Cântecul nebunului

[Teh]

Mulţumim de comentariu >:d< îmi cer scuze pentru întârziere dar ... well, multă vreme nu am avut nici un comentariu şi nu prea îmi place să postez fără o micuţă părere înainte, I feel bad lol şi apoi au mai fost şi alte probleme - dar în final am venit cu capitolul 6 / care sper să vă placă - orice păreri sunt apreciate.

Astea fiind spuse, o să fiu scurtă, lectură plăcută!

Capitolul 6

Nu-i cer nimic...
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic...
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Åži i-aÅŸ cere-apoi aÅŸa:
( Romanţă policromă, Ion Minulescu )

- Puteai să dai la Medicină. Alta ar fi fost situaţia ta acum. Cap ai, eşti o fată inteligentă! Lucrezi într-un amărât de restaurant pe un salariu de pomină! Te zbaţi ca un câine, ca un om de jos, ca o parie pentru ce? Ai părinţi! Ne ai pe noi! Ce nu ar da alţii să aibă o situaţie, să poată să plătească studii atât de grele?
Vorbea cu mine, pe tonul răspicat, plin de regret şi totodată ameninţător. Iar eu stăteam dreaptă în faţa lui, neîndrăznind să schiţez vreun gest, să şoptesc ceva sau fie să îmi ridic fruntea şi să îi cercetez ochii. Mi-era teamă de ceea ce aş fi urmat să văd acolo; faptul că m-ar fi ameninţat că eram o nerecunoscătoare, că nu apreciam toate eforturile lor, tinereţea lor pierdută pentru a ne face mie şi fratelui meu o situaţie. Eram o laşă. O persoană prea slabă, călcată în picioare de propriile ei emoţii.
- Erai singura noastră salvare! Mi-e şi ruşine să ies pe stradă şi să mă întrebe vechile cunoştinţe: ce mai face fata dumitale, domnu’ Maroiescu? Ce să-i zic? Lucrează ca o chelneră, Mihaie, că altceva n-a învăţat la şcoală! Mi se crapă obrazu’ de ruşine! Fată deşteaptă, cu facultate, mândria mea, uite-te în ce hal am ajuns cu toţii. Tu nu vezi? – zise pe un ton mai ridicat, dând din mâini, exagerând ca întotdeauna şi îndreptându-şi toată atenţia asupra fratelui meu, arătându-mi-l cu degetul.
- Ce să mă fac eu c-o lepre ca el, zi-mi tu acum! Nu e în stare de nimic. Are absenţe multe. Nu învaţă. Are note proaste. Nu o să fie capabil nici să ia examenul ăla amărât de bacalaureat; o să mă închin şi o să îi mulţumesc lui Dumnezeu dacă o să se întâmple; dar aşa minuni, mai rar. E o tufă de Veneţia; ba că mai rău de atât. Cu el nici să ies în lume nu vreau!
Accentua fiecare literă, fiecare cuvânt ieşea ca şi cum ar fi fost cel mai groaznic. Căutam disperată privirea fratelui meu, gata să o întâlnesc pe aceea îndurerată încă din copilărie. Dar nu. Stătea indiferent, parcă fără să asculte vorbele ce îi erau adresate asemenea unor jigniri atât de acide.
Iar eu eram tulburată. Aproape că tremuram. Inima mi se zbătea şi nu stătea deloc locului, mi-era frică de ce ar putea continua, de ce ar ieşi din asta. Mama stătea liniştită pe o canapea, cu faţa în jos, oftând din când în când şi dându-i dreptate omului crud ce ne ţinea morala.
Ionuţ avusese deja parte de asta. Noaptea trecută. Fusese beat. Beat criţă. Şi, ca un idiot, nu reuşise să ajungă la mine acasă, nu mai ştia adresa. A vomitat în faţa uşii. Mama l-a găsit acolo, stând aruncat în zăpadă, în prag. Iar tata, dezgustat de ceea ce văzuse a anunţat „ ăsta nu e fiul meu”. Doar cu insistenţele mamei „ să nu vadă vecinii”, a cedat şi l-a primit în casă. Fusesem chemată aici, chiar de către frăţiorul meu. Nu puteam să îi refuz nimic. Dacă mă chemau ei, nu aş fi venit.
Crudă. Rea. Nesuferită. Eram într-un fel.
- Ionel, ce mă fac cu el! Uite-te! Uite-te! Mai rău ca tine. Măcar tu eşti fată cuminte, inteligentă şi prea naivă. Cum mă, Anişoara lu’ tata, ai ajuns tu, fată cu diplomă să lucrezi ca o amărâtă de chelneriţă?
Şi a continuat să vorbească despre asta, mult, mult şi bine până când i-a obosit gura şi nu îşi mai găsea cuvinte de repetat.
- Fii şi tu cuminte, arată-le că îţi pasă, ajută-l zilele astea pe acasă, mai învaţă şi tu...
Ieşisem din casă, era frig, se mai vedeau câteva pâlcuri de zăpadă, ici-colo. Era deja martie. Era frig. Dar se terminase cu iarna. Se terminase pur şi simplu, nu mai erau fulgi, nu mai era peste tot omăt iar eu nu mai alunecam la fiecare pas... Şi nici acum nu îmi recăpătasem cealaltă mânuşă. Oare de ce am refuzat să îmi cumpăr altă pereche?
- O s-o fac. Nenorocitu’, crede că mă poate controla. Îmi bag p***, zău dacă nu. Ce morţii lui se bagă în viaţa mea? El m-a crescut? L-a durut direct în paişpe de mine cât stăteam cu toţi proştii pe stradă. Se uita doar la tine, rareori şi asta, şi doar să te frece la icre să înveţi. Bă, e de pomină cu el. Amin şi asta e!
Am chicotit, punându-i mâna în cap şi deranjându-i părul, tentată să îl sărut pe obraz. Nu am reuşit să fac gestul pentru că m-a îmbrăţişat subit.
- Hai, du-te. Ai stat deja prea mult aici. Te sun eu.
Fără să mai aştept un alt îndemn, îi mulţumesc din priviri şi dispar. Ştiu că nu a intrat în casă, chiar dacă nu mă uit înapoi, s-a aşezat pe vine şi şi-a scos o ţigară, Pall Mall, fumând liniştit, observat de vecini şi neinteresându-l asta câtuşi de puţin. Aşa era el. Nu îi păsa.
Eu am luat-o uşor pe străduţa îngustă, ieşind curând din cartierul copilăriei mele, bucuroasă că era un metrou atât de aproape.

