29-08-2010, 11:51 AM
Hi, am revenit cu capitolul II, sper sa va placa :d
Cap II
Thetys:
Au trecut douazeci de ani de atunci. Fiica mea, zeita vietii mele este acum o tinara frumoasa, cu ochii negri si ageri, cu parul negru ca si intunericul din Hades. Copilaria ei a fost una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii mele. Frumusetea si puterea ei erau neobisnuite, se putea intrecea si cu cei mai mari zei, fiind crescuta de doua zeite pe care le putea intrecea usor in toate competitiile. Am incercat sa nu repet greseala facuta cu Ahile, nu as putea sa suport si pierderea ei. Numai eu stiu cator tentatii de a-mi lua viata din cauza pierderii fiului iubit am rezistat, insa am rezistat de dragul ei, am incercat sa invat din greselile facute inainte si sa reusesc sa-mi indeplinesc visul: sa am o familie nemuritoare. Am scufundat-o in Stix… Am fost pentru a doua oara in Hades pentru a oferi nemurire copilului meu. Nu, nu am facut aceeasi greseala ca si cu Ahile, am legat-o intr-un cearsaf si am scufundat-o cu totul, astfel nici o parte a corpului micutei nu a ramas neprotejata, insa, cand am alergat inapoi spre lumea de deasupra ea mi-a cazut din brate. Putea sa mearga singura si sa vorbeasca, desi avea numai cateva luni, asa ca am chemat-o la mine…intotdeauna alerga la mine cand o chemam, dar atunci se uita speriata la fata mea.
-Nu, nu o sa ma mai pot intoarce! Vreau sa raman aici! Nu o sa ma lasi sa ma intorc! Vreau sa fiu o umbra, o amintire, un vis! Vreau sa raman!
Stia sa vorbeasca, insa nu atat de clar, stia sa mearga, insa cu greu. A inceput sa alerge inapoi, cu o viteza inspaimantoare, incercand sa imbratiseze fiecare umbra care-i aparea in fata. Am reusit sa o ajung si sa o prind, la cativa metri distanta de Stix. Am strans-o puternic in brate, plangand, iar ea s-a calmat atunci cand lacrimile mele i-au cazut pe umerii goi. Am inceput din nou sa alerg inspre iesire, tinand-o strans pe micuta in brate si incercand sa imi opresc lacrimile. Am sperat ca acel incident nu va insemna atat de mult, am sperat ca acea copila din bratele mele va redeveni fiica mea, mandra mea fiica nemuritoare, si asa s-a intamplat. Niciun alt semn de acest fel nu mi s-a mai aratat, dar am vrut sa ma asigur. M-am intors la Calchas, vestitul prooroc care a prorocit moartea lui Ahile, ca sa il intreb ce se va intampla cu Selis, stiind ca nu voi putea face nimic ca sa ii schimb destinul, asa cum am incercat si cu al lui Ahile, dar…vroiam sa stiu la ce sa ma astept. Calchas imbatranise, nu era nemuritor la fel ca si mine, era bolnav, insa zeii aveau nevoie de el, asa ca il tineau in viata. L-am intrebat tematoare ce destin ii prevede lui Selis, iar el mi-a raspuns…desi nu mi-as fi dorit in viata mea sa aud acel raspuns…
- Fiica ta va fi viteaza si puternica, la fel ca si Ahile, sau poate si mai puternica, va castiga multe razboaie si numele ei va fi nemuritor printre zei si printre oameni. Ai reusit sa o faci nemuritoare, insa multe vor fi chinurile pe care le va indura, cele mai crunte dureri de pe lume se vor abate asupra ei, pana cand va ajunge sa isi blesteme nemurirea si sa isi doreasca sa moara. Isi va ucide cele mai iubite fiinte de pe lume, si sufletul ei va fi torturat de amintirile lor si de gandul ca ea i-a omorat. Nemuritorii vor fi cei care ii vor aduce sfarsitul, asa ca nu ai cum sa o scapi de ei. Aceasta e soarta fiilor tai, oricat ai incerca, iti va ramane doar amintirea, nu poti sa le schimbi destinul, Thetys. Va muri.
-Mare Calchas, cu ce ti-am gresit de imi condamni la moarte copii mei? Nu stii cat de mare e durerea unei mame atunci cand isi vede copii crescand, si murind in cele mai grele chinuri? Nu stii cat de greu ii este unei mame sa vada numele fiilor ei scris cu sange in toate locurile in care ei au umblat? Nu stii cat de greu e sa te plimbi prin lume si sa auzi oamenii razand si bucurandu-se de toate nimicurile vietii, stiind ca pentru fericirea lor fiul meu a trebuit sa moara? Te implor, mare prooroc, cruta-mi fiica! Nu zdrobi inima si asa indurerata a unei mame!
