Între tine și el

[Topaz]

Oh, well, nu am mai scris de muuult un fic și zilele astea am simțit nevoia să mă apuc de ceva. Bineînțeles, tot pe genul romance mă axez xD. Deși, trebuie să vă anunț, ideea mea nu e cine știe ce, dacă o prietenă nu mă încuraja să o aplic pe aceasta, iar o lăsam baltă și iar îmi storceam creierii să caut altceva.
Anyway, primul capitol e cam scurtuleț, așa mi se pare, dar următoarele sper să numai fie chiar așa. ^^
Sper să vă placă. So, lectură plăcută~

Între tine și el

Două ore și ceva au trecut pe nesimțite în sala de spectacol unde se juca ,, Romeo și Julieta”. Era a treia oară când vedeam această piesă, pe care o îndrăgeam mai mult ca pe oricare alta. Nu știu de ce, dar mă atrăgea așa de mult, încât de fiecare dată o urmăream cu cea mai mare plăcere și mereu reușea să mă lase fără lacrimi, mai ales finalul.
Stăteam pe ultimul rând din sală, complet singură. Nu, nu singură la propriu, ci la figurat. Într-adevăr mă simțeam mai singură ca niciodată, iar piesa îmi intensifica sentimentul. Persoanele iubite de mine au dispărut. Au dispărut doar din vina mea și nu mai am ce face ca să le readuc în a mea viață. Dar e prea târziu pentru regrete, cel puțin așa prefer să cred...
Mă gândeam, in timp ce actorii interpretau de parcă tot ce făceau ei acolo pe scenă se întampla în viața lor adevărată, ca Romeo și Julieta e o poveste de dragoste care se repetă. Cu toții trăim așa ceva, mai mult sau mai puțin. Eu am făcut-o, jur. Am simțit adevărata dragoste, de care duc dorul acum. De aceea mă simt așa de singură.

Capitolul 1

Nu știu de ce, dar în dimineața aceasta m-am trezit deja cu zâmbetul pe buze. Odată cu sosirea primăverii mă simțeam de parcă aș fi renăscut. Îmi venea să cânt alături de rândunici, să dansez pe oriunde mergeam și să mă las mângâiată de adierea plăcută a vântului.
Părea a fi un început bun în orașul în care m-am mutat de curând, New York.
De fapt, am venit din Japonia pentru a studia aici. Am primit o bursă la o univeristate, dar asta e mai puțin important. Numele meu, Megumi, sigur îl vei uita destul de curând, cel puțin așa cred. De ce? Oh, fiindcă toți mi-l uită. Sunt oare o persoană așa de ștearsă, ce nu are nimic impresionant care să te facă să n-o uiți? Nu știu, dar afară e atât de frumos încat prefer să-mi alung gândurile acestea.

Mi-am băut cafeaua, așa cum îmi intrase în obicei și iar am uitat să mănânc. Dar ce-mi pasă? Nu mai e mama cu mine să mă certe: ”Megumi, ai să te îmbolnăvești. Niciodată nu mănânânci cât și cum trebuie”. Era bine să nu mai aud aceste vorbe.

Deja mă întrebam cum va fi viața mea aici, dar nu știu dacă mă voi putea adapta așa ușor. Adolescenții de aici nu sunt genul meu, adică, așa cred. Pe unde am mers, numai case mari am văzut, deci presupun că majoritatea sunt foarte bogați. Există aici o mică diferență între noi. Eu una am crescut într-o familie modestă, cu-n statut social nu prea încântător. Dar chiar și așa, mereu m-am înțeles bine cu ai mei, în special cu tata. El a fost mereu lângă mine și datorită lui mi-am descoperit pasiunea pentru istorie, de aceea vreau să devin arheolog. Sper că va fi mândru de mine într-o zi.