[center]*[/center]

Cât a trecut de atunci? De abia dacă îmi amintesc. E totul în ceaţă. Nici nu mai ştiu cum s-a întâmplat.
Mint. Îmi amintesc prea bine. Eram la o distanţă considerabilă. Nişte tipi au trecut destul de aproape de mine, m-am depărtat. Nu m-au văzut. Am mulţumit asta. Păreau nişte adevăraţi vagabonzi. Mi-era teamă de fiecare străin cu chip ciudat, pervers. Apoi, mergând mai departe, l-am zărit pe el. Aruncat pe o bancă. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat, am fugit, am mers mai repede sau la pas normal, dar curând l-am ajutat. Nu îmi mai păsa nimic. De abia pricepeam ce zicea. Îmi spunea pe nume. Mă întrebam de unde îl ştia. Strnaiu, într-un moment atât de crucial eu mă gândeam cât de frmos îmi suna numele rostit pe buzele lui reci, îngheţate. Le atinsesem. Îi mângâiasem părul. Credeam că voi muri de nelinişte şi totodată de fericire, două sentimente combinate atât de ciudat.
Ambulanţa a venit prea rapid. Pentru ce fuseseră pastilele alea? Avea probleme cu inima... Era bolnav. Mai bolnav decât mine şi închipuirea mea straşnică. Am vrut să merg cu el. Am făcut-o. Oare de ce? Am ajuns acolo, doctorul m-a luat la întrebări. Nu i-am spus numele meu. Am plecat şi nu am mai dat pe acolo.
O laşă. Asta sunt. Nu-i aşa?
Da, mi-a fost frică să îl caut. Ce o să zică? Dacă nu o să mă mai ţină minte? Dacă o să creadă că îl urmăresc, că vreau ceva de la el? Nu, nu, nu şi nu. Deşi, o recunosc faţă de mine. A doua, a treia, a patra şi chiar şi a cincea zi am fost până acolo. Până la intrarea în spital. Ciudat, în fiecare zi am văzut două persoane venind, la aceeaşi oră ca şi mine. Un bărbat şi o femeie. Fata era simpatică. Iar el... Îl cunoşteam de undeva, doar că nu-mi puteam aminti de unde. Îl mai văzusem. În fond, lumea era mică. Era doar o coincidenţă, probabil. Am stat acolo şi am cercetat clădirea în fiecare dintre acelea cinci zile şi nu am îndrăznit să intru. Apoi, nu m-am mai dus. Ce rost avea? Probabil deja mă uitase. Iar eu eram proastă să cred că delirase atât de frumos. Unde fusesem toată viaţa mea? Îl aşteptasem, posibil. Şi el de ce îmi zisese toate cuvintele alea? Pentru a-mi fura somnul şi liniştea, cu siguranţă. Meschin. Rău. Misogin. Îmi fură inima şi apoi o bagă într-un pat de spital iar eu nici măcar nu am dreptul să merg să o revendic. Rău. Rău. Cel mai rău. Şi totuşi, de ce mă gândesc mereu la el?
Lasă asta, Sânziana! Încerc să mă încurajez singură, trântind uşa de la aparatamentul meu. M-am uitat în jur. Am făcut curăţenie; nu mai făcusem de mult. Era călduţ, dar parcă deja începuseră să nu mai bage destul gaz în calorifere. Aşa se întâmpla mereu. Uram asta. De parcă temperatura corpului meu se putea mulţumi cu ceea ce îmi dăruiau caloriferele alea. Nu. Bineînţeles că nu. Niciodată nu eram mulţumită...

[center]*[/center]

- Sânziana, trezirea, e nouă şi paişpe, e martie, avem clienţi, e sâmbătă şi tu visezi la prinţişori. Du-te la masa aia şi serveşte odată!
Tresar neliniştită la auzul vocii colegei mele, Georgiana. Îi zâmbesc în fugă, apuc carnetul şi fug rapid, fără a mă împiedica. Mă uit în jur, sunt chemată la o masă, răspund, iau comanda, aduc ceea ce vor fără prea mare dificultate. Iar cercetez întregul loc. Văd la o masă un bărbat cunoscut. Nu e singur. E cu o fată. O fată pe care am mai văzut-o. Aceeaşi doi pe care îi zărisem în faţa spitalului, îmi amintesc grav. Aproape tresar; respir adânc, îmi iau tot curajul din lume şi îmi tot repet „ e doar o coincidenţă”. Are efect. Nu au de unde să mă cunoască, probabil nici nu m-au văzut vreodată; nu au cum să fie în legătură cu Mircea. Nimeni nu ştie şi nu va ştii că am vrut să îl caut.
Ce stupid. Parcă aş avea cinsprezece ani...
- Cu ce vă pot servi? spun într-un mod atât de rece şi formal încât îmi doresc să mă ascund într-un colţ întunecat al camerei. Parcă aş purta o mască.
- E frig, ciocolată caldă! exclamă bruneta frecându-şi mâinile. Avea pus pe spătarul scaunului o geacă subţire. De aia dârdâia, probabil de abia veniseră de afară şi ea era îmbrăcată cum nu se poate de bine...
Notez, absentă.
- La fel, spune şi tipul pe care îmi jur că îl cunosc de undeva. Se aprinde beculeţul.
„ Cu el venea şi Mircea...”
Poftim? Ce e asta? Doar o coincidenţă! Am zis. Ba nu. Oh, ce mă fac? Aproape că îmi tremură picioarele. Respir adânc, plec de acolo, simt că sunt urmărită cu privirea, dar nu dau prea multă importanţă. Le aduc comanda, îmi mulţumesc nu prea interesaţi. Şi totuşi, simt că fiinţa respectivă mă recunoaşte şi îmi dă mai multă atenţie decât trebuie. Roşesc de furie şi îmi doresc să nu fiu acolo. Să nu am tura aia. Să nu trebuiască să îndur asta.
Dar am avut noroc. Au plecat curând şi au lăsat un bacşiş frumos. Plus un bilet.

