Intre viata si moarte + 16

[*Piersicuta]

Bun, bun... am venit cu un fic nou , abia scos din capusor! Nu stiu cat de bun este primul capitol, dar nu ma simt foarte bine. Va urez lectura placuta! Este primul meu fic asa ca sper sa va placa!



Disclamier: Nu detin nici un personaj din anime-ul D.Gray-man si nu fac profit de pe urma acestora!


Gen: Romance, horror, fantasty.
Critica: Simpla.
Varsta minima: 16 ani.
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: Vor mai fi unele cuvinte vulgare!

Capitolul 1

Degetele lungi de pianista alunecau incet pe clapele fine ale masinei de scris. O poveste de dragoste cu totul si cu totul diferita, intre un om si un vampir total diferiti. Doua destine ce merg pe drumuri diferite dar care se intersecteaza.Suspin adanc... as da multe lucruri pentru o asemenea poveste de iubire. Adevarat, urasc monotonia dar totusi o suport cu frica sa nu dispara dupa toate visele stranii ce au aparut in mintea mea dintr-o data. Totusi, ma multumesc cu ce am; nu cer multe dar totusi sunt aici, in puf. Puf de un alb oribitor ce se afla pe aripile mele si care pluteste prin camera in armonie perfecta. Totusi de unde au aparut aripile? M-am nascut cu ele si in timp am invatat cum sa le folosesc. Dar asta poate fi numita "Monotonie"? Inafara de aripi, totul este normal, poate exagerat de normal. Nimic nu se intampla, toti sunt fericiti, linistit si pasnici sau poate asa pare. Linistea dinaintea furtunii este foarte inselatoare si nu dureaza vesnic.
Eu una sunt pregatita pentru acel moment, asa ca nu imi este frica deloc. Ba chiar astept acel moment, savurand ultimele clipe de liniste din acest sat prin muzica. Devine atat de enervant sa-i vezi pe toti zambitori, fara probleme si mai veseli ca niciodata. Uneori ma intreb, ora timpul s-a oprit in loc? S-ar putea, orice este posibil. Nimic nu este imposibil, dar totusi as dori sa plec de aici. Sa merg plin lume, sa-mi fac un scop in viata de una singura. Fara ajutorul nimanui, sa ma simt implinita. Dar poate chiar as reusi sa-mi implinesc visul necunoscut? Nici nu stiu ce as vrea sa devin, nimic nu ma atrage. Este atat de frustrant gandindu-te ca vrei sa devii cineva, dar nu stii ce.
Un sunet strident se aude si o lumina orbitoare isi face loc in camera mea. Stropii mari de apa incep sa cada din cer, vantul violent fiind mai rece decat de obicei. Ma opresc din tastat, uitandu-ma pe fereastra larg deschisa intr-un punct anume. Orizontul indepartat ma atrage, dar nu am curaj sa plec. Nu-mi pot parasi inca parintii, nu m-ar lasa sa plec. Cine ar lasa o pustoaica de 15 ani sa plece de nebuna prin lume? Cand voi parasi lumea asta izolata de realitate? Aici totul parca este desprins dintr-un basm ridicol. Imi este dor de copilaria in care nu ma gandeam la nimic, in care imi pasa doar de joaca si de papusi.
Atunci parintii mei ma tolerau mult mai mult, nu aveam ideile nebunesti de acum. Dar ma bucur ca si-au dat seama ca acum gandesc, nu sunt copilul de alta data. Dar nu am uitat de distractie, de prietenii mei si de toate nebuniile facute de mine. Daca nu pot pleca de aici, de ce sa nu-mi creez propia mea lume? De ce sa nu fac ce doresc? Vreau sa ma distrez, sa simt cu adevarat ca traiesc... dar cand se va intampla asta? Nu stiu, simt ca sunt ascunsa de tata. In ultimul timp nu ma mai lasa afara, nu mai este aceeasi persoana. Se comporta cu mine prea delicat, ca si cum as fi o papusa de portelan pe vecie, mereu intre viata si moarte.
Adevarat, nu sunt om dar nici demon. Sunt inger, un Apostol a lui D-zeu trimis pe Pamant. Menirea mea? Habar n-am care este, dar o voi afla indiferent daca tata doreste asta sau nu. Destinul nu exista, ci doar drumuri diferite. Ei bine, eu imi voi alege drumul nu altcineva. Asa ca astept sa vad ce se va intampla cu mine in continuare, poate va veni un print ca in povesti si ma va salva... si daca nu se intampla asta, ma multumesc sa ma salveze altcineva, doar sa scap din locul asta pe care nu-l mai pot numi casa.

Stiu ca este cam scurt capitolul, dar sper din suflet sa va placa![/size]

[Lia]

Ti-am citit in cele din urma primul capitol din fic-ul tau si pot spune ca ai niste idei bune si cred ca stiu catre ce se indreapta acel zis mister in legatura cu fata. Totusi pot sa mentionez in acelasi timp ca ar trebui sa fi ceva mai fluida in scriere si sa te opresti putin si sa respiri printre multiplele detalii pe care ni le oferi. Mi se pare prea rapida trecerea de la introducere direct in a ne spune despre personalitatea ei prin exprimarea viselor si emotiilor dintr-o data. Sau nu stiu, poate ca versiunea nu este indestul de slefuita.

