Cântecul nebunului

[Teh]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Gramatica.

Bună tuturor. Da, înainte de a vă speria şi a vă da palme, respiraţi adânc şi ascultaţi, am o nouă colaborare. De data aceasta împreună cu Paradox ( :X ) şi sperăm să vă placă.
Despre idee aş putea face pagini, dar v-aş plictisi. În orice caz, este povestea noastră de dragoste, dacă o pot numi aşa. Viziunea noastră combinată despre o poveste de dragoste plină de tragedie şi romanţă, caractere complicate şi cu multe detalii răsfirate în personalitate. Avem personaje diversificate şi totul o să se realizeze foarte complex, aş putea-o spune. Masculul nostru, Mircea, va fi transpus din perspectiva lui Paradox iar Sânziana, personajul feminin va fi transpus din perspectiva mea. Acţiunea se petrece în secolul nostru, în România, nu departe de graniţe.
La începutul fiecărui capitol vom avea diverse versuri din diferite poezii, câte ceva la fiecare capitol. Asta pt. a le personaliza şi a le defini, desigur le vom şi numerota, dar asta nu are atât de multă importanţă.
Titlul, după cum vedeţi, se poate interpreta în multe moduri, este titlul unei poezii de-a lui Ion Minulescu care ne este şi punct de inspiraţie, în orice caz titlul se potriveşte perfect, veţi realiza şi voi la un moment dat. Poezia lui se potriveşte în totalitate, sau cel puţin o parte din ea, cu povestea. Avem şi versurile ca şi motto, o parte din nişte versuri, le veţi citi mai jos. Descrie totul, baftă la interpretare ( o să aveţi nevoie ) .
ÎN orice caz, nu vă aşteptaţi la o poveste în care el e superbul şi minunatul tip plin de bani iar ea fata împiedăicată urâţică şi care îl face să înnebunească după ea şi să o ia de nevastă. Nu, nu e nici tipul de poveste cu " erau prieteni de mici şi a dat dragostea în ei " şi nici " la început se urau" !! : )) nu! Îndrăznesc să spun că e ceva chiar original, bolnăvicios, vicios şi ieşit din tipare. Iar personajele noastre vor fi create ca atare şi foarte complex, exact cum am menţionat şi mai sus. Nimic fals şi adăugat pe parcurs . Schimbări de situaţie, contradicţii, vor exista. Conflicte, vor exista. De ce natură? Rămâne să realizaţi voi mai târziu.
O să pun şi o avertizare +16 , limbajul vulgar de rigoare - nimic ieşit din comun, nimic ce v-ar putea traumatiza şi violenţă, violenţă psihică.

Acestea fiind spuse, lectură plăcută !

Cântecul nebunului

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...

Prolog

Ce e sentimentul acesta ce mă face să tremur, îmi înmoaie picioarele şi mă face să cred că în orice secundă voi leşina?
Soarele acesta absurd, vremea mult prea frumoasă pentru toate emoţiile ce mă stăpânesc... Vreau să ajung acasă. Ciudat gând, parcă blocul nu fusese atât de aproape. Oare când am ajuns? Când am urcat în lift, când am apăsat pe butonul acela şters, a cărei cifră nici nu se mai vedea scrisă acolo? Oftez din tot sufletul şi simt că tot trupul meu se zguduie.
Am ajuns prea slabă, prea fragilă, de aruncat la gunoi. Părul meu cade, nu vreau să îl mai pieptăn, în fiecare zi peria devine plină, plină, tot mai plină de fire nefolositoare. Degetele mele sunt prea subţiri, am chipul prea alb, fără pic de roşeaţă în obraji.
Nu am fost aÅŸa dintotdeauna. O ÅŸtiu. Mi-o amintesc clar. Nu am fost.
Îmi las geanta pe o măsuţă în timp ce închid uşa, uşor căci nu am atât de multă forţă în aceste braţe pentru a o trânti. Sunt atât de nefolositoare... Nu simt nevoia de a o încuia cu cheia. Nu e necesar. Nu vine niciodată nimeni peste mine, în afară de el.
Dar nici el... Nu o să se mai întoarcă, vreodată, în viaţa mea. S-a terminat...
Încerc să uit de toate preocupările mele deşi mi-e cu neputinţă; mă prefac că nu ştiu despre ce bolboroseşte mintea mea şi ajung în bucătărie, cu paşi mici şi indiferenţi.
Telefonul meu sună. Îl aud, dar mi-e greu să merg şi să ridic receptorul, să aud vocea oricui dorea să îmi vorbească... Mi-e atât de indiferent.
Sufletul mi-a fost de mult spart în milioane de bucăţi. Ba nu. Asta a fost făcut prea curând, puţin câte puţin, m-am destrămat. Mai am puţin şi mor. O ştiu, nu mai pot sta în această situaţie mult.
Am cearcănele aproape cât faţa, pielea mi-e prea albă, aproape galbenă uneori, niciodată nu are o paloare sănătoasă. Iar când vorbesc cu el... Simt că sunt vlăguită de orice fir de energie ce mi-a rămas. Nu mai am viaţă în mine. Ceea ce îmi curge prin vene nu mai este sânge. Nu pot spune ce este, în schimb. Mi-e cu neputinţă să ghicesc.
Privesc fereastra, reflexia chipului meu se vede atât de perfect prin ea. Părul lung şi drept cât şi trăsăturile prea bolnăvicioase.
Se vede... Se vede din exterior cât de distrusă eşti.
Îmi şopteşte conştiinţa stupefiată. Dar mă întreb de ce o face? E inutil. Ştiam de mult că sunt aşa. Nefolositoare! Oribilă! Dizgraţioasă şi dezgustătoare, bună de nimic!
Închid ochii rapid şi mă întorc, nevrând să mă mai privesc. Ochii mei căprui sunt atât de trişti, atât de absorbiţi de nimic, de durere, de idioţenie încât îmi vine să urlu. Însă, nu am glas. Niciodată nu am avut. Cuvintele-mi par de prisos, mintea mi-a înnebunit, sufletul mi-a fost mâncat puţin câte puţin. Aşa am fost... Devorată. Secundă după secundă. Privire după privire. Atingere... După atingere.
Îmi smulg gândurile, le arunc, le pierd şi mă panichez, începând să deschid sertarele, de parcă inima a început rapid să îmi bată mai tare.
Unde e? întreb disperată-n propriul cap şi scot un cuţit. Unul de bucătărie, mare, cu o lamă lucioasă. Îmi pot zări şi prin acesta chipul inutil...
Două lacrimi mari se revarsă asupra lamei, oare... Oare când începusem să plâng? Inima mi-era de mult zguduită şi trupul nu mi-l mai simţeam. Deplorabilă eram de prea multă vreme pentru a-mi da seama de situaţia propriu zisă în care mă aflam.
Nu mai auzeam nimic în jurul meu. Eram eu, venele mele şi cuţitul. Plus lacrimile amare ce nu conteneau să se oprească din ochi, curgând uşor, silenţios, pe obrajii mei lipsiţi de paloare.
- Sânziana?... aud o voce de abia şoptită, mirată, atât de dulce. Nostalgică. Mă întorc involuntar, trupul meu se mişcă prea rapid, cuţitul nu pot spune cu precizie dacă se află sau nu între degetele mele, nu-l mai simt.
Îl văd! Este acolo. Oare când a intrat? Nu am auzit niciun zgomot, nu a bătut, nu a sunat la uşă. Normal că nu. Venea atât de des, nu era necesar să o facă...
Ochii săi căprui atât de inexpresivi mă privesc atât de blând şi cu atâta căldură acum că aproape cad, aproape mă prăbuşesc pe podeaua rece atunci când el îmi repetă numele, strigat acum aproape cu disperare, cu ardoare, cu ochii săi măriţi de uimire, de spaimă.
- Sânziana!
Ştiu că faţa mea arată şi mai groaznic acum. Pentru că am uitat tot ce voiam să fac, am uitat că voiam să îmi tai venele, să mă omor şi să... Îl părăsesc. Disperat! Aşa era, atât de cald cu fiecare gest, s-a năpustit asupra mea, a fugit atât de repede că de abia l-am văzut, s-a împiedicat de un scaun, acela răsturnându-se pe parchet, dar el nu l-a luat în seamă.
M-a îmbrăţişat, mi-a apucat mâna cu atât de multă delicateţe amestecată cu o sălbăticiune discretă... L-a aruncat undeva, poate l-a pus pe masă, dar nu îmi mai păsa acum de soarta acelui cuţit blestemat... Căci braţele lui erau în jurul meu, îmi cuprinsese tot corpul şi mă strângea în el, nelăsându-mi loc nici să respir.
- Ce voiai să faci? Aproape ţipă. Aveam ochii închişi, mâinile mele îi cuprinseseră spatele şi mă lăsam copleşită de el, de toată fiinţa lui, simţind că altfel nu aş putea trăi.
Da... Aşa e, oare ce am crezut că voi face omorându-mă? Pe lumea cealaltă, voi putea eu... Oare, rezista... Fără el?
Dar sunt bolnavă. Sunt atât de conştientă de asta. Am ceva, am ceva în cap. Eu sunt de vină pentru tot, viaţa mea este exact aşa cum ar trebui să fie şi o dispreţuiesc îmi detest faţa, corpul, fiinţa, mintea, iluziile...
- Mir... Mircea... spun de abia rostit, cu lacrimile acaparându-mi ochii şi degetele mele strângându-i cămaşa cu forţă, agresiv, deşi ştiam că el nici măcar nu o simte. Pentru că puterile mele erau prea reduse pentru ale sale.
De ce ai apărut în ziua aceea, de ce m-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine, puţin câte puţin? De ce mi-ai dăruit un zâmbet atât de frumos şi plin de dragoste, cum ai putut să mă faci să fiu atât de dependentă de tine? Pe mine, o persoană cu atât de puţină importanţă, eleganţă, rafinament. Pe mine, o fată ordinară, ghinionistă şi condamnată morţii din cauza propriului ei caracter infam.
De ce te-ai comportat atât de bine cu mine, de ce m-ai alinat atunci când simţeam că mă voi sparge în miliarde de bucăţi, ai fost acolo în cel mai greu moment şi nici măcar nu ţi-am cerut-o. De ce ai venit în acea zi cu acei trandafiri la mine şi mi-ai spus că te-ai îndrăgostit?
Dacă nu ai fi făcut-o, acum aş fi putut fi atât de fericită... Aş fi putut să uit cine, cum sunt şi nu mi-aş mai fi dat nicio importanţă; dacă, doar dacă mi-ai fi arătat la început cruzimea, duritatea, indiferenţa...
- Să nu mai faci asta, te rog. Ştii prea bine că voi fi aici... Pentru tine. Mereu. Te iubesc, şopti atât de duios, atât de brusc şi neaşteptat încât mă înmoi şi lacrimile zgomotoase se opresc.
A spus că mă iubeşte....

