Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Alexi]

:D:D...imi place noul capitol>:D<....ador felul cum descrii actiunea, sentimentele, trairile...tot:D...greseli de tastare nu am vazut nici una:D...cred ca lui Sasuke ii vene sa moara cand a fost confundat cu Itachi:))))
Astept nextu'
Chu si gambate:X:*

[Axxa.No.Way]

in aceasta parte a capitolului este ceva mai mult dialog... si oarecum, mai putina descriere intre "partile" din dialog:D
sper sa va placa ^__________^

Partea a III-a
~flasback~
(...)Atunci l-am privit din nou in ochi pe Itachi, ochii lui nu mai erau rosii ca in acea noapte inspaimantatoare, acum erau inapoi la nostalgica lor nuanta de negru. Mi-a dat drumul cand i-a vazut pe bunicii mei facandu-i semn sa vina. Desi era doar un copil, nu cu mult mai mare decat mine, acesta imi saruta fruntea si aratandu-mi-l pe baietelul ce statea in spatele lui, imi spuse:
-El este fratele meu mai mic, Sasuke... dupa care a plecat, indreptandu-se catre bunicii mei.
Nu stiam ce ar fi trebuit sa zic... baietelul parea a fi de aceeasi varsta cu mine si semana foarte mult cu Itachi... si in acelasi timp cu cel ce mi-a ucis fratiorul si parintii.
-Salut, eu sunt Sasuke Uchiha! Imi spuse acesta intinzandu-mi mana sa stanga, in care tinea ceva albastru ce parea a fi o floare. Insa era cu adevarat foarte frumoasa si cu mult mai mare decat o floare de cires. Petalele sale albastre imi sugerau cupola de-azur a cerului si aveam impresia ca privesc cea mai dulce si gingasa nestemata. Vazand felul in care ii priveam floarea, Sasuke imi spuse:
-Este pentru tine. Itachi mi-a zis inainte sa venim aici, sa iau cu mine cea mai frumoasa floare pe care o voi gasi, dar floarea mea preferata este trandafirul albastru... si ma bucur ca iti place! imi spuse acesta zambind.
Lacrimile inca imi curgeau alene pe chip si am tresarit la intrebarea lui:
-De ce plangi?
-Eu... ma numesc Sakura.
Nu parea deloc deranjat de faptul ca nu i-am aspuns la intrebare, incercand sa o ocolesc, din contra: vazand ca tot nu i-am luat roza azurie din mana, acesta veni mai aproape de mine si mi-o prinse in par.
-Ei bine, ma bucur sa te cunosc, Sakura! mi-a zis pe acelasi ton cald ca inainte.
Multa vreme ma tot intrebasem cum arata un copil, singurii pe care ii vazusem vreodata au fost: Itachi, Ikuto(fratele meu mai mic) si fratele meu vitreg, care era cam de aceeasi varsta cu Itachi. Eram foarte curioasa sa stiu daca si ceilalti copii aveau doi ochi, un nas... o gura.
Atunci am observat ca imi privea iepurasul: acea jucarie de plu? avea o foarte mare valoare sentimentala pentru mine si imi trezea atatea amintiri, amintiri pe care in ultimii ani am incercat sa le ingrop.
-Cum il cheama pe iepuras? m-a intrebat Sasuke.
-Nu... nu are un nume, am spus aproape soptind. Odata ce m-a intrebat asta, am simtit pentru prima oara ca iepurasul la care tineam atat de mult... era gol: ii lipsea un nume...
-Atunci sa-i dam acum un nume! mi-a spus acesta cu inocentul sau zambet de copil.
-Nu stiu ce nume sa-i dau... i-am zis aproape tacuta.
-Pune-i numele cuiva care iti este drag sau ceva ce iti place. De ce sa nu-l cheme "Sakura" ? mi-a sugerat Sasuke.
Am stat putin sa ma gandesc, pana cand mi-a venit o idee, pe care pe-atunci o consideram ca fiind cel mai bun nume pentru iepuras.
-Atunci o sa-l cheme: "D. Itachi Ikuto Sasuke Sakura".
Zambea, chiar credeam ca ii placea acel nume, insa brusc, pe chipul sau se citea o oarecare curiozitate:
-De la ce vine "D." ?
-... este litera cu care incepe numele fratelui meu mai mare... el mi-a dat iepurasul cand am implinit un an.
-Si el a murit? ma intreba Sasuke.
Intrebarea lui m-a surprins si m-a facut sa-mi amintesc multe. Simteam din nou lacrimile calde, ce-mi raceau sufletul si care mi se prelingeau incetisor pe chip. In cele din urma, i-am raspuns:
-Nu. El nu a murit... nu a fost acolo in ziua in care...
Si atunci a aparut Itachi in spatele lui Sasuke, zicandu-i pe un ton glacial:
-Sasuke, trebuie sa plecam!
Dupa care s-a apropiat de mine si m-a sarutat pe frunte, spunandu-mi:
-Pe curand, Sakura!
Mi-a atins trandafirul din par, mangaindu-i delicat petalele. Dupa care l-a luat de mana pe Sasuke si au plecat. Insa dupa cativa pasi facuti pe iarba umeda, Sasuke s-a intors catre mine alergand, si la fel ca fratele sau mai mare... mi-a spus sarutandu-ma pe frunte:
-Nu mai plange, Sakura! dupa care pleca.
Il vazusem pe Itachi inclestandu-si pumnii, dar indata ce vazu ca il priveam, mi-a zambit asa cum numai el stie sa-mi zambeasca. Si contempland plecarea celor doi zambareti... am zambit si eu: inca simteam caldura saruturilor lor pe fruntea mea.
~end flashback~

