15-09-2007, 04:29 PM
"Blestemul Paradisuluiu" este povestea unei fete aparent normale,dar cu o poveste de viata cutremuratore.
inca de cand omul se presupune ca a inceput sa "coboare din copac" conform anumitor teorii,el s-a gandit la nemurire.oare este posibil pentru corpul uman sa se regenereze si sa ramana vesnic tanar?
in acest fic,unii incearca.dar oare recucerirea paradisului din care au fost alungti primii oameni este o binecuvantare? sau doar o comoara blestemata?....(intrebare retorica).
Blestemul Paradisuui
1.
-Nu e fascinant?ii spuse barbatul rasfoind de zor paginile Bibliei asistentei sale de laborator.Un corp care sa nu imbatraneasca niciodata!....Sau o viata lunga de un mileniu!....Absolut fascinant!...
-Intr-adevar,domnule,ii raspunse femeia pe un ton mult mai calm si mai plictisit decat al lui.Dar asa ceva nu este posibil.
-Si daca am reusi?...Gandeste-te!Noi,oamenii,in cele 9 luni petrecute in universul matern posedam capacitatea de a ne inmulti absolut toate celulele cu o viteza uimitoare:Daca aceasta insusire s-ar putea pastra si dupa nastere....
Asistenta,a carei experienta era mult mai mare decat a barbatului de langa ea,scutura din cap in semn dezaprobator si continua sa scrie in condici datele obisnuite despre diferite experimente.Cunostea acest entuziasm.Era caracteristic tuturor tinerilor savanti abia iesiti de pe bancile universitatilor.Credeau ca pot face orice,uneori imaginatia lor apasand serios pe limitele posibilului si logicului.Ca si in acest caz.
Totusi mintea barbatului deja crea si gasea solutii pentu noul sau proiect.Spre deosebire de altii,el avea un vis pe care si-l dorea cu incapatanare realizat.Dar riscurile erau imense.Si el le cunostea.
-Exista o cale...Doar sa reusim sa pastram acele celule fetale care se pot modela in orisice celula a corpului omenesc....
Zambind,privi spre tavan.Femeia studia plictisita acei ochi caprui,plini de extaz,viata si inteligenta.Dar si de nebunie.
Insa nici nu banuia cat de vast era universul imaginatiei savantului.Precum si resursele creierului uman...
2.
Cand in sfarsit orele de clasa se terminasera,Oktober isi lua "la revedere" de la colegele ei si se desparti de ele cu zambetul pe buze.Acest zambet se stingea incetul cu incetul,pe masura ce se apropia de casa.
Era o toamna foarte placuta,in luna octombrie.Strada era aproape pustie.Doar din cand in cand cate-un om se indrepta grabit catre locul unde avea treaba,nebagand-o in seama pe fata in uniforma scolara,cu privire intunecata si melancolica ce mergea cu pasi rari,dar siguri pe trotuarul umbrit de salcii plangatoate umflate de vant.
La intersectie fata se opri.Drumul catre casa era direct inainte,dar semaforul arata rosu chiar cand punea piciorul pe zebra sa traverseze.In loc sa astepte insa,o idee ii fulgera mintea si o lua la stanga.
De o luna de cand incepuse scoala,ea niciodata nu se abatu de la drumul casa-liceu.Niciodata nu se duse pe acolo sa vada ce e pe acel drum.
Daca pana atunci mai vedea cate-un om,de aici era singura.Dar nu o deranja absolut deloc.
Pe partea dreapta a strazii erau aliniate cateva casute despartite de un gard continuu de strada.Pe partea stanga insa era un gard din metal,vopsit in negrul decojit de rugina si ,dincolo de el,nenumarati arbori inalti,falnici,inca verzi in septembrie.Din cate stia fata,acolo era marginea uriasului parc al orasului,insa nici un om nu trecea prin acea zona.Dar ea era curioasa sa vada cum e.
Gardul se dovedi extrem de greu de trecut,dar nu imposibil.Intr-un sfert de ora era de partea cealalta ,in ciuda sacoului rupt in tepii ruginiti de vreme.
In acel mic colt de paradis lasat pe pamant ca ramasita a raiului,uitat insa de lume,Oktober se simtea-si era-singura si fericita.Cele cateva frunze galbene cadeau lin din copaci,fiind apoi purtate de vant intr-un zbor fara aripi.Murmurul suratelor verzi in adierea vantului parea un bocet ale glasurilor lor micute si subtiri.