[Berry.]

Bunăăă >:d< ! <3
După ce am citit un prolog aşa de captivant, care mi-a plăcut atât de mult, nu puteam să nu las un mic ( poate mai mare ) comentariu : - " .
Nu pot să spun nimic altceva decât cât de mult mi-a plăcut tot ce ai scris tu, Teh. Prologul, cum am mai spus şi mă repet, m-a captivat, mi-a plăcut enorm de mult. Din tot ce am citit, îmi place mult Sânziana, şi chiar vreau să aflu mai multe despre ea.
Naraţiunea şi descrierea s-au îmbinat frumos. Nu am găsit nicio greşeală de tastare şi nici nu am căutat ca un detectiv. Plus că prologul e mare, aşa cum îmi place mie <333.
M-a atras şi titlul, Cântecul nebunului , e original.
Ador partea asta : ,, Ştii prea bine că voi fi aici... Pentru tine. Mereu. Te iubesc '' ; chiar m-a emoţionat, nu ştiu de ce.
Teh, nu cred că ţi-am mai spus, dar ador ccum scrii.

Cum acesta a fost prologul, aştept cu nerăbdare primul capitol. Spor la scris, Paradox >:d< !

[Dorothy]

Hei.

Îmi place mult ce am citit. E genul de lectură care mă prinde. Cuvinte precise, multe adjective, descriere bună și mai ales la persoana I. Și din ce ai spus tu vor fi doua perspective, a ei și a lui. Superb.Da, ador să citesc propriile gânduri ale personajului. Um, revenim la prolog. Mi se pare drăguț. Simplu și drăguț, curat și elegant. Mi se pare genială ideea de a folosi o poezie ca punct de inspirație sau motto, nu? Și Minulescu este un poet genial.

Spor la scris. Voi mai da pe aici. Hugs.

[Better Off Alone]

Salut ^^
Ţi-am promis că îţi voi lăsa şi eu un comentariu şi iată-mă aici. Scuze că nu am lăsat aseară, dar am fost prea obosită şi nu mai gândeam prea clar, dar azi nu mă opreşte nimeni şi nimic.

Când mi-ai spus că vei mai avea un fic am fost foarte nerăbdătoare să îţi cunosc ideea, să văd ce fel de fic va fi, iar când am văzut că ai postat aseară am fost în culmea fericirii şi m-am pus imediat să citesc.
În primul rând vreau să te felicit pentru acest prolog care te frapează imediat. Sincer, mă aşteptam la ceva foarte bun, dar nu mă aşteptam la asta. Am putut recunoaşte în fiecare rând, în fiecare cuvânt profunzimea atât de specifică ţie, profunzime ce pe lângă faptul că te impresionează, te lasă şi fără cuvinte. Stilul tău a fost clar imprimat pe tot parcursul prologului.
Impresia creată după ce citeşti este foarte puternică, nu rămâi indiferent după ce ai terminat de citit, eşti copleşit de toate gândurile fetei, toate trăirile ei pe care tu le-ai transpus într-o manieră impecabilă în scris.
Ai reuşit să dezvălui personalitatea fetei sau cel puţin o parte din ea, lucru ce pe mine mă încântă. După cum am mai menţionat, descrierea ta este perfectă în tot sensul cuvântului. Sânziana este într-adevăr o fiinţă complexă, maturizată înainte de vreme, ce a trecut prin multe, ajungând astfel să înţeleagă lumea, să vadă dincolo de privirea superficială a celorlalţi. Gândurile şi sentimentele ei arată clar acest lucru.
Mi-a plăcut mult trecerea bruscă de la confuzie la tristeţe, apoi la dispreţ faţă de propria persoană, apoi la disperare, chiar dorindu-şi moartea, dar prezenţa lui Mircea o salvează, ducând-o într-o stare de dragoste copleşitoare. Fiecare trecere, fiecare schimbare de stare şi fiecare stare în sine au fost foarte bine conturate, chiar perfect după părerea mea. Am putut înţelege, ba chiar simţi tot ce trăia fata, acel haos din mintea şi sufletul ei. După cum am mai spus, Sânziana este foarte profundă prin orice mişcare pe care o face, totul are un înţeles ascuns, trebuie doar să priveşti cu atenţie şi îţi dai seama.
Ai precizat că va fi ceva original, neutilizat până acum şi tragic, iar acest lucru se observă din prima, precizarea ta e mai mult de umplutură pentru că e absolut imposibil să nu îţi dai seama de originalitatea şi profunzimea ideii.
De asemenea îmi place şi faptul că aţi pus versurile poeziei, aşa putem face conexiunea dintre idee şi poezie, doar aţi spus că există o conexiune şi că aţi folosit acea poezie drept sursă de inspiraţie.
Titlul îmi place mult şi abia aştept să îl înţeleg pe deplin, să îi văd semnificaţia. La început am fost cam şocată când am citit titlul, dar după ce am văzut cam cum stă treaba şocul s-a diminuat.
Cu tendinţa de a mă repeta îţi spun că acest prolog te frapează pur şi simplu, că a fost foarte complex şi mie mi-a plăcut foarte mult. M-a impresionat de-a dreptul, deci chiar nu am cuvinte prin care să spun cât de mult mi-a plăcut, parcă pun în umbră adevărata valoare, dar măcar am încercat să îmi formulez opinia.
Te felicit încă o dată. Aştept next-ul, deci mult succes, Paradox.
Spor la scris şi multă imaginaţie.