-Nu plange! Nu eu scriu soarta oamenilor, eu doar le-o citesc. Zeii sunt singuri care pot schimba destinul oamenilor.
-Si eu sunt un zeu! Fratii si parinti mei, si ei sunt zei, dar nu si-ar dori niciodata ca Selis sa moara! Ahile i-a cinstit intotdeauna pe toti Olimpienii, de ce i-au ursit o asemenea soarta?
-Thetys, incrucisate sunt caile zeilor, atat de incrucisate incat nici ei insisi nu le inteleg, cum as putea eu, un biet muritor sa le inteleg gandurile? Ei imi spun doar ceea ce vor sa auda oameni, si eu transmit, iar aceasta a fost ultima sarcina primita de la zei, sa iti spun viitorul fiicei tale, acum o sa ma las in voia lui Hades, insa, o sa te rog ceva: atunci cand durerea pierderii fiicei tale iti va sfasia inima, aminteste-ti ca durerea care ii macina sufletul ei a fost de zece ori mai mare decat a ta, si, zambeste…fiica ta a reusit sa lupte impotriva celor mai crancene torturi de pe lume, aliindu-se cu moartea, si nu fugind de ea.
Aceste au fost ultimele cuvinte ale vestitului prooroc Calchas, ultimul lucru facut in viata, a fost sa-mi spuna ca si fiica mea va muri. Am plans, am plans o noapte intreaga ascunsa in adancul celei mai pustii mari, mi-am lasat sufletul sa se elibereze, iar atunci cand in sfarsit m-am hotarat sa ma intorc in casa mea si sa ies din acel pustiu am vazut ca soarele era deja de mult rasarit, si caldura dogoritoare mangaia marea.
Am hotarat sa nu intervin in destinul lui Selis. Am incercat sa fac asta cu Ahile, iar singurul lucru pe care am reusit sa-l fac a fost sa-l privez de bucuriile tineretii, sa-l ascud, incercand sa-l salvez. Nu… nu o sa repet acele greseli la nesfarsit. Voiam sa o duc din nou pe muntele Pelion, sa fie crescuta de centaurul Cheiron, la fel ca si Ahile, dar atunci cineva m-a oprit. Sora geamana a lui Apollo, Artemis, m-a rugat sa o las pe ea sa o creasca pe micuta. Era zeita vanatorii, nimeni nu o intrecea la vanatoare, sagetile ei isi atingeau intotdeaua tinta, inima ei impietrita din cauza pierderii finitei iubite se parea ca se inmuiase la vederea micutei mele. De fiecare data cand mergea la vanatoare cu alaiul ei de nimfe o lua si pe Selis, invatand-o tot ce stia ea, si transformand-o putin cate putin in ceea ce este azi.
Atunci cand Selis a fost destul de mare i-am spus povestea fratelui sau, evitand insa sa ii spun ca si ea fusese scufundata in Stix, despre micul incident petrecut pe taramul umbrelor si despre prezicerea lui Calchas. De atunci si-a dorit si ea sa devina o razboinica, iar Artemis, care intre timp devenise a doua ei mama, nu putea sa ii ofere antrenamentul necesar, asa ca Selis, fara sa ne spuna nimic mie sau lui Artemis, s-a furisat intr-o noapte in Pontul Euxin si le-a cerut Hipolitei si Antiopei, ficele lui Ares, zeul razboiului, si reginele amazoanelor, un popor de femei luptatoare, sa o antreneze. Acestea au acceptat, vazand vitejia cu care fiica mea a mers la ele, si curajul cu care le-a infruntat pe amazoane o copila care pe atunci avea zece ani. Acesta a fost si inceputul unei stranse prietenii intre Artemis si amazoane. Acum fiica mea este o razboinica puternica, poate chiar mai puternica decat Ahile, si frumoasa ca si o zeita. Participa la razboaie alaturi de amazoane si produce pagube uriase adversarilor, poate chiar mai mari decat produceau cele doua regine. Artemis ii este intotdeauna aproape atunci cand are nevoie, iar Apollo, fratele ei, de asemenea. Am continuat sa sper ca acele cuvinte spuse de Calchas vor fi moarte, pe taramul umbrelor, la fel ca si spiritul vestitului prooroc, insa, la fel ca si numele fiului meu, unele cuvinte pot fi nemuritoare.