Înainte să plec am purtat o discuție lungă cu mama. Mi-aduc aminte că mi-a zis să am grijă cu cine mă împrietenesc. Știe că sunt destul naivă și mereu pun pe primul loc prietenii, în loc de mine. Mi-a întrat cumva în obicei acest lucru. Știu că nu e tocmai bine. Oricum, sper să reușesc să-mi fac prieteni într-un timp cât mai scurt.
Să îți petreci adolescența în New York pare ceva mai frumos decât sună.

Ah, am uitat să menționez, azi împlinesc 19 ani, poate de asta sunt așa veselă. Și îmi aduc perfect aminte că niște prieteni urmau să-mi trimită cadouri, dar în cutia poștală nu era nimic. Nimic! Cum așa? mă tot întrebam. Era imposibil, căci ei îmi făceau cadouri absolut mereu. Simțeam că aveam un lapsus.
Bineînțeles că uitasem ce mi-a zis proprietara blocului în care locuiam. De obicei, coletele ajungeau la o persoana de la apartamentul 14, unde habar n-aveam cine stă și nici nu știam de ce ajung la el, sau mă rog, ea. Oricum, m-am decis să merg și să verific.

Era de abia nouă dimineața și era zi de weekend. M-am gândit că e prea devreme, de aceea am stat lângă ușa acelui apartament, cu urechea lipită de ea. Se auzeau câteva zgomote, deci am presupus ca cine se afla acolo nu mai dormea de ceva vreme. Mi-am făcut curaj și am ciocănit. Nu a durat prea mult până ca aceasta să fie deschisă. În fața mea s-a afișat un adolescent cu-n look foarte trăznet, ca să zic așa.
Brunet, cu parul lung și breton pe o parte, ochii caprui, de asiatic, destul de înalt și slab. Ah, era îmbrăcat doar în boxeri, iar în gură își ținea periuța de dinți. Am roșit până în vârful urechilor când l-am văzut așa. Ce nebun ar fi mers să răspundă la ușă cu o asemenea ținută? Știam că cei din generația mea sunt destul de vulgari, dar nici chiar așa.

El m-a privit lung, uimit. Nu știam de ce se uita așa la mine, dar parcă avea o privire cunoscută.
- Neața! am indrăznit să zic, dar mi-am lăsat capul în jos. Nu puteam să-l privesc drept în ochi, când el era aproape dezbrăcat pușcă, în fața mea.
Îl priveam doar printre suvițele bretonului și imediat i-am auzit și vocea.
- Îmi pare rău, trebuia să pun ceva pe mine. Cu ce ocazie pe aici?
- Am înteles că la tine ajung c...co... nu am apucat să termin propoziția. Eram prea jenată de situație, iar el a înteles asta.
- Aaa, da, a ajuns unul. Cum spui că te cheamă?
- Megumi, Megumi Hinamoto.
Am văzut cum periuța de dinți s-a prăbușit. La contactul cu podeaua a făcut un mic zgomot care m-a facut să tresar. Ce? Ce se întamplase?
- Pe bune? A făcut el, uimit. Megumi-chan!
Mi-a spus numele pe un ton atât de familiar și m-a strâns în brațe cu multă dragoste. Eram uimită, dar atunci când i-am privit chipul mai bine mi s-a luat o pânză de pe ochi. Da, era Ichiro. Vechiul meu prieten.

Cine ar fi crezut că am să dau peste el, tocmai in New York, dupa șase ani în care nu ne mai văzuserăm deloc? Ciudat, dar într-un fel plăcut. Am rămas în brațele lui aproape două minute. Parcă încercam să recuperăm într-un timp scurt toți anii pe care îi pierduserăm, fără să ne vedem sau să vorbim măcar odată. Îmi aduc aminte că în primul an, când plecase el din Japonia, mai țineam legătura la telefon, dar apoi mi-am schimbat numărul și am uitat să îl zic pe cel nou. Mare greșeală.
Oricum, am continuat să vorbim prin mail-uri, deși eu preferam scrisorile, doar că până ce sosea scrisoarea de la el din America venea și Crăciunul, deci internetul a fost o cale mult mai rapidă.