[center] Salonul 124

PS: Spitalele nu sunt aşa îngrozitoare. Ar trebui să încerci să intri.[/center]

Atât.
Atât scria în acel bileţel. Mă lua cu leşin. Am servit, ascunzând hârtiuţa într-un buzunar şi am vrut să par veselă. Oare mi-a reuşit? Habar nu am. Gândul îmi era doar la întâmplarea aceasta nefastă.
Nefastă. Era o ameninţare. Ar fi spus că m-a văzut. Sigur ar face-o dacă nu m-aş duce să îl văd. Dar cum să fac asta?
Da. O să merg să îi înapoiez telefonul.
Dar nu pot să fac aşa ceva.
Nu pot să merg să îl vizitez şi punct. Cum să fac aşa ceva? O să creadă că sunt disperată.
Nu. O să merg să îmi fac nişte analize. Trebuie să o fac. Atunci o să am un pretext. „ Am greşit salonul...”
Nu. Refuz. Eu nu sunt o mincinoasă.
În timp ce mă zbăteam cu propria mea minte, Georgiana mă zgâlţâie. Ieşisem din restaurant şi pe ea venea să o ia, ca întotdeauna, iubitul ei. Îşi cumpăraseră un apartament acum o săptămână. Eram fericită pentru ea.
- Mâine merg la ginecolog, vii cu mine? El nu poate să meargă.
Dau din cap absentă. Îmi zice numele spitalului. Ora, locul în care ne întâlnim. Accept, mută de uimire. Viaţa e ciudată. Ciudată şi mică. Mâine aveam să îl văd pe Mircea? O să îi duc telefonul. De ce se întâmplă aşa?
Nu vreau să îl vizitez. Ba vreau. De ce mă mint? Sunt aşa o ipocrită! Nu vreau să creadă, de fapt, că mor după el. Că eu îmi doresc să îl văd... Deşi îmi doresc. Ah, trebuie să mă preocup de starea lui... ce înseamnă asta? Da, un sentiment din acela de ... Soră mai mare? Ciudat. Vara asta făceam 24 de ani... Eram aşa bătrână.