Personajul imi pare cam fals pentru ca nu pare sa fie multumita cu nimic, vrea sa fie salvata dar in acelasi timp sa nu fie pusa in puf si sa fie lasata libera. Dar e independenta si asta cam se loveste de notiunea anterioara ca o pasare chioara de parapet.

Sunt putin confuza in ceea ce priveste opinia mea. Sunt interesata pentru ca rar am dat peste ficuri cu D.Gray-man dar totusi pare ceva destul de tipic adolescentin.

Nu lua in nume de rau ceea ce iti zic, doar ca am mai citit, am mai vazut si speram sa vad ceva diferit.

[*Piersicuta]

Capitolul 2

Nici eu nu stiu ce sa mai cred, ce sa mai doresc. Am devenit confuza, dar parca am un scop in viata. Parca doresc ceva, dar nu stiu ce! Imi este frica sa nu ma ierd in aceasta lume oribila, dar nu vreau sa fiu intodeauna fericita. Viata nu poate fi traita numai in fericire. Durerea, iubirea, suferinta exista in aceasta lume. Dar in acest sat parca lipseste total.

Asta imi spuneam. Totul a fost linistit pana acum cateva zile cand am aflat ca ceva omoara animalele si chiar oamenii! Exact cand este luna plina, victimele mor sfasiate. Varcolacul este singura optiune ce ramane valabila. Cum am spus, toata linistea a disparut. Tot ce a fost strans de sateni pana acum s-a dus. Unii au fugit, altii au murit. Nu exclud persoanele ce jelesc moartea copiilor sai. Pana si eu jelesc moartea surorii mele cu venin in suflet. Prima victima a varcolacului ea a fost, persoana pe care o iubeam cel mai mult, surioara mea mai mica pe care trebuia sa o protejez a murit. Aceste lucruri mi-au aratat cat de ipocrita am fost pana acum si ce se poate intampla cand doresti schimbarea. Chiar daca astepti distrugerea, moartea... nimic nu te poate pregati pentru pierderea surorii tale.
Ma simt fara scapare din acest infern, fara solutie.

Lacrimi intense mi-au invadat fata de cand am auzit veseta, de cand am vazut-o acolo, in balta de sange. Totusi, totusi nu am putut sa o protejez! Nu mi-am dat nici o clipa seama de greseala pe care am facut-o... mi-am dorit fara sa vreau moartea surioarei mele. Luchy mereu va fi in inima mea si voi salva satul cu orice pret. Nu conteaza ce trebuie sa fac, daca satul va fi salvat poate ea se va odihni in pace. Cand simti durerea asta, disperarea ce te cuprinde in cel mai nepotrivit moment nici nu mai stii ce sa faci. Ce decizii sa iei sau cum sa ajuti? Nu sunt singura ce ar putea ajuta in momentul asta, dar nu o sa ma las. Sufera multe persoane si doar cineva cu inima de gheata ar putea sta sa priveasca la ce se intampla fara sa miste un deget.

Cineva cu inima de piatra... uite cine vorbeste! Vorbeste cineva care nici macar nu si-a putut proteja sora, cum sa poata proteja un sat intreg?! Astfel de intrebari ma deznadajduiesc, ma fac sa sufar gandindu-ma ca acel varcolac nu va disparea. Totusi raman optimista gandindu-ma ca orice are o solutie, orice este posibil. De ce sa nu fie? De ce sa nu fie cand exista demoni, varcolaci, Dumnezeu? De ce sa nu fie cand eu sunt un inger? Daca exista persoana in acest sat care sa aiba o sansa cat de mica sa-l invinga, atunci aceea sunt eu.

Dar trebuie sa astept, numai cu calmul voi rezolva situatia asta. Numai cu calmul o sa pot afla unde este acel varcolac, cine este mai exact. Varcolacii i-au forma umana si ataca in noaptea cu luna plina si ca sa fie si mai frustrant, timp de 3 zile el va vana incontinuu incepand de maine. Luna are o pozitie favorabila la 13 ani, cand varcolacul isi transimte blestemul. Daca e nevoie, mai bine eu sunt blestemata si mor decat sa sufere altcineva. Macar as sti ca mor pentru ceva nobil.
M-am ridicat de pe podeaua rece, uitandu-ma in oglinda. Noptile nedormite isi lasa amprenta, fiind palida, cearcane vizibile sub ochii rosii de la plans din care inca mai curg lacrimi abundente ce se preling pe obraji; apoi pe parchet. Parul alb din nastere sta ravasit pe pe spatele gol, corpul fiind acoperit doar de un cearceaf. Nu am putut iesi din camera in acest timp din cauza durerii. Nefiind atenta am cazut si mi-am dezlocat umarul.
M-am dus la dulap si am scos de acolo o rochie neagra, lunga pana la genunchi. M-am dus la baie si am facut un dus rapid, imbracandu-ma cu rochia. Parul a fost un chin, fiind ondulat si greu de aranjat. Niste manusi lungi pana la cot, tot negre din plasa 'acompaniau' tinuta gotica. In picioare mi-am luat niste cizme negre si o mantie lunga cu gluga de culoare rosie fiind iarna.

Cam atat! Sper sa va placa!