Atunci mi-am revenit. Ma simteam foarte ciudat... nu puteam crede ca acel baietel inocent s-ar fi putut shimba atat de mult. Si el parea ca tocmai ce s-a trezit din aceeasi "transa" ca mine. Aveam impresia ca desi ma contempla, privea prin mine, ca si cum eu as fi fost prisma prin care putea sa priveasca in trecutul ce i se infatisa fara voia lui. Chiar si-asa... ii simteam privirea, care nu mai era rece, ci calda si tacuta... nostalgica. Atunci mi-am dat seama ca nu se schimbase in totalitate, eram sigura ca se ascundea in spatele unui voal de ura, de parca intreaga sa fiinta era invaluita intr-o aura sumbra si trista, incat : sufletul, inima si simtirea sa, imprumutasera o parte din acea aura intunecata. Totusi, daca ar fi zambit, mi l-as fi inchipuit ca angelica fiinta ce in urma cu cativa ani mi-a daruit o roza albastra.
-Salut... asta a fost tot ce-am reusit sa-i spun, gandurile mi se invarteau necontenit in minte si nu reuseam sa dau glas cuvintelor.
Ma privea! Nu imi mai dadeam seama daca cu dusmanie, ura sau... intelegere. Sunetul insistent al "clopotelului" ii facea privirea din ce in ce mai patrunzatoare. Pentru prima oara dupa multi ani, ma simteam vulnerabila. Atunci, intr-un gest rapid, ochii i-au devenit rosii, trezindu-mi amintiri infioratoare... si am tresarit. Acesta parea indiferent si a plecat, indreptandu-se catre cladirea principala a Academiei, pentru a vedea repartizarile pe clase, echipe si camere, anuntate de acel sunet strident.
Am ramas inlemnita cateva secunde, dupa care mi-am limpezit mintea si un nor alb, diafan, m-a invaluit. Am ajuns imediat langa "Cladirea A"(cladirea principala): in ea aveau sa se tina toate cursurile. Listele cu repartizarile pareau infinite, insa in cele din urma am ajuns si la numele meu, langa el am vazut clasa din care aveam sa fac parte: "Clasa Sarutobi". Fiecare clasa purta numele marilor eroi din ambele sate, care si-au dat viata, iar eu cautam cu disperare "Clasa Yume". Yume a fost cea care a salvat acest sat, dandsu-i viata si lasand in urma doi copii: un baietel de un an si pe Lady Tsunade. Dar nici-o clasa nu ii purta numele... eram dezamagita, acea femeie suferise foarte mult si m-as fi asteptat ca macar gloria sa-i fie eterna.
Stateam in aceeasi camera cu mai multe fete ale caror nume imi erau total straine... in afara de Temari. Nu stiam ca si ea era acolo. Am inceput imediat s-o caut cu privirile prin multime. Atunci am vazut-o, era langa Gaara... nu i-am mai vazut de vreo doi ani si nu se schimbasera aproape deloc.
-Temari! am strigat-o cat de tare am putut. Aceasta si-a indreptat privirea inspre mine si a strigat:
-Sakura! am luat-o la fuga una spre cealalta si ne-am imbratisat calduros. Indata, ajunse si Gaara langa noi si imi spuse zambind melanolic:
-Ma bucur sa te revad, Sakura! si isi intinse larg bratele catre mine... l-am imbratisa si pe el. Practic, toti am fost ca fratii de cand au murit Ikuto si parintii mei, iar bunicii din partea mamei m-au luat in grija. Inca de-atunci, obisnuiam sa primim adesea vizite de la bunicii lui Gaara si ai surorii sale... iar in timp ce bunicii discutau, noi ne jucam in gradina...