Cap II
Thetys:
Au trecut douazeci de ani de atunci. Fiica mea, zeita vietii mele este acum o tinara frumoasa, cu ochii negri si ageri, cu parul negru ca si intunericul din Hades. Copilaria ei a fost una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii mele. Frumusetea si puterea ei erau neobisnuite, se putea intrecea si cu cei mai mari zei, fiind crescuta de doua zeite pe care le putea intrecea usor in toate competitiile. Am incercat sa nu repet greseala facuta cu Ahile, nu as putea sa suport si pierderea ei. Numai eu stiu cator tentatii de a-mi lua viata din cauza pierderii fiului iubit am rezistat, insa am rezistat de dragul ei, am incercat sa invat din greselile facute inainte si sa reusesc sa-mi indeplinesc visul: sa am o familie nemuritoare. Am scufundat-o in Stix… Am fost pentru a doua oara in Hades pentru a oferi nemurire copilului meu. Nu, nu am facut aceeasi greseala ca si cu Ahile, am legat-o intr-un cearsaf si am scufundat-o cu totul, astfel nici o parte a corpului micutei nu a ramas neprotejata, insa, cand am alergat inapoi spre lumea de deasupra ea mi-a cazut din brate. Putea sa mearga singura si sa vorbeasca, desi avea numai cateva luni, asa ca am chemat-o la mine…intotdeauna alerga la mine cand o chemam, dar atunci se uita speriata la fata mea.
-Nu, nu o sa ma mai pot intoarce! Vreau sa raman aici! Nu o sa ma lasi sa ma intorc! Vreau sa fiu o umbra, o amintire, un vis! Vreau sa raman!
Stia sa vorbeasca, insa nu atat de clar, stia sa mearga, insa cu greu. A inceput sa alerge inapoi, cu o viteza inspaimantoare, incercand sa imbratiseze fiecare umbra care-i aparea in fata. Am reusit sa o ajung si sa o prind, la cativa metri distanta de Stix. Am strans-o puternic in brate, plangand, iar ea s-a calmat atunci cand lacrimile mele i-au cazut pe umerii goi. Am inceput din nou sa alerg inspre iesire, tinand-o strans pe micuta in brate si incercand sa imi opresc lacrimile. Am sperat ca acel incident nu va insemna atat de mult, am sperat ca acea copila din bratele mele va redeveni fiica mea, mandra mea fiica nemuritoare, si asa s-a intamplat. Niciun alt semn de acest fel nu mi s-a mai aratat, dar am vrut sa ma asigur. M-am intors la Calchas, vestitul prooroc care a prorocit moartea lui Ahile, ca sa il intreb ce se va intampla cu Selis, stiind ca nu voi putea face nimic ca sa ii schimb destinul, asa cum am incercat si cu al lui Ahile, dar…vroiam sa stiu la ce sa ma astept. Calchas imbatranise, nu era nemuritor la fel ca si mine, era bolnav, insa zeii aveau nevoie de el, asa ca il tineau in viata. L-am intrebat tematoare ce destin ii prevede lui Selis, iar el mi-a raspuns…desi nu mi-as fi dorit in viata mea sa aud acel raspuns…
- Fiica ta va fi viteaza si puternica, la fel ca si Ahile, sau poate si mai puternica, va castiga multe razboaie si numele ei va fi nemuritor printre zei si printre oameni. Ai reusit sa o faci nemuritoare, insa multe vor fi chinurile pe care le va indura, cele mai crunte dureri de pe lume se vor abate asupra ei, pana cand va ajunge sa isi blesteme nemurirea si sa isi doreasca sa moara. Isi va ucide cele mai iubite fiinte de pe lume, si sufletul ei va fi torturat de amintirile lor si de gandul ca ea i-a omorat. Nemuritorii vor fi cei care ii vor aduce sfarsitul, asa ca nu ai cum sa o scapi de ei. Aceasta e soarta fiilor tai, oricat ai incerca, iti va ramane doar amintirea, nu poti sa le schimbi destinul, Thetys. Va muri.
-Mare Calchas, cu ce ti-am gresit de imi condamni la moarte copii mei? Nu stii cat de mare e durerea unei mame atunci cand isi vede copii crescand, si murind in cele mai grele chinuri? Nu stii cat de greu ii este unei mame sa vada numele fiilor ei scris cu sange in toate locurile in care ei au umblat? Nu stii cat de greu e sa te plimbi prin lume si sa auzi oamenii razand si bucurandu-se de toate nimicurile vietii, stiind ca pentru fericirea lor fiul meu a trebuit sa moara? Te implor, mare prooroc, cruta-mi fiica! Nu zdrobi inima si asa indurerata a unei mame!
