Să îmi ucidă inima ce acum bate atât de tare încât am impresia că-mi va sări din piept?
- Să iei tava, adaugă neinteresat, întorcându-se la cartea sa.
Iar eu mă întreb de ce nu mă pot mişca de acolo, rămasă blocată pentru a-l observa.
- Vrem ÅŸi noi ceeeva!
Magia este spartă de un grup zgomotos iar eu mă-ndrept într-acolo, cu mintea încă pierdută în ceaţă. Cred că ar trebui să socializez mai des, altfel nu o să mai înţeleg latura umană.