[Alexi]

"aspuns"= raspuns

Greseala de tastare am spus-o...pentru ca alta nu am mai vazut...dupa cum am mai spus imi place mult descrierea ta....descrii sentimentele si actiunea prea tare:x...dialogul nu e sec
Tot ce pot sa spun este ca....astept nextu'
Chu si ga,bate:*

[Axxa.No.Way]

o sa fie cam mult dialog in acest capitol, insa se leaga de urmatorul, care va fi cu mult mai interesant ;)

Capitolul III: "Vindecatoarea cu Privire de Cristal"
Partea I

Privindu-i, in minte imi apareau imagini cu noi patru(Sakura, Gaara, Temari si Kankuro) jucandu-ne. Imi aminteam cat de bucuroasa eram cand deschideam usa, iar ei stateau in prag alaturi de bunicii lor. Cel mai des ne jucam in nisip: de fiecare data il rugam pe Gaara sa-mi faca fluturi din nisip si impreuna alergam dupa ei(dupa fluturi). Insa nu i-am mai vazut de doi ani deoarece bunicii mei au murit in urma cu un an de mana celor din "Akatsuki", si au inceput acea misiune cand aveam doisprezece ani. De-atunci nu am mai primit vizite de la Temari si fratii sai. Si acum, la fel ca atunci, eram foarte fericita sa-i revad.
-Noi mergem sa vedem repartizarile. Vii cu noi? m-a intrebat Gaara pe un ton calm si linistitor ca intotdeauna.
-Nu, tocmai ce-am vazut repartizarile...doar ca cele pe echipe inca nu au aparut. Era un anunt in care scria ca vor aparea maine, dupa cursuri.
-Pai, la revedere, Sakura! imi spuse Temari, zambareata ca de-obicei. Am chicotit si indreptandu-ma catre dormitoare, le-am facut o data cu mana. Intrarea de la "Cladirea B"(cea cu dormitoarele) era imensa. Geamurile erau si ele destul de mari, insa pe coridoare, caci cele din camere erau ceva mai mici. In ciuda marimii lor, intra multa lumina in dormitoare, inseninandu-le si conferindu-le o aura angelica de lumina. Stateam in fata usii deschise a camerei mele si priveam placut uimita in interior. Inauntru erau sase paturi, dar ceva era in neregula: pe lista se aflau doar cinci nume, printre care si al meu. Desi nici-un pat n-avea asternuturi, langa fiecare era cate o noptiera micuta cu un singur sertar, iar in dreapta si stanga usii erau cate trei dulapuri a cate patru rafturi fiecare. In mijlocul camerei era un covor maro inchis cu motivatii florale albe. Trei paturi erau de-o parte a dormitorului si celelalte trei erau "lipite" de peretele opus. Mi-am tarat cu greu trollerul pana la patul cel mai apropiat de geam. Imediat ce-am ajuns, mi-am trantit pe pat ghiozdanul de care era agatat "DIISSY"(sunt initialele numelor iepurasului Sakurei. Dupa ce a aflat trista poveste a lui Yume, aceasta s-a hotarat ca iepurasul ei sa mai primeasca un nume.). Eram obosita deoarece calatorisem foarte mult, asa ca pentru a ma plictisi si mai rau, m-am apucat sa despachetez Dormitorul nu era prea mare, astfel incat nu am ajuns cu greu la unul dintre dulapuri, in care mi-am pus hainele. Dupa aceea, l-am pus pe "DIISSY" langa perna asortata asternuturilor roz cu imprimeuri negre si albe, reprezentand