Zona avea doar cateva poteci alcatuite din mozaic de pietre ,ceea ce dadea un aer de ev mediu.Copacii crescuti mari si inalti,ca intr-o padure,stateau strajeri protectori ai lacului de dimensiuni destul de mari, adanc si cu apa destul de limpede in care inotau pesti in voie.Pe marginea acestuia erau cateva banci vechi si nevopsite,pustii.
Oktober se aseza pe una dintre ele.Desi nu parea,era extrem de comoda.Cantecul timid al celor cateva pasari calatoare ce mai ramasesera in tara o incanata,adierea vantului o infiora,iar singuratatea o facea sa se simta in largul ei.
Fata inchise ochii de placere.
Deasupra lacului sta cocosata intr-un unghi periculos de jos incat era aproape incredibil cum de nu se rupe si nu se scufunda in lac o salcie a carei varsta nu putea fi masurata decat prin decenii.Pletele inca verzi,lungi,caracteristice ,mangaiau incet oglinda apei,tulburand-o.In acel leagan natural,teapan,un tanar can de 24 ani parea sa doarma nepasator de grijile lumesti.Avea un par saten,aproape negru,un corp atletic,statura mare si foarte,foarte chipes.
Dar aparentele pot insela.El nu dormea .Ba mai mult:cand deschise ochii,in privirea lui se citea o neliniste apasatoare.Desi statea cu mainile sub cap si privea cum norii ca niste melci pufosi se tarau pe bolta cereasca,gandul ii zbura undeva,departe.Un mic zgomot il trezi la realitate.Alertat ca si cum cineva ar fi vrut sa-l atace,adopta o pozitie de aparare.Dar nu vazu decat o pietricica sarind si apoi scufundandu-se in apa.Privind spre mal,vazu o fata imbracata in uniforma care culegea pietricele din albie si le arunca cat mai departe in lac.Avea parul castaniu-negru,lucios,foarte asemanator cu al lui,dar mult mai ling, lasat liber in bataia vantului.Nu avea mai mult de 15 ani,poate chiar 14.Desi avea un zambet timid pe buze,absolut fermecator,ochii ei erau tristi,melancolici.Tocmai acei ochi ii atrasera cel mai mult atentia.Niste ochi minunati,de un negru pur,ca doua gauri negre ratacite in univers,in care te pierdeai,fermecat de ei.
Erau exact ca ai lui.
3.
-Mayla,cred ca am reusit!....E uluitor,chiar cred ca am reusit!...
Femeia,care abia intra,ramase ca impietrita in usa,uitand sa o inchida.Clipi odata cu neincredere,dar in privire i se citea mai degraba uimire si speranta decat scepticism.
Barbatul se tranti istovit,dar fericit pe scaun.Abia acum isi dadu seama cat era de obosit cu adevarat.Si cat de mult se neglijase in ultima vreme,de cand se dedicase trup si suflet proiectului sau mult prea ambitios.Halatul sau,original alb,era acum sifonat si plin de praf,parul ii era nepieptanat si albit inainte de vreme,iar ochii rosii de nesomn stateau inchisi acum sub o patura de cearcane mari,negre.
-De azi inainte,te rog sa tii o condica speciala,un jurnal al experimentului.Sa fie notati si pastrat foarte bine toti pasii facuti pana acum,precum si cei ce vor fi facuti de acum inainte.
-Incep imediat,se dezmetici femeia.
In cateva minute,stiloul deja zgaria pagina pe masura ce scrisul avansa citet si lucios,caracteristic cernelei proaspete.In memoria ei,toate evenimentele incepute cu mai mult de un an in urma erau recapitulate si notate cu toate detaliile retinute.
La inceput fusese sceptica si ii etichetase entuziasmul ca o ambitie in van,sau,cine stie?poate si un inceput de nebunie.Oricum ar fi fost,doza de nebunie oricum trebuia sa existe in mintea cuiva care visa sa creeze-sau,mai bine,sa recreeze-omul primordial.Dar,odata cu trecerea timpului petrecut in compania savantului,incetul cu incetul,ea incepuse sa aiba incredere in el.Acea flacara a pasiunii pentru munca si efortul depus de barbat,flacara ce putea fi usor observata in ochii sai caprui,toate acestea o atrasera de partea lui.