Dimineaţa a sosit prea repede. Nu am dormit. Aveam cearcăne. Eram mai albă ca oricând. Am vrut să îmi maschez toate acele defecte dar am renunţat. Era frig, mi-ar fi îngheţat machiajul. Era prea mare bătaia de cap. Îmi iau o fustă lungă până la genunchi, o bluză oarecare, paltonul lung mână unde este fusta, cizmele, şi am omis dresul. Nu contează, e prea târziu să mă mai schimb. Părul mi-l las dat drumul, nu avea rost să îl prind. Sunt tentată să iau fesul acela, uitat în dormitor şi acum. Nu. Nu e uitat. E pus atât de bine, miroase şi acum a el.
Sunt obsedată.
Mă întâlnesc cu Georgiana, mă prinde de mână, îmi vorbeşte. O ascult. Nu pricep nimic din ceea ce bolboroseşte. Adevărul este că mintea mea se joacă prea mult cu imaginea lui. Intrăm. Urcăm la un anume etaj, nici nu ştiu unde mă aflu.
- Trebuie să merg să văd pe cineva, spun atât de repede şi concis că o fac să râdă.
- Da, nu te stresa.
Şi chiar când să ne despărţim, faţă în faţă, direct, uitându-ne unul la celălalt. Eu şi Mircea. El într-un halat din acela de spital, cu faţa uşor suptă, dar aceeaşi privire indiferentă, rece şi crudă, uşor ( foarte şi prea puţin ) uimită. Eu, cu aspectul meu fantomatic, părând mai moartă ca oricând. Cred că îmi tremură şi hainele.
Geo pleacă, mă lasă în urmă.
El îmi zâmbeşte.
- Ai venit să mă vezi? întreabă sceptic.
- Este ultima modă de a spune „ mulţumesc că m-ai ajutat”? i-o întorc prea repede şi acid. De fapt, îmi vine să îl îmbrăţişez şi să îl întreb cum mai e.
- Nu, zice scurt.
De ce zâmbesc ca o idioată?
- E ultima modă de a spune „ mersi că mi-ai salvat viaţa”, face o pauză şi adaugă: Cred.
Tăcere totală. Niciunul nu mai îndrăzneşte să deschidă gura. Îmi vine să râd. E aşa comic în momentul ăsta. Şi fragil, sensibil, adorabil. Îmi amintesc faţa lui plină de sânge şi parcă îmi dau lacrimile. Ce stupid. Acum îmi amintesc de alea câteva seri când am plâns. De ce? Imaginea lui îmi venea în cap şi lacrimile curgeau pur şi simplu. Şi eu care jigneam pe toată lumea şi orice; eu eram aia idioată.
- Văd că eşti mai bine ca oricând, renunţ la alte cuvinte.
- Până acum nu eram.
Ce a însemnat asta? Cred că iar mi s-a oprit inima...
- Dar de câteva zile mă simt bine, o să fiu externat curând, mi-a trecut vreau să zic.
Îmi vine să oftez şi să îi dau o palmă! Ce însemna asta? Iar se juca cu sufletul meu? Ştii ceva, am venit să îmi revendic inima!
Bineînţeles, nu fac nimic altceva decât îi zâmbesc, îl anunţ că trebuie să plec şi merg în căutarea prietenei mele. Ştiu că nu mă priveşte, nu are cum să o facă. Dar nici eu nu mă întorc să mă uit la el; pentru că obrajii mei ard şi sigur m-am înroşit toată. Nu vreau să creadă că e din cauza lui. Deşi, e adevărat.
[center]*[/center]
Când am ajuns, târziu, acasă, am avut iar chef să plâng. De ce? Nu ştiu. Am luat o carte, mi-a fost cu neputinţă să citesc. Am luat telefonul, l-am lăsat prea repede. Nu era al meu. Îmi plăcea, mă familiarizasem cu el, îl îndrăgisem, îmi plăcea din toate punctele de vedere. Şi nici măcar nu era al meu! Mă duc în dormitor, văd fesul acela încă odată. E enervant. Îl bag în şifonier. Nu rezist. Îl scot la loc. Îl pun pe pat, pe masă, pe scaun şi iar pe masă. Ies. Merg în bucătărie. Îmi fac un ceai. Îl beau jumătate, apoi îl arunc. Vreau mai dulce.
Îmi fac o ciocolată caldă.
„ Nu stii ca eu nu beau, de obicei, ciocolata calda, pentru ca imi face rau la inima. Dar imi place sa te vad aducand paharul ala…”
De ce îmi amintesc iar de vorbele lui şi am fluturi în stomac? Las şi ciocolata, nu e chip să o mai beau acum. Mă gândesc la el şi îmi vine să mă întorc la spital. Mă abţin. Îmi fac o baie fierbinte, încerc să uit. Dar iar îmi amintesc de vorbele lui.
Atât de dulci. Atât de profunde. Mi-au intrat în suflet. Îmi vine să înjur; păcat că nu am cuvinte atât de urâte în vocabular.
Mă îmbrac la pijama, o rochie lungă de noapte şi mă pun în sufragerie, învelindu-mă cu o pătură. Nu e nimic bun la televizor. Nu îmi place. Nu pot face nimic. Plec şi mă culc.
Doi adolescenţi s-au culcat în patul meu acum multe luni. Şi eu sunt geloasă pe asta. De ce o recunosc? De ce? Poate pentru că nu îmi place să mint. Sunt geloasă pentru că eu niciodată nu am adus pe nimeni în patul meu, pentru că nu m-am culcat decât cu o singură persoană, odată, acum ... Acum câţi ani? Doi, trei? Şi nici măcar nu îmi amintesc. Poate pentru că am uitat ce înseamnă să fi îndrăgostit. Mai grav. Nu am ştiut niciodată. Îmi amintesc adolescenţa, orele, învăţatul, tata, depresiile, mama, Ionuţ. Altceva? Colegi. Atât. Prieteni. Atât. Apoi facultatea. Un iubit. Am avut totul şi nimic. M-a părăsit. „ Nu ştii să te distrezi.” Corect. Nu ştiu. Nici lui nu îi plăcea Eliade, Minulescu sau Nichita Stănescu. Nici măcar Marcel Proust. Corect. Nu mi-a părut rău. Nu am mai vrut altceva.
Cineva, de fapt mai mulţi, mi-au spus că mă plac, că mă iubesc. Nu am acceptat.
Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. Îmi pare rău. Nu, nu îmi pare.
Mă gândesc la Mircea.
Ce faci, tu, oare?
De ce nu pleci odată din mintea mea?
Ieşi. Ieşi acum şi nu te mai întoarce.
Ba nu!
Nu. Nu! Nu...
Nu pleca.
Mai rămâi. Stai cu mine. Mi-e frică de singurătate...
Am adormit.

[Better Off Alone]

Îmi pare extrem de rău că nu am apucat să las un reply la capitolul precedent, dar am avut mai multe probleme şi nu am reuşit să intru şi am fost şi îngropată în şcoală. Voi comenta acum ambele capitole pentru că vreau neapărat să fiu prezentă la fiecare părticică din creaţia voastră. Voi două sunteţi geniale, ştiu că am mai spus-o, dar nu mă pot abţine. Pentru mine e o plăcere, o adevărată încântare această colaborare, implicit şi acest fic. Îmi cer scuze şi pentru anumite aberaţii ( sunt obosită şi buimăcită şi încă mă doare capul ), sper doar să nu fie prea multe.