Pe Ichiro l-am cunoscut la 5 ani, la grădiniță. Poate părea aiurea, puțin ciudat și de neînțeles, dar la început ne uram. Ne respingeam mai rău ca Polul Nord și Polul Sud. Dar în clasa a doua doi băieți s-au luat de mine și au vrut să mă loveasca. Ichiro a venit la timp și m-a salvat. Asta a marcat începutul prieteniei noastre. Trebuie să recunosc, la început voiam să fiu bună cu el doar pentru că mă ajutase, dar în scurt timp am realizat cât de special este și cât de frumos ar fi să fim buni prieteni. Nu înțelegeam de ce nu ne-am suportat așa de mult timp. Relația dintre noi era frumoasă, ne întelegeam unul pe altul, ne ajutam mereu, indiferent de situație și țineam unul la altul ca și când am fi fost frați. Bineînțeles, erau momente în care ne certam sau băteam ca frații adevărați. Dar acum dacă îmi aduc aminte de acele momente chiar mă apucă râsul, deși atunci plângeam după fiecare dispută.

- Mi-a fost așa dor de tine! Mi-a zis, în timp ce am intrat la el în cameră. M-am așezat pe un scaun. Nici n-am mai întrebat de colet, pentru că acum eram așa de fericită. Am început să discutăm despre tot. Despre tot ce făcusem în toți acești șase ani, despre copilăria noastră, despre cât era de frumos când locuiam în același oraș. Dar după câteva fraze venea mai aproape de mine și îmi repeta într-una ”Mi-a fost așa dor de tine.” Devenise oarecum enervant, dar îl întelegeam. L-am lovit ușor la un moment dat, râzând, și i-am zis să se oprească, iar în principal să pună ceva pe el.
- De ce? Nu îți place cum arăt? Mi-a răspuns, pe un ton pervers și m-a tras în brațele sale.
M-am abținut să nu roșesc și l-am dat la o parte. Am fost silită să îi caut un halat prin dulap și l-am aruncat peste fața lui. A lasat-o baltă și s-a îmbrăcat, mi s-a supus deci. Adoram când făcea ceea ce ziceam eu.

Ei bine, iată așa, din taină în taină, s-au scurt o groază de ore. El nu a vorbit prea mult, ca de obicei, însă eu nu mă opream deloc. Avem mereu câte ceva de povestit. Parcă nu mă mai recunoșteam, însă simțeam cu adevărat nevoia ca el să știe (aproape) totul despre mine. Uneori mă mai opream din povestit și îl priveam lung, întrebând dacă dorește să mă opresc. Simțeam că devenisem oarecum stresantă, dar el, cu un zâmbet sincer pe buze, mă îndemna să continui, recunoscund că îl interesa fiecare amănunt pe care îl ziceam.

[hiimera]

Oo ce drăguţ.. kya` chiar îmi place. Nu am mai citit un fic de genul ăsta de mult timp, chiar îmi era dor să citesc unul si uite că am dat peste al tău.
Îmi place că acţiunea nu este grăbita, şi nu sari de la o idee la alta asa si nu am văzut nici o greşeală de scris.. asta chiar imi place XD.
Îmi place tema cum este .. prieten din copiilărie, oo mai era şi pe jumătate gol.. XD drăguţ ;3.
Aştept cu nerăbdare nextul. :X:X

[Child Of Sunset]

Of course ca am ajuns aici , ce credeai ca ratez eu tocmai ficul tau ? Titlul pare tare interesant , lucru ce m-a si atras in primul rand . Si acum voi corecta direct pe text precum stii ca fac de obicei dear :

[SIZE="6"][CENTER]Între tine și el[/CENTER][/SIZE]