[Paradox]

Pam-pam, vin si eu cu primul capitol. Sper sa va placa de Mircea al meu in acelasi fel in care v-a placut si de Sanzi.
Cat despre comentarii... O voi lasa pe Ramonel sa raspunda, intrucat capitolul scris de ea a fost cel... Pus in vizor, sa zicem. Oricum, eu ma bucur ca ati trecut pe aici, in felul meu cretin de a o face - lol, don't mind me.
Si, da, Minulescu va dainui asupra fiecarui capitol cu versurile lui.
Astea fiind spuse... Enjoy!

Capitolul 1

Eu sunt o-mperechere de straniu
Åži comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...
(Ion Minulescu – Ecce homo)

Draga mea,
De ce scriu nişte rânduri unei străine? Nu ştiu… Nici măcar eu nu sunt în stare să îmi răspund. Deşi cred că cel mai bun răspuns ar fi “disperare”. Eu ştiu că eşti altfel, în rochia ta roşie, pe holul îngust al cafenelei. Mă doare, totuşi, faptul că nu pot alege între “a lăsa-o în pace” şi “a-i spune”. Ciudat lucru… Pe mine nu m-au interesat niciodată străinii.

Am vaga impresie că sunt cel mai mare idiot de pe planetă. Mototolesc foaia de hârtie pe care trona o aşa-zisă confesiune şi o arunc în scrumiera plină de mucuri de ţigară. Nu îmi ridic privirea din paharul aflat în faţa mea. Ce aş putea să fac? Mă comport că un adolescent; şi e grav. Pentru că eu nu mai sunt de mult un adolescent. Dacă stau bine să mă gândesc, nu am fost niciodată unul.
Şi chiar tinereţea asta a mea în care vieţuiesc, în care mă pot cufunda ca într-un cenuşiu vâscos sau în care mă pot revolta… Să o las acum în urmă, să renunţ la libertate doar pentru că am făcut o pasiune pentru un chip pe care probabil îl voi uită cu anii? Sunt ispitit să mă nădăjduiesc... Pentru că nu ştiu ce va fi cu mine altfel.
Reuşesc, într-un final, să îmi schimb unghiul privirii. Ea e acolo, lângă colegii ei, râde cu gura până la urechi. Nu o să înţeleg niciodată cum poate avea cineva atâta voioşie în interior.
Şi când mă gândesc că fotografia asta, a zâmbetului ei, mi-a devenit indispensabilă cu atât de puţin timp în urmă...


*

Îl chema Radu şi era student la Facultatea de Psihologie în ultimul an. Nu aveam niciun fel de sentiment faţă de el - de stimă sau respect nici nu se pune problema, de altfel -, dar era persoana potrivită atunci când voiam să discut şi despre alte lucruri în afară de filmele noi, cele proaste şi filmele vechi, cele bune. Părea un copil dacă era să ne comparam unul cu celălalt, deşi era cu doi ani mai mare decât mine - mi se părea că nimic în afara lumii studenţeşti nu îl atrăgea. Ieşiserăm de multe ori, ne cumpărăm cărţi, ba chiar mai mergeam la el şi stăteam la taclale până noaptea târziu, când îmi aminteam ca trebuie să ajung acasă, la părinţii mei.

Dacă e ceva ce urăsc pe lumea asta, acelea ar fi zilele de iarnă cu soare. Am avut parte de prea multe paradoxuri în viaţa mea că să mai ies afară, în aerul rece, cu ochelarii de soare pe nas în toiul iernii. Mă deprimă.
Totuşi, o zi de iarnă că acestea a fost cea care mi-a schimbat priorităţile.
Nu ştiu de ce mergeam de fiecare dată în aceeaşi cafenea; probabil pentru că avea el o pasiune pentru roşul de pe pereţi şi pentru muzica bună, ce se auzea discret. Sau poate că îi plăcea cum se vedea fumul de ţigară în încăpere.
- Parcă te lăsasei de fumat, Mircea, mi-a spus colegul meu la un moment dat.
- Mă las de mâine, replicai eu.
- Asta spui mereu…
- Şi nu e asta frumuseţea?
I-am zâmbit ştrengăreşte, iar el şi-a dat ochii peste cap, amuzat. Unul dintre lucrurile pe care nu le puteam abandona erau ţigările.

Nebun.

- Mircea.

Vicios… Esti un nebun…

- Mircea?

Oricine te-ar dori... Il compatimesc.