Paradox

Când am citit începutul am fost complet debusolată, pur şi simplu nu ştiam ce se întâmplă, eram ceva de genul “Bătaie? De unde? Ce am ratat? “. Chiar m-a surprins şi mi-a plăcut mult ironia lui Mircea, gândurile lui atât de calculate, de precise, adică nu era deloc derutat, speriat sau altceva de genul ăsta, era complet coreent, lucid, nepăsător, rece. Pe scurt, combinaţia perfectă. Apoi când a venit Sânziana şi l-a găsit în starea aia şi toată converasaţia lor, tot acel moment a fost genial, mi-a plăcut extrem de mult, deşi mă aşteptam ca ea să apară. Cuvintele, felul în care ai transpus întreaga scenă, tot amalgamul ăla de stări, totul mi-a plăcut mult de tot. Nu ştiu dacă am mai spus-o, dar voi două vă conturaţi perfect personajele şi ştiţi cum să evidenţiaţi toate trăsăturile lor prin gesturi aparent simple şi tot felul de situaţii ce menţin suspansul şi care te fac să adori fic-ul ăsta, să nu mai spun de replici care sunt mereu foarte bine alese şi potrivite momentului surprins.
Mircea este într-adevăr un personaj extrem de interesant şi controversat ca să spun aşa, dar şi foarte realist şi cu o gândire profundă. Trebuie să recunosc că mă impresionează din ce în ce mai mult, e diferit faţă de stereotipul folosit şi răsfolosit de obicei în fic-uri, iar acest lucru mă încântă nespus de mult. Până şi la spital în situaţia lui îşi păstrează atitudinea ostilă, plină de ură şi totuşi raţionamentul, iar când a simulat acea neştiinţă, acel lapsus a fost genial, aşadar îi place şi să se joace cu minţile celorlalţi, dar mi-a plăcut şi diplomaţia în discuţia cu Radu şi Alina despre Sânzi, asta arată că nu e chiar atât de nepăsător. E înveninat, egocentrist, inteligent şi conştient de asta, ostil, cum poţi să nu îl adori? Dacă la început Sânziana a fost cea care mi-a captat atenţia, Mircea a crescut extrem de mult în ochii mei, e… perfect şi cu asta am spus tot. Felicitările mele pentru acest personaj, merită toţi laurii.
Şi îmi place şi interesul lui faţă de Sânzi, interes ce devine parcă din ce în ce mai intens, practic a ajuns să o idolatrizeze deşi nu au avut prea multe tangenţe. E chiar ironic să vezi cum amândoi tânjesc unul după altul şi fiecare crede că celălalt nici nu îi acordă atenţie. Destul de previzibil, dar încă fascinant.
Sinceră să fiu nici nu ştiu ce aş mai putea spune, adică sunt frapată de ce faceţi voi două aici şi spun mereu “îmi place”, dar chiar şi aşa parcă nu e suficient. Stagnez pe ideea că sunteţi geniale, pur şi simplu chiar sunteţi, ştiu că deja v-am exasperat cu asta, dar nu mă pot abţine.

Teh

Începutul a fost în forţă ca de obicei.Foarte direct, fără pic de ameliorare, de ocolişuri ci scurt şi la subiect. Perfect, atât de tipic ţie şi perfect. Sânziana clar e rezistentă, a suportat toată morala, acea criză produsă de ceva insignifiant. Este de aşteptat ca părinţii după ce se străduiesc să le ofere copiilor totul au şi aşteptări mari de la ei, vor să îi vadă sus, dar comit o greşeală imensă de cele mai multe ori. Ei nu trebuie să le coordoneze viaţa, să îi învinuiască pentru alegerile făcute, până la urmă este viaţa lor şi nimeni nu ştie mai bine decât propria persoană ce îţi face bine, ce te face fericit şi aşa mai departe. Tatăl fetei a procedat ca orice alt părinte pus în locul său şi a izbucnit. Nu e tocmai cel mai înţelept lucru pe care l-ar fi putut face, dar era cel mai probabil. Toate acele reproşuri, ba chiar jigniri au fost îndurate de către Sânzi care deşi era afectată, nu spunea nimic şi doar asculta. Lucru ce spune multe despre ea şi ce îi poate aduce doar cuvinte de laudă. Se vede că are un suflet bun şi chiar dacă este o fire mai slabă suportă tot şi trece peste toate aceste nefericiri, lucru ce din nou e de admirat. Inteligenţă, maturitate, stăpânire de sine, dragoste de soră, bunătate. Toate acestea sunt perfect întipărite pe ea şi nu ai cum să nu o adori.
Senzaţiile ei, toate acele sentimente puternice ce îi străbăteau fiinţa atunci când şi-a amintit de Mircea au fost transfigurate perfect. Am putut să simt disperarea, tristeţea, frustrarea ei, ba chiar mă aşteptam ca din orice moment să înceapă să plângă. E o carte deschisă la cele mai intime, personale şi totodată triste pagini, cam asta aş putea spune despre Sânziana. E foarte diferită de personajele folosite de obicei de tine şi tu reuşeşti să te pui extrem de bine în pielea ei şi îi evidenţiezi toate trăirile până la cel mai mic şi neimportant detaliu. Eşti genială şi te apreciez enorm de mult pentru ceea ce reuşeşti să faci cu nişte cuvinte, o fărâmă de idee şi o viziune, de fapt vă apreciez fiindcă amândouă aveţi o contribuţie semnificativă.
Vizita lui Radu şi Alina la cafenea a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla, dar nu m-am aşteptat să lase şi acel bilet. Mi s-a tăiat răsuflarea când am citit, sincronizarea perfectă. Se pare că Radu chiar ştia mai mult decât lăsa să se vadă – la fel cum a presupus şi Sânzi -, iar apoi a urmat nebunia curată. Ea nu mai era în stare să desluşească nimic, era şocată, derutată, speriată, un amalgam de sentimente şi treceri bruşte de la o stare la alta. Atât de agitată. Aici se vede cel mai bine firea ei slabă, s-a piedut cu totul şi nu şi-ar fi revenit dacă nu ar fi apărut Georgiana. Vorbind de Georgi, vizita a ginecolog a venit din nou perfect. Nici că se putea mai bine, m-a izbit râsul şi bucuria când am ajuns la momentul întâlnirii cu Mircea. Prea tare, ea înţepată, el ironic, niciunul nu cedează şi ea îşi vede de drum. Scurt, dar indispensabil celor doi, un moment ce cu siguranţă nu va trece uşor pentru niciunul dintre ei.
Iar Sânzi este prinsă din nou în delirul mult prea cunoscut şi cauzat de o singură persoană. Propoziţii scurte, directe, trecerea rapidă de la un gând la altul, nebunia. Perfect, perfect şi iar perfect.