-Oare pe ce data ati inceput experimentul...?intreba femeia cu o voce calma,dar ce incerca aproape zadarnic sa ascunda emotia ce o cuprinse.
-Cred ca a fost.....
-A patra a lunii august?....
-....o mie noua sute optzeci si unu,o completa barbatul zambind satisfacut.
4.
-Ai grija,Ok'!striga una din fetele din micul grup aflat pe terenul de fotbal.
-Crezi ca va reusi? intreba putin speriata o alta.
-Ar fi bine:Deja e in dreptul etajului doi!...Daca va cadea de acolo....
Tanara isi musca buza ingrijorata in timp ce urmarea cum colega lor se catara indemanatica,dar incet pe uriasul stejar aflat langa peretele scolii.Un pas pus pe o craca prea subtire pentru a sustine greutatea si....
-Oktober!!!!strigara majoritatea speriate.
-Sunt...bine!spuse fata in timp ce se prindea de alte ramuri.Doar...m-am zgariat putin...
-Coboara!E prea periculos!Poti sa cazi de-acolo!Ai vazut adineauri ca...
-Adineauri nu am fost atenta!Pot sa ajung sus!....Si trebia sa aveti voi grija cum imi pasati mingea aia!
-Poate,dar tu esti cea care a dat-o pe acoperisul scolii!
-...Am ajuns!striga triumfatoare Oktober nebagand-o in seama.
Fusese greu,intradevar,sa recupereze mingea de volei.Una din ramurile stejarului,groasa si rezistenta,ducea direct pe acoperisul aproape plat al etajului doi al cladirii in care invatau fetele.
-Am ajuns!...Uite mingea!o arunca ea inapoi pe teren.
-Super,acum da-te si tu jos!
-Um....ar fi mult mai usor daca ar fi tabla ruginita,bombani incet tanara.E...cam alunecoasa....
Oktober puse piciorul pe jgheab,sa ii fie mai usor sa se catere inapoi pe ramura stejarului.Dar un mic "poc" o facu sa tresara.
-Nu e bine!apuca sa strige tanara inainte ca jgheabul din aluminiu sa cedeze de tot.
Colegele ei incremenira ingrozite in timp ce o vedeau cazand in gol.
-...OKTOBER!
Numele ei,rostit cu spaima si teroare de una dintre eleve,fu ultimul lucru pe care il mai constientiza fata in timp ce senzatia de prabusire in vid si adrenalina ii inundara corpul.
5.
-Spune-mi,Mayla,nu e frumos?....Nu e minunat sa privesti geneza vietii?...
Femeia nu facu decat sa zambeasca sters.Prin mica fereastra catre lumea complexa a celulelor,sfera slab delimitata de restul mediului prin diferite nuante de bleumarin devenea o aglomeraie de mici alte sfere,incadrate de acelasi cerc urias initial,dupa ce se divizase in doua,apoi in patru,si tot asa intr-un interval de cateva zile.
-Misterul vietii ne este explicat si cunoscut,dar complet neinteles.Nimeni nu programeaza celula-ou sa se diviva,sa evolueze.O face de una singura.Oare aceasta evolutie catre forma finala a corpului uman se numeste instinct?...Ceea ce preotii numesc "pronie dumnezeiasca" si oamenii de stiinta dezvoltare este,de fapt,instinctul de evoluare catre desavarsire?...
-Dar...domnule... nu ar trebui...cum ...Domnule,nu va supravietui in afara unui mediu matern!...
-Intr-adevar,trebuie implantat.Dar,pana atunci,este timp destul sa ii prestabilim infatisarea.Stiinta zilelor noastre e de ajuns de avansata sa putem sa alegem felul in care va arata copilul la nastere.Asadar...ce spui,Mayla,ce culoare sa aiba ochii?...Dar parul?... A!Cred ca am eu o idee!...Ce-ar fi sa ramana asa cum este,fiind primul experiment?...
Femeia asculta intrebarile savantului la care el singur raspundea tacand ingandurata.Intr-adevar,acolo,pe sticla rece a microscopului,o fiinta umana,fara indoiala,evolua.Un viitor copil creat fara dragoste,doar cu entuziasm si curiozitate,fara mama sau tata,doar din celule reproducatoare ale celor doua sexe.Oare ce viata avea sa duca?....