- MIRCEA!
Am tresărit, lovind în neatenţia mea masă la care stăteam cu genunchii mei osoşi. Am mormăit ceva, nemulţumit.
- Doamne sfinte, ai înnebunit de tot, râse Radu de mine.
Un râs discret şi drăgălaş mă făcu să îmi ridic privirea, fascinat.
Era banală, absolut banală la o primă privire. Cu vreo doi ani mai mare decât mine, era genul de fată pe care o vedeam zilnic aruncâdu-mi ocheade pe stradă. Nu ştiu dacă reuşea să iasă în evidenţa cu părul ei lung, saten sau cu trupul ei slab, ce îmi dădea impresia că se va dezmembra în orice moment. Dar ce m-a fascinat cel mai tare la ea şi mă traumatizează şi până în ziua de azi sunt ochii ei. Ochii ei căprui, atât de luminoşi şi de copleşitori, dar atât de trişti în acelaşi timp… Ştiam ca se ascunde o fiinţă aproape mistică în spatele acelor reţine. Eram absolut fascinat. Iar ea… Devenise paradoxul meu preferat.
- Tu ce vrei, Mircea? Îl auzii din depărtare pe colegul meu.
Eram conştient de faptul că îmi pot controla emoţiile. Sunt, probabil, cel mai bun actor pe care îl poate întâlni cineva. Pe cât de minunat eram de fiinţa care se află în faţă mea, pe atât de multă indiferentă se citea pe chipul meu.
- Ca de obicei. Un Manhattan.
Dădu din cap, zâmbind, luă meniurile de pe masă şi plecă. Dezinteresul meu aparent mă ucidea; aş fi vrut să stau să mă holbez la ea, dar aş fi dat impresia că sunt mai sărit decât par deja.
- Drăguţă faţă, nu-i aşa? Spuse deodată Radu.
- Nu neapărat. E banală.
- Da, iartă-mă, tu ai nevoie de o zeiţă a focului…
- Taci.
- …sau de Hera…
- TACI, AM SPUS! Ştiu că sunt un egoist nenorocit şi insensibil, dar nu cer prea multe de la viaţa asta…
Masa devenise, deodată, o ţintă foarte interesantă pentru privirea amândurora.
- …si tu ştii prea bine de ce. Cei care vor prea mult vor primi puţin.
- Mircea, spuse Radu, ridicându-şi brusc privirea. Doar pentru că părinţilor tăi nu le-a mers cum plănuiseră ei atunci când s-au întâlnit nu înseamnă că toţi cei care aspiră la ceva măreţ au ghinion.
- Nu e nicio persoană care să mă cunoască mai bine decât tine…
- Nu te cunosc deloc, puÅŸtiule.
L-am ignorat.
- Îmi cunoşti concepţiile.
- Da, şi ştiu că ţii de ele cu dinţii… Încăpăţânat că un catâr.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, punându-şi mâinile la ceafă şi uitându-se cu satisfacţie la mine, ca un sculptor care îşi admiră opera de abia terminată. I-am aruncat o privire ironică.
- Băuturile, domnilor.
M-am uitat la muza mea, de data asta cu ceva mai multă emoţie - sau insistenţă. Mi-a întors privirea, uimită, apoi a râs încetişor. I-am zâmbit discret.
- Spune-ne, domnişoară… Începu Don Juan-ul cu care stăteam la masă. Care e numele tău?
- Mai doriţi ceva?
M-a bufnit râsul, pentru prima oară în acea zi. M-am uitat la Radu, care mormăia ceva şi avea, brusc, o faţă de câine plouat. M-am întors, încă zâmbind, la cea care îi frânsese inima şi i-am răspuns că nu mai dorim nimic. A aprobat din cap şi, aproape bufnind-o râsul, a plecat.
- Asta numesc eu fail, dragul meu.
Era rândul lui să îmi spună să tac.

Ningea, mult şi des. De-a lungul ultimelor zile tot oraşul fusese acoperit de un strat de mocirlă enervantă, dar căpăta, încet-încet, o nuanţă de alb. Slavă cerului, îmi spusei. Mi-am înfundat capul şi mai tare în fularul gros, băgându-mi mâinile în buzunarele adânci ale paltonului. M-am îndreptat spre Calea Victoriei, renunţând la căldura plăcută din buzunare în favoarea unei ţigări. Ultimul lucru pe care îl doream în momentul acela era să ajung acasă devreme. Am tras primul fum şi m-am înecat ca un copil atunci când am simţit combinaţia de aer rece, tăios, cu fumul gros de Dunhill. M-a bufnit râsul.
M-am aşezat pe scările unei clădiri şi am privit cerul. Negru. Nori groşi; un val impenetrabil de nori. Am oftat gândindu-mă la stelele care odată mă fascinau. Acum nu mă deranjează că se ascund acolo, departe de privirea mea.
- Spune-mi, decembrie… Ce ar trebui să fac acum?

Îmi îngheţase faţa şi eram sigur că mă înroşisem de la atâţia fulgi topiţi pe obrajii mei, în ochii mei, pe ţigara mea. M-am uitat, mai mult plictisit decât interesat, la scrumul aflat pe moarte, şi am stins obiectul plăcerii mele în propria-mi palmă. Deja nu mai era un chin pentru mine.

Vicios, iţi spun…

- Adună-te, Mircea, mi-am spus incet.

Mi-am relaxat muşchii feţei, lăsându-mă pradă unei euforii dubioase. Îmi schimbasem deja ţinta gândurilor. Mi-e teamă; mi-e teamă de ea, mi-e teamă de ce se poate ascunde în ea. Dar sunt sigur că mă va accepta şi îmi va accepta şi condiţia. Pentru că am siguranţa că şi ea are aceeaşi condiţie cu a mea.

*

Şatena de la cafenea… Din seara în care am întâlnit-o a rămas Hera pentru mine. Hera şi atât. Totuşi, nu vreau să rămân la stadiul în care o privesc că pe o himeră; e ultimul lucru pe care îl vreau.
Simţ priviri aţintite asupra mea. Mă uit încetişor în jurul meu şi văd că, în mare parte, sunt de amuzament.
- Ce dra… Doamne, nu!
Mica mea scrisorică a început să se facă remarcată prin valul gros de fum pe care îl emană. Încerc să mă mişc cu abilitate - şi fără să mă fac prea remarcat -, să iau scrumiera şi să fug la toaletă.
Abilitatea mi-a reuşit; discreţia nu.
- Eşti genial, omule, îmi spun pentru mine, în timp ce spăl scrumiera.
Dacă aş ridica privirea, ce aş vedea în oglindă? Un chip obosit. Un ten alb, bolnăvicios. O privire care şi-a pierdut toată expresivitatea pe care o avea odată. Trag adânc aer în piept şi încerc să mă gândesc la altceva.
Într-un minut sunt înapoi la masă, cu scrumiera golită, spălată şi ştearsă. Mă aşez, îmi pun coatele pe masă şi mâinile la ochi. Ce e cu mine în ultima vreme?
- La nai…
- Eşti în regulă?
Vocea ei, sunt sigur. Nu îmi dau mâinile la o parte, de teamă ca ochii să nu îmi trădeze vreo emoţie.
- Nu era o problemă dacă ne lăsai pe unul dintre noi sa curăţam scrumiera… De asta suntem aici, pană la urmă.
Mi-am despărţit arătătorul şi inelarul de la mâna dreaptă ca să o pot vedea. După un moment de uimire, a bufnit-o râsul. Îmi dau, într-un final, mâinile la o parte.
- Nu, eu sunt idiotul care a cauzat asta… Nu văd de ce nu aş fi eu cel care şterge urmele.
- Nu vorbim de o scena a unei crime, râse din nou.
Nu îi raspund; nici măcar cu un zâmbet.
- Mai doreÅŸti ceva?
- Nu, mulţumesc. Voi pleca.
Mă ridic să îmi iau haina. Scot portofelul, las banii pe masă şi îmi ridic din nou privirea spre ea. Bag portofelul în buzunarul interior al paltonului încă privind-o.
- Mulţumesc pentru intenţie, oricum, îi zic într-un final, în timp ce mă îmbrac.
- Te mai aşteptăm, îmi spune, încă zâmbind
Îi întorc un zâmbet timid şi mă îndrept spre ieşire.
Aerul de februarie… Două luni de când vin zilnic în cafeneaua asta doar ca să îmi văd visul desfăşurându-se. Nu m-am simţit niciodată mai slab de atât, şi toată fiinţa îmi este îndurerată şi curioasă în acelaşi timp. Sunt neputincios… Atât de neputincios încât o fiinţă umană al cărui nume nici măcar nu îl cunosc să mă tulbure într-atât?
Cât aş vrea să ştiu ce se va intampla… Cât aş vrea.