Eu nu pot decât să vă felicit din nou, să vă spun cât sunteţi de geniale şi să vă urez baftă în continuare>:D<.
Deci multă imaginaţie, spor la scris şi Paradox, succes cu următorul capitol.

[Neith]

A trecut mult prea mult timp de când nu am mai trecut pe aici şi mă bucur că nu am pierdut prea multe capitole . Mi-a fost dor de această poveste care a început să îmi placă din ce în ce mai mult . Nu prea am ce să comentez în legătura cu aceste capitole, mi-au plăcut .
Relaţia dintre doi a început să evolueze încet , dar mai bine aşa .
Capitolul 5
Mi-a plăcut fraza ironică de la început , specifică lui , deşi era bătut trebuia să îşi păstreze sarcasmul caracteristic .Nu ştiu de ce , dar mă aşteptam să riposteze , să încerce mai mult să se apere , să lupte cu atacatorii. Până la urma şi bătaia primită a fost bună la ceva , l-a ajutat să se apropie de Sânziana , cum s-ar spune destinul . Fără să îşi dea şi-a dat de gol anumite sentimente şi asta mă bucură deoarece consider că find lucid nu i-ar fi spus nimic . Discuţia dintre cei doi a fost genială , mai ales momentul când i-a spus că are degetele reci , deci pur şi simplu am adorat acel schimb de replici . Nu prea înţeleg de ce se comporta aşa cu părinţii săi , dar bănuiesc că mă voi lămuri pe parcurs . Mircea este un personaj interesant , pe care nu ai cum să nu îl adori ,îmi place .
Capitolul 6
Deci şi Sânziana se înţelege la fel de prost cu părinţii ei ... tatăl pare să îşi pus toate speranţele , contruindu-i un viitor de care să fie el mândru. Soarta lui Ionuţ nu prea îl interesează , el concentrându-şi întreaga atenţie asupra fiicei care l-a dezamăgit . Totuşi a fost puternică şi a îndurat totul pentru fratele ei .
În cele din urmă cu ajutorul acelui bilet şi-a făcut curaj să meargă la spital , să îl vadă ,să sufere din nou din cauza asta . Finalul a fost ...nu găsesc cuvântul potrivit ...a reuşit să mă impresioneze şi să mă întristeze în acelaşi timp.
Mult succes cu următoarele capitole !>:D<

[Paradox]

As vrea sa ii cer scuze dragei mele partenere, Tehuletz (lol), pentru intarzierea monumentala a sarmanului capitol 7. Imi pare rau, rau, rau! De asemeneaaa, as vrea sa multumesc sincer de tot cititoarelor noastre fidele, care nu lipsesc de la niciun capitol. ♥ Multumesc si celor care citesc doar, fara sa lase vreo parere; conteaza enorm.
Ah, da, fara diacritice de data asta. Ar insemna prea mult pentru tastatura mea care, la naiba, nu mai mai asculta. Poate o sa editez candva... Poate.
Astea fiind spuse, va las, cu surle si trambite, cu draga continuare a Cantecului nebunului.

Capitolul 7

Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist
Demon, smuls din întuneric
Şi-aruncat în plină ziuă -
Ochii ei, reflexul unor aiurări netălmăcite,
Se dublau ca-ntr-o supremă sărutare de adio.

(Ion Minulescu – Celei din urmă)

Prietena ta iti spunea mereu ca vei uita sa vii la propria-ti inmormantare. Iti amintesti? Micuta ei gluma pentru ca erai cel mai mare uituc – mereu intarziai, mereu uitai chestii, nu retineai niciodata numele persoanelor pe care le intalneai... Probabil ca acum te gandesti daca ai intarziat la a ei.
In fine, dragul meu, ai fost acolo; ai fost cu siguranta acolo. Uite, vezi poza asta, agatata pe usa? Tu esti acolo. Cu florile alea in mana. Da, da, tu esti... Da, dragul meu,, stiu ca nu e normal sa se faca poze la o inmormantare, dar pentru tine a fost o exceptie. Stim noi... Stim noi de ce.

*

Ora trei si cincizeci si sapte. Furtuna sovaie deasupra orasului; asupra cartierului meu a navalit cu trombe intregi de apa. In capul meu, insa, e si mai mare haos.
M-am trezit brusc, cu urechile pocnindu-mi. Imi strang genunchii la piept si respir adanc; imi amintesc ce am auzit cu cateva momente in urma. E trist; sper sa nu devin si profet, pe langa nebun cardiac. Este doar un cosmar din care trebuie sa imi revin.
- Ce Dumnezeu mi se intampla?
Imi frec ochii in semn de oboseala si ma ridic in varful picioarelor, gemand usor. Ma unduiesc ca cel mai prost dansator pe care l-a vazut Bucurestiul si imi duc mana la coasta; pesemne ca durerea va mai fi resimtita de acum inainte pentru o vreme.
Aud o sirena, bocind prin intinsii kilometri de spatiu dezolat care ma inconjoara.
Timp de cinci zile nu am mai iesit deloc din apartament. Mai nou, sunt racit. Am temperatura, dar nu am termometru, asa ca nu am habar cat de grav poate sa fie. Nu am energie sa ies si sa gasesc un alt doctor, daramite un supermarket. De pofta de mancare nici nu se pune problema, asa ca pur si simplu ma alimentez cu sucurile si apa plata pe care mi le-a adus Radu, incercand cu disperare sa ma rehidratez.
Incerc sa imi dau seama ce s-a intamplat cu parintii mei, dar oricat as incerca nu reusesc. Ma uit inspre tavan si iar ma cuprind indoielile – ASTA ESTE CAMERA TA. ESTE O CAMERA INTR-UN APARTAMENT. AICI LOCUIESTI TU ACUM.
De parca nu stiam asta si inainte. Nu am indraznit sa ii intreb de ce au scris asta pe tavanul camerei mele; nu i-as intelege. Si nu am puterea sa rezist unei lupte psihologice atat de intense.
Oricum, mi-e bine, asa, de unul singur, abandonat in dormitor. Nu mai are cine sa imi tina companie, ceea ce nu e un lucru neaparat rau.