[CENTER]Două ore și ceva au trecut pe nesimțite în sala de spectacol unde se juca ,, Romeo și Julieta”. Era a treia oară când vedeam această piesă, pe care o îndrăgeam mai mult ca pe oricare alta. Nu știu de ce, dar mă atrăgea așa de mult, încât de fiecare dată o urmăream cu cea mai mare plăcere și mereu reușea să mă lase fără lacrimi, mai ales finalul.
Stăteam pe ultimul rând din sală, complet singură. Nu, nu singură la propriu, ci la figurat. Într-adevăr mă simțeam mai singură ca niciodată, iar piesa îmi intensifica sentimentul. Persoanele iubite de mine au dispărut. Au dispărut doar din vina mea și nu mai am ce face ca să le readuc (suna mult mai bine pentru a le readuce) în a mea viață. Dar e prea târziu pentru regrete, cel puțin așa prefer să cred...
Mă gândeam, in timp ce actorii interpretau de parcă tot ce făceau ei acolo pe scenă se întampla în viața lor adevărată, ca ,,Romeo și Julieta" e o poveste de dragoste care se repetă. Cu toții trăim așa ceva, mai mult sau mai puțin. Eu am făcut-o, jur. Am simțit adevărata dragoste, de care duc dorul acum. De aceea mă simt așa de singură.

[SIZE="6"]Capitolul 1[/SIZE][/CENTER]

Nu știu de ce, dar în dimineața aceasta m-am trezit deja cu zâmbetul pe buze. Odată cu sosirea primăverii mă simțeam de parcă aș fi renăscut. Îmi venea să cânt alături de rândunici, să dansez pe oriunde mergeam și să mă las mângâiată de adierea plăcută a vântului.
Părea a fi un început bun în orașul în care m-am mutat de curând, New York.
De fapt, am venit din Japonia pentru a studia aici. Am primit o bursă la o universitate, dar asta e mai puțin important. Numele meu, Megumi, sigur îl vei uita destul de curând, cel puțin așa cred. De ce? Oh, fiindcă toți mi-l (suna ciudat incearca : il) uită. Sunt oare o persoană așa de ștearsă, ce nu are nimic impresionant care să te facă să n-o uiți? Nu știu, dar afară e atât de frumos încat prefer să-mi alung gândurile acestea.

Mi-am băut cafeaua, așa cum îmi intrase în obicei și iar am uitat să mănânc. Dar ce-mi pasă? Nu mai e mama cu mine să mă certe: ”Megumi, ai să te îmbolnăvești. Niciodată nu mănânânci cât și cum trebuie”. Era bine să nu mai aud aceste vorbe.

Deja mă întrebam cum va fi viața mea aici, dar nu știu dacă mă voi putea adapta așa ușor. Adolescenții de aici nu sunt genul meu, adică, așa cred. Pe unde am mers, numai case mari am văzut, deci presupun că majoritatea sunt foarte bogați. Există aici o mică diferență între noi. Eu una am crescut într-o familie modestă, cu-n statut social nu prea încântător. Dar chiar și așa, mereu m-am înțeles bine cu ai mei, în special cu tata. El a fost mereu lângă mine și datorită lui mi-am descoperit pasiunea pentru istorie, de aceea vreau să devin arheolog. Sper că va fi mândru de mine într-o zi.

Înainte să plec am purtat o discuție lungă cu mama. Mi-aduc aminte că mi-a zis să am grijă cu cine mă împrietenesc. Știe că sunt destul naivă și mereu pun pe primul loc prietenii, în loc de mine. Mi-a întrat cumva în obicei acest lucru. Știu că nu e tocmai bine. Oricum, sper să reușesc să-mi fac prieteni într-un timp cât mai scurt.
Să îți petreci adolescența în New York pare ceva mai frumos decât sună.