[Yaku-chin]

Cu ce sa incep , cu ce sa incep?
Logic ar fi sa incep cu inceputul( stiam si eu asta , cred ) dar, voi incepe intr-un mod diferit..
Fetelor - ma adresez amandurora ( dupa ce m-am asigurat k sunteti fete:D )- va intreb , serios , cat pot eu de serios, nu e asa ca focul si cu apa, sunt doua elemente opuse ? si ca impreuna fac o combinatie frumoasa? cel putin pt mn asa e , o combinatie perfecta :X superba...dar total diferita nu? Si stiti ce ma atrage pe mn la lucruri diferite? tocmai ca sunt diferite,tocmai ca unul distruge pe celalat, si totusi impreuna fac ceva atat de frumos, ( dupa parerea mea) voi doua ( sau mai bine cele doua capitole, en fin, sper ca intelegeti ) sunteti ca o singura fiinta ce controleaza aceste doua total opuse elemente( pt mine, nu stiu daca si pentru altcineva) asa e.
E ceva de genu Soarele si Luna , atat de departe si atat de diferite...
Acum sa va exmplic de ce am zis eu ce am zis, personajele voastre, dupa parerea mea, sunt total opuse, forma de a gandi, chiar daca nu am citit cine stie ce( decat prologu si cap 1), e foarte diferita , deosebita la fiecare si totusi atat de complicata. Acum fara suparare, caracterul personajelor sunt foarte neasemanatoare si fac asa un shock, cel putin pentru mine, e un lucru foarte ciudat, si nu pot sa exprim foarte bine ce simt si ce gandesc, dar trebuie sa va spun ca nu am citit la multi asa ceva, adica va felicitit, e foarte reusit, foarte bine, foarte complex, e ...nu stiu, atat de nou si de uimitor, si sincer nu vreau sa va laud, dar m-a surprins...
Nu pot sa imi formez o anumita parere despre poveste, dar observ ca stilurile va sunt totusi diferite si personajele nu mai zic cat sunt, dar pot sa va spun ca e supperb, si ca voi cititii in continuare si atunci cand voi avea o parere , o idee stabila a ceea ce se intampla, a ceea ce creierasu meu asimileaza, va voi spune.
Pt moment sper ca ati inteles ca eu nu am vrut sa va jignesc, si daca v-am deranjat cu ceva sa imi spuneti.
Felicitari pentru un asemenea inceput :X

[Neith]

Dragă Teh ( sper că nu te superi că mi-am permis să îţi spun aşa ) , ţi-am văzut fic-ul de ceva timp , mai ales după ce am zărit numele tău , am ştiut că trebuie să îl citesc . Deja mi-am făcut o obişnuită din a te citi , poate pentru că îmi place atât de mult cum scrii , pentru că cu acest fic ai reuşit să mă surprinzi .
Am citit titlul de mai multe ori , din dorinţa de a îmi da seama ce poate să însemne . Am multe idei în minte , dar voi aştepta să înţeleg semnificaţie . Are vreun rost să spun că îmi place , că reuşeşte să iasă în evidenţă ? Vreau să spun multe în acest post , dar mă tem că voi uita anumite idei .
Voi începe prin a vă spune cât mă bucur că aţi ales o poezie de Minulescu , mai ales pentru că este unul dintre poeţii mei preferaţii . Nu prea mă încântă numele Sânziana , dar poate cu timpul , după ce voi cunoşte personajul îmi va plăcea mai mult .
Cât de multă profunzime au sentimentele personajului , m-am cam pierdut printre gândurile ei . Pare o persoana fragilă , sensibilă şi tind să cred că suferă de o boala incurabilă ( poate cancer sau leucemie având în vedere căderea părului ) .
Nu prea ştiu ce o să urmeze în continuare şi care va fi parcursul celor doi …Cam asta despre capitolul tău şi sunt sigură am uitat ceva , mă voi revanşa în alt post .

Paradox : Cred că este prima dată când citesc ceva scris de tine ( îmi place mult nick-ul )
Mi-a plăcut capitolul scris de tine ( şi ştiu că nu spun nimic , acum îmi e greu să justific toate sentimentele care m-au cuprins când citeam ) . Mircea ( suna aşa plăcut numele asta şi se potriveşte cu personajul ) este un personaj ciudat , în care regăsesc anumite lucruri pe care le-au făcut şi eu . Îl înţeleg , îi înţeleg nevoia de a se întoarce la ea doar pentru a o privi , pentru a ştii că este acolo . Poate că acum confund sentimentele mele cu cele ale lui şi nu iese nimic bun:))
Mă voi opri , aştept următorul capitol , căci mă voi abona la povestea voastră .

[Better Off Alone]

Am citit capitolul acum două zile, dar din cauza stării mele cam şubrede de sănătate nu am lăsat un comentariu. Sinceră să fiu, nici acum nu mă simt prea bine, dar m-am decis să nu mai las timpul să treacă şi iată-mă aici. Îmi pare rău că nu este un reply lung, spre deosebire de celelalte este foarte scrut, dar din păcate răceala nu îmi permite mai mult de atât. Mă revanşez eu mai târziu.

Paradox, este prima dată când citesc ceva de la tine şi trebuie să recunosc că sunt foarte impresionată. Ai un stil foarte complex de a scrie, uneori parcă m-am pierdut printre cuvinte ( deşi s-ar putea să fi avut dificultăţi din cauza răcelii ). Chiar îmi place ce am citit şi vreau să te felicit pentru acest capitol.
Mircea este un personaj special – ca să spun aşa –, nu mi-am imaginat că va avea o astfel de mentalitate. Gândurile lui reprezintă ceva total nou pentru mine, sunt oarecum întortocheate şi totuşi la obiect şi foarte realiste. E un personaj complex, cu o concepţie inedită asupra lucrurilor înconjurătoare, asupra lumii.
Mi-a plăcut mult cum ai transpus toate ideile, sentimentele lui, practic i-ai descoperit mintea în faţa noastră, dar ai făcut-o în aşa fel încât să rămână o dâră de mister, să nu ne dăm seama exact de cine e Mircea cu adevărat.
După cum am mai spus, îmi place foarte mult descrierea ta, e oarecum profundă, cu o tentă de mister, enigmatică de-a dreptul dacă stau să mă gândesc bine. Se vede că ştii ce faci şi te descurci chiar foarte bine. Felicitările mele.
Mi-a plăcut mult ideea scrisorii adresate către fată, fata pe care nici măcar nu o cunoaşte, dar chiar şi aşa l-a fermecat. Totă “întâmplarea” cu scrisoarea a pus în evidenţă confuzia lui Mircea, tulburarea pe care acea fată i-a provocat-o, deşi el nu pare genul omului slab care se ascunde, plânge şi aşa mai departe, ci din contră pare puternic, chiar rece ( dacă pot spune asta ), care se gândeşte la tot şi analizează toate posibilităţile, deşi asta e doar o părere.
Stilurile voastre sunt într-adevăr diferite, dar rezultatul e foarte bun. Cred că fix acest lucru dă tot farmecul fic-ului. Mă bucur că aţi decis să faceţi această colaborare şi abia aştept să văd ce va urma.
Mult succes în continuare.
Spor la scris, multă imaginaţie şi nu uitaţi ca aştept next-ul.