*

- Ai venit sa ma vezi? am intrebat-o oarecum sceptic. De fapt, mi se adunase toata mirarea existenta in minte si nu mai procesam bine informatia.
- Este ultima modă de a spune „ mulţumesc că m-ai ajutat”?
M-am incruntat usor.
- Nu, i-am dat eu un ragaz de a zambi usor. E ultima moda de a spune „ mersi ca mi-ai salvat viata”... Cred.
Ce ironie. Eu, in pijamale in fata ei, holbandu-ma ca un idiot. Ma simteam fragil si neimportant; m-am incruntat si mai tare si am asteptat sa spuna ceva. Nu aveam idee de ce simteam ca ar putea incepe sa imi rada in fata in orice moment. Nu ca m-ar fi mirat prea tare... Dar aproape ca ma bufnea pe mine rasul in fata ridicolului situatiei. Zambesc foarte discret si vreau sa spun ceva, dar mi-o ia inainte.
- Vad ca esti mai bine ca oricand, sparge ea gheata.
- Pana acum nu eram, i-o intorc scurt.
Ah, Sanziana, sper ca stii ce actrita fara pic de talent esti… Ti se citesc emotiile pe fata, imi venea sa ii spun. Nu stiu daca i-am dat replica gandindu-ma intens inainte sau nu, dar eram sigur ca am facut pasul corespunzator. Initial, parea ca s-a scurs toata vlaga din ea. Mi-era teama sa nu cada in mijlocul holului si sa devenim colegi de salon...
- Dar de cateva zile ma simt bine, o sa fiu externat curand, mi-a trecut vreau sa zic, m-am balbait ca un copil de clasa a cincea, prins cu tema nefacuta.
...dar mi-am zis ca e mai bine sa nu ma aiba coleg de camera si sa mearga acasa, in patul ei cald.
Ce imi placea sa fac pe papusarul... Era clar ca avea, probabil, aceleasi sentimente cu ale mele. Era o diferenta, insa, intre noi doi – eu eram in stare sa le ascund. Ea nu. Probabil ca dorinta aceea de masochism ma face sa vreau sa o ranesc, sa ma joc cu ea. Caci facandu-i pe cei iubiti sa sufere este obligatoriu sa sufere si cel in cauza.
A baguit cateva cuvinte si a plecat mai repede decat am crezut. I-am facut cu mana intr-un mod cat se poate de dragalas, dar nu m-a vazut. Am ridicat din umeri si m-am dus in salon. Imi pierise toata pofta de mancare. Imi parea rau ca a trebuit sa ma vada in halul ala. Era ultimul lucru pe care il voiam.

*

- Cupidon, ce mai ai de gand? Sa ii dai adresa de acasa?
- Nu m-am gandit la asta, dar ar fi o solutie, imi rade Radu in fata.
Imi ingustez ochii a nervi la prietenul meu, dar nu ma pot astepta la altceva de la el in afara de rasul lui molipsitor. Din fericire, eu am antidotul.
Suntem din nou la cafenea. Pana la urma, vrand-nevrand, mi-am tarat oasele, organele si muschii afara din casa ca sa nu putrezesc. Radu nu stie inca de disparitia parintilor mei; si nu va afla prea curand. O sa ma ocup eu sa nu afle de asta, caci ar intra in panica mai rau decat mine.
Totul mi se pare invechit in micuta incapere rosie in care fumul de tigara era domnitor, desi nu au trecut decat doua saptamani si jumatate de cand am venit ultima oara. Muzica suna altfel, canapelele par mai scortoase, clientii sunt altii... Ma simt ametit, dar incerc sa nu o arat.
- Mircica, esti bine?
Se pare ca nu mi-a reusit.
- Ma simt... Un pic ametit. Dar o sa imi treaca.
Tusesc zgomotos; pesemne ca raceala m-a ajuns de tot. Imi scot o tigara din pachet si o bag in gura. In timp ce imi caut bricheta in buzunar, simt cum micul obiect imi este revendicat dintre buze de doua degete micute, date cu lac incolor.
- Stii prea bine ca nu ai voie, mai ales cand ai probleme cu plamanii...
De data aceasta, nu mi-am putut abtine mirarea. Casc gura si ochii, uitandu-ma aproape vrajit la Sanziana. Nu imi vine sa cred ca a avut curajul sa faca pasul asta. Ma bufneste rasul, aducand un pic a tipii de abia scapati de la balamuc.
- Mi-ai salvat viata o data, chiar tii mortis sa o mai faci o data, nu?
Nu imi place privirea ei.
- Bine, draga mea. Uite.
Ma ridic de la masa cu un scartait usor al pielii de pe canapea. Am un zambet de triumf pe chip si nici macar nu stiu de ce. Imi caut din nou bricheta in buzunarul de la spate – caci acolo s-a dovedit a fi -, pun toate tigarile in scumiera si le ard ca pe niste amintiri urate, de care vreau sa ma debarasez. Iese un fum molatec din ele, de parca nu ar vrea sa arda atat de repede.
Privesc spre Sanziana; are ochii inlacrimati. Ma incrunt; ce e cu ea?
- Acum nu iti convine?, mormai incetisor.
- Nu imi vine sa cred, spune ea ca si cand nu m-ar fi auzit. De ce ai facut asta?
- Pentru ca asta ai vrut tu.
Isi intoarce privirea de la scumiera spre mine, apoi din nou la tigarile fumegand. O bufneste si pe ea rasul si isi sterge unica lacrima de pe obrazul drept cu maneca uniformei rosii. Pleaca de la masa razand.
- Mircea, nu vreau sa fiu prea drastic... DAR AI INNEBUNIT DE TOT?!
Glasul dragului meu prieten rasuna in toata cafeneaua. De aia il iubesc.
- Dar ce am facut? Tocmai mi-am salvat viata.
- Ti-ai slavat viata pe naiba! Treizeci de persoane sunt nevoite sa fumeze pasiv, alaturi de tine!
Intr-adevar, fumul se raspandeste din ce in ce mai repede prin incapere.
- Calmeaza-te, omule, ii spun in timp ca ma indrept spre iesire cu tot cu scrumiera. In urma mea rasuna niste gemete de dezgust. Ma intorc la masa razand.
- Esti nebun de legat..., spune Radu dand neincrezator din cap.
- Spune-mi altceva.
De data asta, nu mai este Sanziana cea care ne ia comanda. E o tipa noua – blonduta, subtirica, frumoasa. Visul oricarui barbat... Mai putin al meu. Ma enervez cand ii aud vocea pitigaiata si ii spun lui Cupidon ca am de gand sa fac altceva in urmatoarele ore.
- Ce naiba mai ai de gand?
- Sa ii dau planului tau o continuitate, ii zambesc eu strengareste.
Imi zambeste inapoi si imi ureaza noroc.
Noroc... De parca ar fi mare lucru sa ies cu fata la care tin.
Desi, cand ma gandesc ca e vorba de mine, imi vine sa ma intorc la masa, de unde am plecat.