Un val cald de mila si regret fata de mica fiinta o inunda pe femeie.
inca de cand omul se presupune ca a inceput sa "coboare din copac" conform anumitor teorii,el s-a gandit la nemurire.oare este posibil pentru corpul uman sa se regenereze si sa ramana vesnic tanar?
in acest fic,unii incearca.dar oare recucerirea paradisului din care au fost alungti primii oameni este o binecuvantare? sau doar o comoara blestemata?....(intrebare retorica).
Blestemul Paradisuui
1.
-Nu e fascinant?ii spuse barbatul rasfoind de zor paginile Bibliei asistentei sale de laborator.Un corp care sa nu imbatraneasca niciodata!....Sau o viata lunga de un mileniu!....Absolut fascinant!...
-Intr-adevar,domnule,ii raspunse femeia pe un ton mult mai calm si mai plictisit decat al lui.Dar asa ceva nu este posibil.
-Si daca am reusi?...Gandeste-te!Noi,oamenii,in cele 9 luni petrecute in universul matern posedam capacitatea de a ne inmulti absolut toate celulele cu o viteza uimitoare:Daca aceasta insusire s-ar putea pastra si dupa nastere....
Asistenta,a carei experienta era mult mai mare decat a barbatului de langa ea,scutura din cap in semn dezaprobator si continua sa scrie in condici datele obisnuite despre diferite experimente.Cunostea acest entuziasm.Era caracteristic tuturor tinerilor savanti abia iesiti de pe bancile universitatilor.Credeau ca pot face orice,uneori imaginatia lor apasand serios pe limitele posibilului si logicului.Ca si in acest caz.
Totusi mintea barbatului deja crea si gasea solutii pentu noul sau proiect.Spre deosebire de altii,el avea un vis pe care si-l dorea cu incapatanare realizat.Dar riscurile erau imense.Si el le cunostea.
-Exista o cale...Doar sa reusim sa pastram acele celule fetale care se pot modela in orisice celula a corpului omenesc....
Zambind,privi spre tavan.Femeia studia plictisita acei ochi caprui,plini de extaz,viata si inteligenta.Dar si de nebunie.
Insa nici nu banuia cat de vast era universul imaginatiei savantului.Precum si resursele creierului uman...
2.
Cand in sfarsit orele de clasa se terminasera,Oktober isi lua "la revedere" de la colegele ei si se desparti de ele cu zambetul pe buze.Acest zambet se stingea incetul cu incetul,pe masura ce se apropia de casa.
Era o toamna foarte placuta,in luna octombrie.Strada era aproape pustie.Doar din cand in cand cate-un om se indrepta grabit catre locul unde avea treaba,nebagand-o in seama pe fata in uniforma scolara,cu privire intunecata si melancolica ce mergea cu pasi rari,dar siguri pe trotuarul umbrit de salcii plangatoate umflate de vant.
La intersectie fata se opri.Drumul catre casa era direct inainte,dar semaforul arata rosu chiar cand punea piciorul pe zebra sa traverseze.In loc sa astepte insa,o idee ii fulgera mintea si o lua la stanga.
De o luna de cand incepuse scoala,ea niciodata nu se abatu de la drumul casa-liceu.Niciodata nu se duse pe acolo sa vada ce e pe acel drum.
Daca pana atunci mai vedea cate-un om,de aici era singura.Dar nu o deranja absolut deloc.
Pe partea dreapta a strazii erau aliniate cateva casute despartite de un gard continuu de strada.Pe partea stanga insa era un gard din metal,vopsit in negrul decojit de rugina si ,dincolo de el,nenumarati arbori inalti,falnici,inca verzi in septembrie.Din cate stia fata,acolo era marginea uriasului parc al orasului,insa nici un om nu trecea prin acea zona.Dar ea era curioasa sa vada cum e.
Gardul se dovedi extrem de greu de trecut,dar nu imposibil.Intr-un sfert de ora era de partea cealalta ,in ciuda sacoului rupt in tepii ruginiti de vreme.
In acel mic colt de paradis lasat pe pamant ca ramasita a raiului,uitat insa de lume,Oktober se simtea-si era-singura si fericita.Cele cateva frunze galbene cadeau lin din copaci,fiind apoi purtate de vant intr-un zbor fara aripi.Murmurul suratelor verzi in adierea vantului parea un bocet ale glasurilor lor micute si subtiri.