[Teh]

Vă mulţumim tuturor că aţi trecut pe aici. Ideea cu Ion Minulescu şi poeziile a fost a lu' Paradox. Ea a venit cu ele. Ideea pentru poveste, am creat-o amândouă, minte cu minte, idee cu idee, gând cu gând. Adevărul este că ne-am cam completat ( dacă mâncăm amândouă acelaşi lucru în aceeaşi zi =)) cum se poate altfel ). Revenind, înainte nici nu citeam poezii de Minulescu, acum mi se pare genial. Cred că aşa păţiţi şi voi. Mă bucur că vă place ideea şi titlul şi povestea.
Numele de Mircea l-a ales singurică Paradox pt. personajul masculin şi nu puteam să fiu mai de acord de atât. Înţeleg că place tuturor, trebuie să placă. ( nu ? ) mă bucur că îmi împărtăşiţi părerea. Numele de Sânziana... Well, eu cred că îmi defineşte personajul. Eu l-am ales pentru simplul fapt că mi se părea că se potriveşte la perfect cu personalitatea ei. Şi-mi place. Asta rămâne de descoperit pe parcurs. Să vedem.
Oricum... sper să continuaţi să citiţi şi să ne comentaţi. Orice părere aduceţi este mai mult decât binevenită >:d<. Mulţam !

Lectură plăcută!

Capitolul 2

Străinule ce baţi la poartă,
De unde vii
Åži cine eÅŸti?...
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti
Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...
( Ion Minulescu, Romanţa noului-venit )

Odată, când eram mică, am fost întrebată ce cadou vreau de ziua mea. Am răspuns: vreau să stăm cu toţii acasă! Au râs, părinţii mei şi mi-au promis că aşa va fi. Nu îmi amintesc câţi ani aveam, eram prea micuţă, dar ştiu cu exactitate, pe data de 23 iunie nimeni nu era acolo, decât eu având grijă de fratele meu mai mic. Găsisem cadouri scumpe şi un tort în bucătărie, dar nu am putut zâmbi toată ziua. A fost cea mai urâtă onomastică.

- Scoate banii, fato, am câştigat.
O aud pe Cristina vorbindu-i Georgianei şi îmi atrage imediat atenţia. Era seara, târziu, trecut de ora zece şi noi ne schimbam în vestiare. Am ridicat privirea spre brunetă ce tocmai îşi scosese portofelul pufos din geantă.
- Ia, coţofano! Strigă şi Geo indignată, aruncându-i o bacnotă de 50 de Roni.
Nedumerită, nu am putut sta fără să întreb ce se întâmpla. Cele două au râs.
- Haide, am pus pariu că ăia doi vin iar azi aici şi aşa a fost, a zâmbit energic luându-şi geaca de fâş pe ea şi închizându-i zgomotos fermuarul, adăugă: vin aici de prea multă vreme, de fapt – cu regularitate, l-am văzut pe ăla brunet. Geo, ca întotdeauna, nu are simţul pariurilor, zâmbi până la urechi uitându-se la colega noastră şi plecă, închizând brusc uşa în urma ei, fără a saluta. Tipic acesteia.
Am oftat, punându-mi uniforma în vestiar şi închizându-l obosită. Stătusem atâta în picioare azi, credeam că o să mă prăbuşesc.
Ştiam şi eu despre ce vorbeau cele două. Acel Mircea pe care îl văzusem de prea multe ori în decursul acestui an, numele i-l auzisem întâmplător.
- Cum naiba poţi sta în fustă pe vremea asta?
Mă trezeşte Georgiana din visare, punându-şi mânuşile. Îmi iau şi eu haina, închizându-i nasturii cu grijă.
- Ce anume ai vrea să îmbrac? o întreb ridicând din sprâncene şi având grijă să îmi prind bine eşarfa la gât. Era frig afară.
- Suntem în secolul XXI, femeile au voie să poarte pantaloni!
Am dat din umeri la această replică plină de entuziasm. Recunosc, nu mă interesa. Îmi plăceua lucrurile simple, elegante şi totodată confortabile. Nu m-aş fi putut simţi mai bine într-o pereche de jeanşi decât într-o fustă.
- O să îngheţi! Adăugă parcă pentru a mă mustra, scoţând de la mine un chicot sincer.
- Am dresul, nu îţi face griji.
Nu ştiu de ce spuneam aceste lucruri, era doar o conversaţie superficială, terminată rapid, imediat ce fiecare a ieşit pe uşă şi s-a uitat în altă direcţie. Ea urcă rapid într-o maşină condusă de un bărbat pe care nu îl cunoşteam, iar eu am mers pe trotuarul luminat artificial.
Era frig, ningea şi credeam că o să îmi îngheţe şi creierul. Până la mine acasă era foarte mult, şi până la metrou mă puteam descurca, într-un fel sau altul. Aş fi vrut să nu fie atât de alunecos pe jos şi să nu îmi fi luat pantofii cu toc ascuţit. Ce fusese în mintea mea când îi alesesem? Dar era dimineaţă şi niciun fulg nu îşi făcuse apariţia pe cer. Azi lucrasem prea mult, eram extenuată. Orice m-ar fi putut deranja.
Deşi nu aveam dreptul să mă plâng. Trei ani în facultate irosiţi degeaba! Nici măcar nu lucram în domeniul acela; avusesem un part-time la o cofetărie pe timpul studenţiei, dar se închisese imediat ce am terminat eu. Cu experienţa şi o scrisoare de referinţă, am putut fi angajată destul de uşor aici. Şi partea ciudată era că îmi plăcea, chiar dacă era obositor şi uniforma roşie nu era preferata mea, mă făcea să par şi mai palidă decât eram de fapt.
Fulgii se înteţiseră iar eu am mărit pasul, călcând cu câtă grijă îmi permiteam. Aş fi vrut să îmi fi luat o căciulă, sau măcar ceva pentru a-mi proteja urechile. Sigur erau roşii din cauza gerului, ca nasul meu, şi faţa îmi îngheţase, o simţeam. Buzele mi se crispaseră şi mi-era cu neputinţă să cred că ochii îmi sunt în totalitate deschişi, în timp ce respiraţia mea greoaie se vedea în aer.
Curând, am ajuns la metrou. Am urcat, am stat iar în picioare negăsind niciun loc liber şi m-am gândit. M-am gândit la un simplu chip de care avusesem parte în ultimele zile. Şocată, am zguduit din cap, contrariată. De ce mă gândeam eu acum la puştiul acela ce venea cu regularitate în restaurant? Era doar un student, unul drăguţ, arătos şi foarte matur, cu un păr atât de bine întreţinut şi cu o expresie atât de înduioşător de crudă, cu ochii căprui fantastici ce te captivau dintr-o singură privire indiferentă... Mintea mea o luase razna, aşa că am dat vina pe oboseala excesivă.
- Bârrrrr!
M-am trezit exclamând imediat ce m-am aflat din nou în stradă, mergând cu aceiaşi paşi grăbiţi spre bloc. Cu o forţă ce de abia mi-o găseam, am reuşit să deschid uşa clădirii şi să intru în lift, aşteptând să mă urce la etajul cinci.
Apartamentul meu era neobişnuit de cald, sau poate corpul meu era prea rece în acel moment. Mi-am pus haina în cuier, m-am descotorosit de geantă şi eşarfă, mânuşi şi cizme şi m-am baricadat în bucătărie pentru a-mi pregăti un ceai fierbinte. Aveam neapărată nevoie de el.