-Nu plange! Nu eu scriu soarta oamenilor, eu doar le-o citesc. Zeii sunt singuri care pot schimba destinul oamenilor.
-Si eu sunt un zeu! Fratii si parinti mei, si ei sunt zei, dar nu si-ar dori niciodata ca Selis sa moara! Ahile i-a cinstit intotdeauna pe toti Olimpienii, de ce i-au ursit o asemenea soarta?
-Thetys, incrucisate sunt caile zeilor, atat de incrucisate incat nici ei insisi nu le inteleg, cum as putea eu, un biet muritor sa le inteleg gandurile? Ei imi spun doar ceea ce vor sa auda oameni, si eu transmit, iar aceasta a fost ultima sarcina primita de la zei, sa iti spun viitorul fiicei tale, acum o sa ma las in voia lui Hades, insa, o sa te rog ceva: atunci cand durerea pierderii fiicei tale iti va sfasia inima, aminteste-ti ca durerea care ii macina sufletul ei a fost de zece ori mai mare decat a ta, si, zambeste…fiica ta a reusit sa lupte impotriva celor mai crancene torturi de pe lume, aliindu-se cu moartea, si nu fugind de ea.
Aceste au fost ultimele cuvinte ale vestitului prooroc Calchas, ultimul lucru facut in viata, a fost sa-mi spuna ca si fiica mea va muri. Am plans, am plans o noapte intreaga ascunsa in adancul celei mai pustii mari, mi-am lasat sufletul sa se elibereze, iar atunci cand in sfarsit m-am hotarat sa ma intorc in casa mea si sa ies din acel pustiu am vazut ca soarele era deja de mult rasarit, si caldura dogoritoare mangaia marea.
Am hotarat sa nu intervin in destinul lui Selis. Am incercat sa fac asta cu Ahile, iar singurul lucru pe care am reusit sa-l fac a fost sa-l privez de bucuriile tineretii, sa-l ascud, incercand sa-l salvez. Nu… nu o sa repet acele greseli la nesfarsit. Voiam sa o duc din nou pe muntele Pelion, sa fie crescuta de centaurul Cheiron, la fel ca si Ahile, dar atunci cineva m-a oprit. Sora geamana a lui Apollo, Artemis, m-a rugat sa o las pe ea sa o creasca pe micuta. Era zeita vanatorii, nimeni nu o intrecea la vanatoare, sagetile ei isi atingeau intotdeaua tinta, inima ei impietrita din cauza pierderii finitei iubite se parea ca se inmuiase la vederea micutei mele. De fiecare data cand mergea la vanatoare cu alaiul ei de nimfe o lua si pe Selis, invatand-o tot ce stia ea, si transformand-o putin cate putin in ceea ce este azi.
Atunci cand Selis a fost destul de mare i-am spus povestea fratelui sau, evitand insa sa ii spun ca si ea fusese scufundata in Stix, despre micul incident petrecut pe taramul umbrelor si despre prezicerea lui Calchas. De atunci si-a dorit si ea sa devina o razboinica, iar Artemis, care intre timp devenise a doua ei mama, nu putea sa ii ofere antrenamentul necesar, asa ca Selis, fara sa ne spuna nimic mie sau lui Artemis, s-a furisat intr-o noapte in Pontul Euxin si le-a cerut Hipolitei si Antiopei, ficele lui Ares, zeul razboiului, si reginele amazoanelor, un popor de femei luptatoare, sa o antreneze. Acestea au acceptat, vazand vitejia cu care fiica mea a mers la ele, si curajul cu care le-a infruntat pe amazoane o copila care pe atunci avea zece ani. Acesta a fost si inceputul unei stranse prietenii intre Artemis si amazoane. Acum fiica mea este o razboinica puternica, poate chiar mai puternica decat Ahile, si frumoasa ca si o zeita. Participa la razboaie alaturi de amazoane si produce pagube uriase adversarilor, poate chiar mai mari decat produceau cele doua regine. Artemis ii este intotdeauna aproape atunci cand are nevoie, iar Apollo, fratele ei, de asemenea. Am continuat sa sper ca acele cuvinte spuse de Calchas vor fi moarte, pe taramul umbrelor, la fel ca si spiritul vestitului prooroc, insa, la fel ca si numele fiului meu, unele cuvinte pot fi nemuritoare.