Zona avea doar cateva poteci alcatuite din mozaic de pietre ,ceea ce dadea un aer de ev mediu.Copacii crescuti mari si inalti,ca intr-o padure,stateau strajeri protectori ai lacului de dimensiuni destul de mari, adanc si cu apa destul de limpede in care inotau pesti in voie.Pe marginea acestuia erau cateva banci vechi si nevopsite,pustii.
Oktober se aseza pe una dintre ele.Desi nu parea,era extrem de comoda.Cantecul timid al celor cateva pasari calatoare ce mai ramasesera in tara o incanata,adierea vantului o infiora,iar singuratatea o facea sa se simta in largul ei.
Fata inchise ochii de placere.
Deasupra lacului sta cocosata intr-un unghi periculos de jos incat era aproape incredibil cum de nu se rupe si nu se scufunda in lac o salcie a carei varsta nu putea fi masurata decat prin decenii.Pletele inca verzi,lungi,caracteristice ,mangaiau incet oglinda apei,tulburand-o.In acel leagan natural,teapan,un tanar can de 24 ani parea sa doarma nepasator de grijile lumesti.Avea un par saten,aproape negru,un corp atletic,statura mare si foarte,foarte chipes.
Dar aparentele pot insela.El nu dormea .Ba mai mult:cand deschise ochii,in privirea lui se citea o neliniste apasatoare.Desi statea cu mainile sub cap si privea cum norii ca niste melci pufosi se tarau pe bolta cereasca,gandul ii zbura undeva,departe.Un mic zgomot il trezi la realitate.Alertat ca si cum cineva ar fi vrut sa-l atace,adopta o pozitie de aparare.Dar nu vazu decat o pietricica sarind si apoi scufundandu-se in apa.Privind spre mal,vazu o fata imbracata in uniforma care culegea pietricele din albie si le arunca cat mai departe in lac.Avea parul castaniu-negru,lucios,foarte asemanator cu al lui,dar mult mai ling, lasat liber in bataia vantului.Nu avea mai mult de 15 ani,poate chiar 14.Desi avea un zambet timid pe buze,absolut fermecator,ochii ei erau tristi,melancolici.Tocmai acei ochi ii atrasera cel mai mult atentia.Niste ochi minunati,de un negru pur,ca doua gauri negre ratacite in univers,in care te pierdeai,fermecat de ei.
Erau exact ca ai lui.
3.
-Mayla,cred ca am reusit!....E uluitor,chiar cred ca am reusit!...
Femeia,care abia intra,ramase ca impietrita in usa,uitand sa o inchida.Clipi odata cu neincredere,dar in privire i se citea mai degraba uimire si speranta decat scepticism.
Barbatul se tranti istovit,dar fericit pe scaun.Abia acum isi dadu seama cat era de obosit cu adevarat.Si cat de mult se neglijase in ultima vreme,de cand se dedicase trup si suflet proiectului sau mult prea ambitios.Halatul sau,original alb,era acum sifonat si plin de praf,parul ii era nepieptanat si albit inainte de vreme,iar ochii rosii de nesomn stateau inchisi acum sub o patura de cearcane mari,negre.
-De azi inainte,te rog sa tii o condica speciala,un jurnal al experimentului.Sa fie notati si pastrat foarte bine toti pasii facuti pana acum,precum si cei ce vor fi facuti de acum inainte.
-Incep imediat,se dezmetici femeia.
In cateva minute,stiloul deja zgaria pagina pe masura ce scrisul avansa citet si lucios,caracteristic cernelei proaspete.In memoria ei,toate evenimentele incepute cu mai mult de un an in urma erau recapitulate si notate cu toate detaliile retinute.
La inceput fusese sceptica si ii etichetase entuziasmul ca o ambitie in van,sau,cine stie?poate si un inceput de nebunie.Oricum ar fi fost,doza de nebunie oricum trebuia sa existe in mintea cuiva care visa sa creeze-sau,mai bine,sa recreeze-omul primordial.Dar,odata cu trecerea timpului petrecut in compania savantului,incetul cu incetul,ea incepuse sa aiba incredere in el.Acea flacara a pasiunii pentru munca si efortul depus de barbat,flacara ce putea fi usor observata in ochii sai caprui,toate acestea o atrasera de partea lui.