*

A doua zi am fost trezită de sunetul insistent al telefonului. Am sărit ca arsă de sub pilota groasă şi l-am apucat, apăsând butonul verde chair înainte de a observa cine mă apela. Nu ştiu de ce fusesem atât de speriată şi inima îmi bătea cu atât de multă putere, dar m-am calmat auzind vocea frăţiorului meu.
Cred că avusesem un coşmar.
- Cât e ceasul? îl întreb nedumerită, fiind convinsă că el nu putea fi treaz la o oră prea înaintată.
- E 9 fără 10. Auzi, poţi să vii până la mine la liceu? Am nevoie de nişte parale.
Tac, ca pentru a prinde forţă. Era la şcoală, uitasem, azi era luni. Pierdusem noţiunea timpului. Mă suna pentru bani. Doar nu crezusem că mă întreba de sănătate? Să fim serioşi.
- Cât şi pentru ce?
- 100 de lei. M-am băgat în ceva şi dacă nu îi dau până la 12, o belesc. Grăbeşte-te. Bine?
Îmi închide înainte să reuşesc să îi răspund. Oricum, ştia că voi fi acolo. Nici nu mai avea rost să comentez. Trebuia să îl ajut. Era datoria mea.
Mă ridic leneşă din pat şi mă îmbrac cu mai multă energie, schiţânz un zâmbet la gândul că Ionuţ va fi fericit că îl scot iar din probleme. Nu era pentru prima dată.
Mi-aş fi dorit o maşină. Era un chin să ai carnet de şofer şi să nu ai ce conduce. Să iau un taxi nu îmi permiteam, aşa că a trebuit să mă conformez cu mersul pe jos, condusă de frig şi admirându-mi respiraţia ce umplea aerul.
Oamenii treceau pe stradă, unii atât de nepăsători încât te întrebai dacă sunt conştienţi de zăpadă, de frumuseţea naturii şi a existenţei propriu zise. Dar, ce spuneam eu? Eu eram atât de preocupată de problemele mele încât de abia îmi făceam timp pentru a privi în afară. Trebuia să mă împac cu tatăl meu, deşi nu voia să audă prea multe despre mine. Mama mea avea curând să cedeze nervos dacă o mai refuzam cu toate întâlnirile pe care dorea să mi le pregătească. Nu concepea faptul ca eu să fiu singură, de parcă întotdeauna avusesem nevoie de protecţie. Când eu fusesem cea ce îi protejase pe toţi, de-a lungul anilor.
Mi-am alungat gândurile şi m-am poziţionat la intrarea în liceu, neîndrăznind să merg mai departe, dându-i un mesaj lui Ionuţ. Curtea şcolii era goală, doar câte un chiulangiu stând să fumeze câte o ţigară, dar aruncând-o rapid şi grăbindu-se în clădire, dârdâind şi frecându-şi mâinile. Curând şi brusc, în spatele meu a apărut frăţiorul meu, aproape speriindu-mă. Mi-am păstrat calmul şi l-am analizat din cap până în picioare.
Aş fi vrut să ţip la el, să îl trag de braţ şi să îi spun să termine cu toate acestea, să nu se mai bage în probleme. În schimb, i-am zâmbit cald, i-am mângâiat faţa îngheţată şi am scos banii, cu un mic plus pentru el.
- Mersi! a strigat vesel, sărind şi îmbrăţişându-mă strâns.
- Mă duc la oră, merci, Sânzi!
Vrând să plece, s-a întors şi se pregătea să plece, dar s-a oprit pentru a adăuga:
- Tatei o să îi treacă, o să vezi, ar fi bine să vii weekend-ul ăsta pe acasă, mama vrea să te vadă!
Şi-a arătat dinţii albi crescuţi prea în afară şi fugi. Nu apucasem nici măcar să îl cert pentru faptul că era cu capul gol şi se vopsise iar, blondul acela spălăcit. Deşi, se potrivea culoare cu ochii lui verzui, spălăciţi.
A dispărut, lăsându-mă să mă uit la el cum aleargă, îmbrăcat într-o bluză subţire.
Ce rost avea să mă stresez din această cauză? Aşa a fost şi va fi întotdeauna. El va intra în probleme şi nu se va maturiza curând, iar eu voi fi întotdeauna acolo să îl salvez. Tata nu mă va ierta niciodată pe deplin pentru faptul că nu am intrat la medicină şi nici nu am mai vrut să optez pentru această facultate, iar mama mă va sâcâi întotdeauna cu soţul pe care vreau să mi-l aleg cât de curând posibil. Cât despre celelalte, erau amintiri apăsătoare pe care nu voi putea să le uit. Viaţa mea era simplă şi aveam de gând să o las să continue aşa. Îmi plăcea liniştea, stabilitatea şi lucruruile frumoase. Pentru nimic în lume nu voiam să schimb asta.
Cu o senzaţie plăcută de fericire, am mers înainte, profitând de ziua mea liberă pentru a cumpăra un cadou. Curând era ziua Georgianei şi trebuia să îi iau ceva, deşi gusturile ei erau atât de complicate încât nu credeam că o să reuşesc cu adevărat să aleg ceva.
Seara, aveam să merg la restaurant, era un program încărcat pentru că cineva ocupase mai multe mese, probabil pentru un anumit eveniment. Probabil nu vor mai exista şi alţi clienţi.
Cel mai posibil, nu îl voi mai vedea azi.
La ce îmi stă mintea? ...
Patetică! Ca întotdeauna!
Conştiinţa mea, întotdeauna acolo când aveam nevoie de ea.

*

- E acolo, nu-i aşa? Uite, îţi zic sigur, tipul ăsta are ceva de vine în fiecare zi aici!
Nu voiam să ascult părerile Georgianei. Era paranoică. Cristina credea că băiatul acela avea ceva pentru Geo şi aceasta susţinea sus şi tare că venea pentru mine. Iar eu? Ei bine, eu ştiam cu siguranţă faptul că era doar obosit şi aici era un local atât de liniştit, plin de muzică bună şi serviciul atât de excepţional încât se simţea bine, relaxat. Era o metodă de a uita de toate problemele sale, sau de a le analiza la rece. Se vedea pe chipul lui îngrijorat.
Iar eu, o toantă incurabilă, eram vrăjită de fiecare expresie a lui. De fieare gest al său. De modul în care ţinea ţigara aceea între degete şi apoi o cuprindea cu buzele. Observasem toate astea cu timpul, lăsându-mi ochii să rătăcească spre el, mustrându-mă imediat pentru prostia pe care o făcusem. Era elegant şi dulce prin pura lui existenţă. Uram bărbaţii care fumau, dar el părea mai mult un băiat. Unul ce ştia ce vrea şi totodată era pierdut în lumea aceasta mare. Iar eu prindeam mereu senzaţia că aş dori să îl îmbrăţişez, să îl strâng tare de mână şi să nu îi mai dau drumul...
Desigur, eu nu eram în deplinătatea facultăţilor mentale şi eram prostită prea repede de ceea ce vedeam. Oricum, exista o şansă de 0,01% ca el să fie interesat de mine.
Aveam 1,74, părul şaten deschis, drept şi lung, cu un trup slab, albicios, bolnăvicios şi cu o fragilitate şi vulnerabilitate prea ridicate. Nu se găseau prea multe puncte atrăgătoare la mine, deşi eram anemică îmi păstram o culoare roşie în obraji, poate era singurul lucru ce ieşea în evidenţă.
Şi, încă odată, de ce îmi băteam capul cu aşa ceva?
Plină de energie şi ignorându-mi aberaţiile ce se plimbau prin cutia craniană, am ieşit cu tava în mână îndreptându-mă spre masa lui. Întotdeauna purta cămaşă, iar acum puloverul de de-asupra îl făcea atât de blând încât am crezut că o să mi se împleticească picioarele. Reacţia mea era provocată de această dată din cauza... stresului.
Am pus ciocolata caldă pe masă şi pachetul de ţigări alături, încercând să nu îi caut ochii cu disperare, deşi simţeam o nevoie absolută să îi întâlnesc. În schimb, am analizat masa, era plină de caiete, un pix, două creioane şi cărţi. Ştiam că este un tip studios de când cu acel incident cu hârtia arsă, şi pe de-asupra are o personalitate atât de drăguţă. Iar eu nu am fost în stare să îl întreb nici măcar atunci când am vorbit cu el ce studiază