*

Noptile de martie nu au fost niciodata mai crude.
Ajuns acasa, de la spital, m-a intampinat o liniste morbida. Intunericul era de nedescris; nici macar televizorul nu umplea sufrageria de lumina tipica, albastruie. Pesemne ca nu era nimeni acasa.
M-am gandit imediat la ce era mai rau.
Mult timp nu am mai stiut ce inseamna “somn”. Am stat zile si nopti intregi uitandu-ma la majusculele de pe tavan si gandindu-ma la viata mea. Cum scapam de o problema, dadeam de alta.
De ce venise la spital, de fapt? Ii era prea drag de mine sau o facea doar ca sa ma testeze? Nu eram in stare sa o citesc ca pe o carte deschisa, asa cum faceam cu toate celelalte persoane pe care le cunosteam... Si asta era un motiv primordial pentru care tineam atat de mult sa nu o pierd.
Ce aiureala! De ce ti-ar fi frica sa pierzi pe cineva cand nici macar nu iti apartine? De ce ma face sa ma simt ca si cand ar fi stapana peste mine?
De ce?...
Sanziana… Nu stiu daca ti-ai bagat vreodata nasul in perna si ai umplut-o de muscaturi. Muscaturi pentru ce? Frustrare? Nervi? Dragoste?... Nu cred ca mi se poate intampla mie asta.
Incercam sa imi repet obsesiv ca Sanziana nu e o fata pe care s-o iubesti. Ascund mult prea multe secrete ochii ei ca sa poti sa ai vreun sentiment fata de ea, fata de fiinta mitica pe care o ascunde.
Hera...
Si, totusi... Pe mine m-au rapit ochii ei. M-au tras afara din propria mea realitate si mi-au facut cunostinta, si mai tare decat stiam deja, cu lumea exterioara. Si o urasc pentru asta... De ce s-ar obosi cineva – chiar si involuntar – sa distruga imperiile unei lumi protectoare? Mi-a spart carapacea inca de la prima privire pe care mi-a aruncat-o, de la primul zambet, de la primul sunet de uimire.
Pe cat de mare e ura, pe atat de mare este si recunostinta profunda. O admiram pentru ca a facut ce nu va reusi nimeni altcineva, niciodata. Era o admiratie bolnava.
Vad ca esti mai bine ca oricand...
Este rea; este rea, este manipulativa. Nu am crezut... Nu am crezut ca ii place cuiva sa se joace cu o persoana mai mult decat mine – pana am intalnit-o pe ea.
Mai bine ca oricand? Nu, draga mea... Eram intr-o stare mai proasta ca niciodata. Nu stiu daca ai fi inteles. Nu imi pasa daca ai fi inteles. Nu imi pasa ca nu cunosteai sentimentul acela numit, simplu, “disperare”. Stii cate definitii are un cuvant atat de simplu?
“Ar trebui sa nu ma mai arunc atat de repede in valurile marii”, imi impuneam. Pentru ca nu o cunosteam... Nu stiam de ce este in stare, de fapt, sau daca mi-a declarat, mai mult sau mai putin indirect, razboi. Poate eram eu cel care exagera totul. Poate eu eram cel care inventa.
Aceea a fost noaptea in care am decis ca e momentul sa pun piciorul in prag.

*

Ma indrept spre Sanziana, care este la o masa alaturata, luand comanda. E subtire imbracata, ma gandesc ca i-ar fi frig daca ar merge afara, dar nu am timp sa ma gandesc prea mult. Desi riscul e mare. Foarte mare, chiar.
Gasesti tu o solutie, Einstein.
O apuc de mana si o trag violent dupa mine. Pare mirata. Ma intreaba, aproape soptit, ce fac.
- Shh... Are loc un jaf.
Desi mai bine as numi-o revendicare.