-Oare pe ce data ati inceput experimentul...?intreba femeia cu o voce calma,dar ce incerca aproape zadarnic sa ascunda emotia ce o cuprinse.
-Cred ca a fost.....
-A patra a lunii august?....
-....o mie noua sute optzeci si unu,o completa barbatul zambind satisfacut.
4.
-Ai grija,Ok'!striga una din fetele din micul grup aflat pe terenul de fotbal.
-Crezi ca va reusi? intreba putin speriata o alta.
-Ar fi bine:Deja e in dreptul etajului doi!...Daca va cadea de acolo....
Tanara isi musca buza ingrijorata in timp ce urmarea cum colega lor se catara indemanatica,dar incet pe uriasul stejar aflat langa peretele scolii.Un pas pus pe o craca prea subtire pentru a sustine greutatea si....
-Oktober!!!!strigara majoritatea speriate.
-Sunt...bine!spuse fata in timp ce se prindea de alte ramuri.Doar...m-am zgariat putin...
-Coboara!E prea periculos!Poti sa cazi de-acolo!Ai vazut adineauri ca...
-Adineauri nu am fost atenta!Pot sa ajung sus!....Si trebia sa aveti voi grija cum imi pasati mingea aia!
-Poate,dar tu esti cea care a dat-o pe acoperisul scolii!
-...Am ajuns!striga triumfatoare Oktober nebagand-o in seama.
Fusese greu,intradevar,sa recupereze mingea de volei.Una din ramurile stejarului,groasa si rezistenta,ducea direct pe acoperisul aproape plat al etajului doi al cladirii in care invatau fetele.
-Am ajuns!...Uite mingea!o arunca ea inapoi pe teren.
-Super,acum da-te si tu jos!
-Um....ar fi mult mai usor daca ar fi tabla ruginita,bombani incet tanara.E...cam alunecoasa....
Oktober puse piciorul pe jgheab,sa ii fie mai usor sa se catere inapoi pe ramura stejarului.Dar un mic "poc" o facu sa tresara.
-Nu e bine!apuca sa strige tanara inainte ca jgheabul din aluminiu sa cedeze de tot.
Colegele ei incremenira ingrozite in timp ce o vedeau cazand in gol.
-...OKTOBER!
Numele ei,rostit cu spaima si teroare de una dintre eleve,fu ultimul lucru pe care il mai constientiza fata in timp ce senzatia de prabusire in vid si adrenalina ii inundara corpul.
5.
-Spune-mi,Mayla,nu e frumos?....Nu e minunat sa privesti geneza vietii?...
Femeia nu facu decat sa zambeasca sters.Prin mica fereastra catre lumea complexa a celulelor,sfera slab delimitata de restul mediului prin diferite nuante de bleumarin devenea o aglomeraie de mici alte sfere,incadrate de acelasi cerc urias initial,dupa ce se divizase in doua,apoi in patru,si tot asa intr-un interval de cateva zile.
-Misterul vietii ne este explicat si cunoscut,dar complet neinteles.Nimeni nu programeaza celula-ou sa se diviva,sa evolueze.O face de una singura.Oare aceasta evolutie catre forma finala a corpului uman se numeste instinct?...Ceea ce preotii numesc "pronie dumnezeiasca" si oamenii de stiinta dezvoltare este,de fapt,instinctul de evoluare catre desavarsire?...
-Dar...domnule... nu ar trebui...cum ...Domnule,nu va supravietui in afara unui mediu matern!...
-Intr-adevar,trebuie implantat.Dar,pana atunci,este timp destul sa ii prestabilim infatisarea.Stiinta zilelor noastre e de ajuns de avansata sa putem sa alegem felul in care va arata copilul la nastere.Asadar...ce spui,Mayla,ce culoare sa aiba ochii?...Dar parul?... A!Cred ca am eu o idee!...Ce-ar fi sa ramana asa cum este,fiind primul experiment?...
Femeia asculta intrebarile savantului la care el singur raspundea tacand ingandurata.Intr-adevar,acolo,pe sticla rece a microscopului,o fiinta umana,fara indoiala,evolua.Un viitor copil creat fara dragoste,doar cu entuziasm si curiozitate,fara mama sau tata,doar din celule reproducatoare ale celor doua sexe.Oare ce viata avea sa duca?....
Un val cald de mila si regret fata de mica fiinta o inunda pe femeie.