Cu degetele sale lungi cuprinsese o singură carte, ce mi-a atras imediat atenţia.
-Oh, incredibil, citeşti „ În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust?
Prin vocea mea se transmitea toată surprinderea. Era cartea mea favorită deşi într-un fel mă speria grozav.
Capul lui se mişcă şi privirea lui aţintită odinioară asupra paginilor este revărsată asupra mea. Îmi astup rapid gura cu mâinile şi roşesc puternic, având impulsul de a fugi de acolo şi a nu-l mai întâlni vreodată. Seriozitatea chipului său mă face să tremur, îmi doresc să stau acolo la nesfârşit şi să îl cercetez iar ca toţi cei din jurul nostru să dispară, să nu pot fi mustrată pentru ceea ce fac. Inexpresivitatea pupilelor sale mă zguduie, la fel ca-ntotdeauna.
- Scuză-mă, te rog, adaug de abia rostit, cu tenul arzându-mi puternic, mă întorc şi îmi accentuez paşii în disperare, aşteptând cu nerăbdare să ajung în bucătărie.
Simt că toţi mă observă şi că m-au prins asupra unei greşeli, de parcă aş fi făcut o boacănă. Cu capul în podea reuşesc să merg mai departe, încercând să respir normal.
- Sânziiiiiiiiiiana!
Tresar atât de puternic la auzul numelui meu că aproape scot un ţipăt.
- Ce te sperii aÅŸa?
Era doar Costi. Răsuflu uşurată, trag aer în piept puternic, îmi îndrept spatele şi îi răspund:
- Ce s-a întâmplat?
- Unde ţi-e tava?
Şi iar, moment de panică. Ce făcusem? Cum putusem fi atât de neglijentă! Cred că se putea citi din expreisa mea îngrijorarea, încât mă întreabă:
- Ce-ai făcut?
Îmi vine să râd nervos şi să o iau la fugă. În schimb, dau din umeri, surând şi ies, promiţând să vin „victorioasă”.
Dau târcoale mesei şi mă prefac că fac alte lucruri, că trebuie să inspectez ordinea, orice doar să mă gândesc cum să ajung acolo, sperând că va pleca. Tava a rămas intactă în locul acela, nici nu a observat-o, cred. Aş putea să ajung acolo fără ca măcar să mă vadă. Aşa o să fac. Cu paşi pe cât de hotărâţi pe atât de nesiguri, trec pe lângă el şi vădit indiferentă încerc să dispar. Dar e prea târziu, pentru că deja m-a zărit. Cred că am roşit, încă odată.
- Ştiam că te întorci... zise atât de sigur cu aceeaşi tonalitate rece... Sunt lovită din plin. Ce dorea să spună prin asta? Să îmi ucidă inima ce acum bate atât de tare încât am impresia că-mi va sări din piept?
- Să iei tava, adaugă neinteresat, întorcându-se la cartea sa.
Iar eu mă întreb de ce nu mă pot mişca de acolo, rămasă blocată pentru a-l observa.
- Vrem ÅŸi noi ceeeva!
Magia este spartă de un grup zgomotos iar eu mă-ndrept într-acolo, cu mintea încă pierdută în ceaţă. Cred că ar trebui să socializez mai des, altfel nu o să mai înţeleg latura umană.

[Better Off Alone]

Aşa, în sfârşit ai postat. Dăcă ai ştii cât am aştept să faci asta şi cât mă bucur acum că aşteptarea mea a luat sfârşit. Acum să las şi eu un scurt reply.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult. Ai reuşit din nou să mă impresionezi prin felul în care ai folosit cuvintele. Ţi-am mai spus cumva că atunci când citesc ceva de la tine sunt mai mult decât impresionată, ba chiar simt o mulţumire, o fericire că am ocazia să citesc ce ai scris? Nu, ei bine, o fac acum. Capitolul acesta a fost o adevărată încântare pentru ochii mei, iar sentimentul de care ţi-am spus nu a întârziat să apară.
Mi-au plăcut mult versurile, Minulescu este extraordinar şi mă bucur mult că aţi decis să îi folosiţi poeziile. De asemenea mi-a plăcut incipitul capitolului, ai reuşit astfel să conturezi foarte bine relaţia ei cu părinţii, vorbind de asta, chiar sunt curioasă să văd cum vor evolua lucrurile între cei trei. Apoi mai e fratele fetei care intră în încurcături, iar Sânziana e cea care îi salvează pielea ( dacă pot spune asta ). Părinţii ei vor ca ea să aibă pe cineva care să o protejeze când, de fapt, ea e cea care îi protejează pe ceilalţi, chiar ironic, dar adevărat. Acesta este alt lucru care mă atrage la fic-ul vostru, toate întâmplările sunt credibile, uşor tipice în anumite aspecte. E realitatea ca să spun aşa.
Sânziana îmi place din ce ăn ce mai mult. Nu ai cum să nu îi adori mentalitatea. Vreau să te felicit pentru felul în care transpui găndurile fetei şi pentru faptul că intri foarte bine în pielea personajului, te mulezi perfect. Ştiu că ea nu e tocmai genul tău, dar acest lucru nu te împiedică cu nimic, te descurci foarte bine. Felicitările mele.
Ai descris perfect fiecare stare a ei. În mod special mi-a plăcut felul în care ai descris agitaţia fetei, emoţia produsă de Mircea, acea tulburare ce i s-a stocat în suflet şi persistă. Mi-a plăcut mult, parcă chiar am putut simţi nervozitatea ei, acea emoţie puternică.
Deşi Sânziana nu e singura care a crescut în ochii mei şi Mircea a făcut-o. Mi-a plăcut mult atitudinea lui rece faţă de ea, iar faza cu cartea a fost briliantă, chiar am început să râd. Entuziasmul acela care a spart confuzia şi a adus după sine tulburarea a fost perfect inserat acolo. Aici, Sânziana mi-a amintit de tine pentru că şi tu ai o pasiune pentru cărţi şi o arăţi destul de des. Oricum mă bucur că are această trăsătură de caracter. Deci după cum am spus momentul a fost plin de tensiune, iar finalul a lăsat acea urmă de suspans care te face să îţi doreşti să vezi ce se mai întâmplă în continuare.
Profunzime, suspans, tensiune, ai avut de toate. Ştiu că ţi-am spus de o mie de ori, dar îmi place mult cum scrii, te descurci foarte bine şi abia aştept să văd urmările.
Spor la scris şi multă imaginaţie!
Paradox, mult succes cu următorul capitol.
Abia aÅŸtept next-ul.