Ah, am uitat să menționez, azi împlinesc 19 ani, poate de asta sunt așa veselă. Și îmi aduc perfect aminte că niște prieteni urmau să-mi trimită cadouri, dar în cutia poștală nu era nimic. Nimic! Cum așa? mă tot întrebam. Era imposibil, căci ei îmi făceau cadouri absolut mereu. Simțeam că aveam un lapsus.
Bineînțeles că uitasem ce mi-a zis proprietara blocului în care locuiam. De obicei, coletele ajungeau la o persoana de la apartamentul 14, unde habar n-aveam cine stă și nici nu știam de ce ajung la el, sau mă rog, ea. Oricum, m-am decis să merg și să verific.

Era de abia nouă dimineața și era zi de weekend. M-am gândit că e prea devreme, de aceea am stat lângă ușa acelui apartament, cu urechea lipită de ea. Se auzeau câteva zgomote, deci am presupus ca cine se afla acolo nu mai dormea de ceva vreme. Mi-am făcut curaj și am ciocănit. Nu a durat prea mult până ca aceasta să fie deschisă. În fața mea s-a afișat un adolescent cu-n look foarte trăznet, ca să zic așa.
Brunet, cu parul lung și breton pe o parte, ochii caprui, de asiatic, destul de înalt și slab. Ah, era îmbrăcat doar în boxeri, iar în gură își ținea periuța de dinți. Am roșit până în vârful urechilor când l-am văzut așa. Ce nebun ar fi mers să răspundă la ușă cu o asemenea ținută? Știam că cei din generația mea sunt destul de vulgari, dar nici chiar așa.

El m-a privit lung, uimit. Nu știam de ce se uita așa la mine, dar parcă avea o privire cunoscută.
- Neața! am indrăznit să zic, dar mi-am lăsat capul în jos. Nu puteam să-l privesc drept în ochi, când el era aproape dezbrăcat pușcă, în fața mea.
Îl priveam doar printre suvițele bretonului și imediat i-am auzit și vocea.
- Îmi pare rău, trebuia să pun ceva pe mine. Cu ce ocazie pe aici?
- Am înteles că la tine ajung c...co... nu am apucat să termin propoziția. Eram prea jenată de situație, iar el a înteles asta.
- Aaa, da, a ajuns unul. Cum spui că te cheamă?
- Megumi, Megumi Hinamoto.
Am văzut cum periuța de dinți s-a prăbușit. La contactul cu podeaua a făcut un mic zgomot care m-a facut să tresar. Ce? Ce se întamplase?
- Pe bune? A făcut el, uimit. Megumi-chan!
Mi-a spus numele pe un ton atât de familiar și m-a strâns în brațe cu multă dragoste. Eram uimită, dar atunci când i-am privit chipul mai bine mi s-a luat o pânză de pe ochi. Da, era Ichiro. Vechiul meu prieten.

Cine ar fi crezut că am să dau peste el, tocmai in New York, dupa șase ani în care nu ne mai văzuserăm deloc? Ciudat, dar într-un fel plăcut. Am rămas în brațele lui aproape două minute. Parcă încercam să recuperăm într-un timp scurt toți anii pe care îi pierduserăm, fără să ne vedem sau să vorbim măcar odată (te ard de nu te vezi , ce e asta? Cum adica nu faci diferenta copilo? o data se potriveste aici , odata inseamna demult). Îmi aduc aminte că în primul an, când plecase el din Japonia, mai țineam legătura la telefon, dar apoi mi-am schimbat numărul și am uitat să îl zic pe cel nou. Mare greșeală.
Oricum, am continuat să vorbim prin mail-uri, deși eu preferam scrisorile, doar că până ce sosea scrisoarea de la el din America venea și Crăciunul, deci internetul a fost o cale mult mai rapidă.

Pe Ichiro l-am cunoscut la 5 ani, la grădiniță. Poate părea aiurea, puțin ciudat și de neînțeles, dar la început ne uram. Ne respingeam mai rău ca Polul Nord și Polul Sud. Dar în clasa a doua doi băieți s-au luat de mine și au vrut să mă loveasca. Ichiro a venit la timp și m-a salvat. Asta a marcat începutul prieteniei noastre. Trebuie să recunosc, la început voiam să fiu bună cu el doar pentru că mă ajutase, dar în scurt timp am realizat cât de special este și cât de frumos ar fi să fim buni prieteni. Nu înțelegeam de ce nu ne-am suportat așa de mult timp. Relația dintre noi era frumoasă, ne întelegeam unul pe altul, ne ajutam mereu, indiferent de situație și țineam unul la altul ca și când am fi fost frați. Bineînțeles, erau momente în care ne certam sau băteam ca frații adevărați. Dar acum dacă îmi aduc aminte de acele momente chiar mă apucă râsul, deși atunci plângeam după fiecare dispută.

- Mi-a fost așa dor de tine! Mi-a zis, în timp ce am intrat la el în cameră. M-am așezat pe un scaun. Nici n-am mai întrebat de colet, pentru că acum eram așa de fericită. Am început să discutăm despre tot. Despre tot ce făcusem în toți acești șase ani, despre copilăria noastră, despre cât era de frumos când locuiam în același oraș. Dar după câteva fraze venea mai aproape de mine și îmi repeta într-una ”Mi-a fost așa dor de tine.” Devenise oarecum enervant, dar îl întelegeam. L-am lovit ușor la un moment dat, râzând, și i-am zis să se oprească, iar în principal să pună ceva pe el.
- De ce? Nu îți place cum arăt? Mi-a răspuns, pe un ton pervers și m-a tras în brațele sale.
M-am abținut să nu roșesc și l-am dat la o parte. Am fost silită să îi caut un halat prin dulap și l-am aruncat peste fața lui. A lasat-o baltă și s-a îmbrăcat, mi s-a supus deci. Adoram când făcea ceea ce ziceam eu.

Ei bine, iată așa, din taină în taină, s-au scurs o groază de ore. El nu a vorbit prea mult, ca de obicei, însă eu nu mă opream deloc. Avem mereu câte ceva de povestit. Parcă nu mă mai recunoșteam, însă simțeam cu adevărat nevoia ca el să știe (aproape) totul despre mine. Uneori mă mai opream din povestit și îl priveam lung, întrebând dacă dorește să mă opresc. Simțeam că devenisem oarecum stresantă, dar el, cu un zâmbet sincer pe buze, mă îndemna să continui, recunoscund că îl interesa fiecare amănunt pe care îl ziceam.

bold - greseli
italic- repetitii (vezi ca ai destule si nu prea imi convine)
underline - greseli explicate

In principiu , povestea imi place , stii deja acest lucru. Dar scumpa mea , se vede clar ca nu ai mai scris nimic in ultima vreme : grabesti actiunea , descrierea este fortata in anumite locuri, exprimarea e bunicica , dar se putea si mai bine. Cred ca va trebui sa muncesti ceva mai mult scumpo pentru ca ar fi pacat ca ideea sa se piarda neh ? Pune mana si mai citeste o data capitolul si vezi ce mai poti schimba . Revenind la idee , stii ca imi place . Kawaiiul ala adorabil e de vis:)) , nici nu ma asteptam sa reactioneze altfel atunci cand ai reintalnit-o si Megumi mi se pare mult prea toanta , nu stiu de ce. Personajele sunt bine construite totusi , e oke. Ai grija insa sa nu te contrazici . Munceste mai mult la exprimare te rog , astept urmatorul capitol . Gambate kudasai !

[oV!K!o]

Mi-a placut mult primul capitol. Sunt dezamagita ca doar atata ai scris:)). Dar multe de corectat n-am, orcum deja a facut-o Child of Sunset deci n-ar mai avea rost. Sper sa postezi urmatoarele capitole cu o viteza mai mare decat cea in primul capitol (in care se desfasoara actiunea) bv!;)