fluturi in jurul unor flori gingase de cires. Imi dusesem prosopul, periuta si pasta de dinti la baie, asa ca mai aveam doar sa-mi pun unul dintre cele mai de pret lucruri... in sertar. Atunci mi-am scos din rucsac caietul si ma holbam la ceea ce era scris mare, pe coperta: "Intr-o inima plina de cea mai adanca deznadejde nu mai incap alte emotii"(Al. Dumas-tatal). Caietul nu era al meu, de fapt era jurnalul lui Yume. Aceasta i-l lasase lui Tsunade-sama cu mult timp inainte sa ma nasc pentru a mi-l da, deoarece Yume stia prea bine ca odata ce va muri, puterea ei "blestemata" va trece la altcineva. Chiar ma intrebam daca Lady Tsunade a incercat vreodata sa-l deschida, oricum, stiam ca nu ar fi putut. Asupra acestuia era pus un blestem care putea fi ridicat doar de cea ce poseda puterea care a sigilat "jurnalul", si cum Yume a fost de nivelul 11 ca "Vindecatoare", nimeni in afara de mine nu ar fi putut sa-l deschida.
Atunci am auzit scartaitul tremurat al usii, pe care parca o inchisesem in urma mea. Cand m-am uitat, in fata usii era o fata ce parea a fi de aceeasi varsta cu mine. Aceasta avea doua codite prinse coc pe de-o parte si de alta a capului. In spatele ei se afla o alta fata ai carei ochi negri se imbinau perfect cu parul ei scurt, albastru. In urmatoarea clipa, amandoua zaceau pe jos impreuna cu o fata blonda al carui par lung era prins intr-o coada la spate. Numai o suvita ii era pe fata, acoperindu-i unul dintre ochii sai... albastrii. M-am ridicat repede de pe pat si m-am dus sa le dau o mana de ajutor, dar ma impiedicasem de piciorul celei cu parul albastru... si la fel ca ele, am cazut. Stand pe podea, nu stiu de ce, am inceput toate sa radem. Blonda s-a ridicat prima si m-a ajutat si pe mine sa ma ridic. Si-a scuturat hainele si si-a aranjat cu grija parul, dupa care s-a prezentat:
-Salut, eu sunt Ino Yamanaka! pe urma aceasta ma privi mirata si exclama:
-Ai ochii albastrii!
Am ramas uimita de remarca ei si speram sa nu-si dea seama de puterea pe care o am... din cate mi-a zis Tsunade, cel mai sigur ar fi ca nimeni sa nu afle de nivelul meu aproape imposibil in "Doku".
-Ino, si tu ai ochii albastrii! Chiar nu inteleg de ce te miri, spuse cea cu parul castaniu.
-Nu la asta m-am referit. Vreau sa spun ca ochii ei sunt de un bleo exagerat de deschis... si candva, tata mi-a povestit de o persoana cu ochi exact ca ai ei si nu l-am crezut deoarece nimeni in lume nu a trecut vreodata de nivelul 8 ca "Vindecator"! zise blonda punand accent pe cuvantul "nimeni".
Nu stiam cum ar fi trebuit sa reactionez, dar eram uimita: puteam sa pun pariu ca cea de care ii povestise tatal ei era Yume si mai ales ca aceasta(Ino) stia destul de multe despre felul in care se manifesta "Doku", insa bine ca nu prea credea ceea ce i-a spus tatal ei.
-Ino, inceteaza sa fi atat de nepoliticoasa! se rasti cea cu parul prins coc.
-E in regula, am raspuns eu. Numele meu este Sakura Haruno... si sunt incantata sa te cunsc, Ino! i-am zis "suratei" mele cu ochi albastrii. Aceasta imi zambi la randul ei si imi spuse:
-Imi cer scuze, Sakura. Dar tu nu esti fata pe care o strigase asta dimineata al 5-lea Hokage? ma intrebase curioasa. Din fericire, cea cu parul castaniu o intrerupse pe Ino:
-Eu sunt Ten Ten. Nu te-am mai vazut in Satul ascuns intre Frunze pana acum.
-Pai, eu m-am nascut in Konoha, dar am fost nevoita sa parasesc satul cand aveam cinci ani si de-atunci nu am mai venit niciodata in Konohakagure. Insa ma bucur sa fiu aici, le-am zis colegelor mele de camera, incercand sa-mi fortez un zambet cat se poate de convingator, pentru ca ultimul lucru pe care as fi vrut sa-l fac era sa ma intorc inapoi... acasa. Cea cu parul scurt si albastru parea a fi cu-adevarat timida, dar indata ce vazu ca o priveam, aceasta s-a prezentat ridicandu-si ochii din podea si zambindu-mi gingas:
-Eu sunt Hinata Hyuga. Cu totii suntem noi aici, Sakura. Este adevarat ca unii dintre noi ne-am mai vazut in Konoha, dar majoritatea nici nu ne cunoastem.
Dupa care, fiecare a inceput sa-si despacheteze cat se poate de incet hainele si lucrurile. Hinata si-a ales patul de langa al meu, Ten Ten pe cel de langa al Hinatei, iar Ino patul din mijloc din cealalta parte a camerei.
Deodata am auzit o izbitura in usa si aceasta s-a deschis cu un zgomot deranjant:
-Asta-i "Dormitorul 21" ? intreba un baiat blond cu par zburlit si ochi bleumarin, imbracat in portocaliu.
-Normal, Naruto! Doar scrie "21" pe usa. Si de ce nu porti uniforma?! se rasti Ino la baiat.
-Pai, am uitat-o acasa... spuse blondul ducandu-si mainile la ceafa si afisand un zambet fermecator, cel putin asa parea sa-l considere "camarada" mea cu parul albastru, dupa felul in care il contempla.
-Ce s-a intamplat, Naruto? intreba ceva mai calma Ten Ten.
-Care dintre voi este Sakura... am un plic din partea celui de-al 5-lea Hokage? dupa care arunca o privire plicului de-un galben pal pe care il tinea in mana. Sakura... Ha-ru-no? mai intreba o data silabisind intr-un fel foarte amuzant.
-Naruto, suntem doar patru in camera si cu tine cinci: eu, tu, Hinata, Ten Ten si fata cu parul roz. Pe noi trei ne cunosti, deci cine n***a ar trebui sa fie Sakura?! spuse Ino.
-Cea cu parul roz? intreba acesta incurcat. Expresia fetei lui din acel moment ma amuza, asa ca am chicotit.
-Eu sunt Sakura, i-am raspuns. Pasi grabit catre mine, dar se impiedica brusc si cazu. Ino si Ten Ten au inceput sa rada, si pe mine ma bufnea rasul, insa chipul ingrijorat al Hinatei ma indemna sa ma abtin. Atunci mi-am indreptat privirea inapoi inspre impiedicat:
-"Intr-o inima plina de ..." Si i-am luat imediat caietul din mana. Se pare ca acesta se impiedicase de caiet, pe care il scapasem cand am incercat sa le ajut pe fete sa se ridice. Am pus indata caietul in sertarul noptierei. Vazandu-mi reactia, toti ma privira uimiti pana cand baiatul in portocaliu sparse tacerea:
-Scuze, nu am vrut sa te supar. Pur si simplu eram curios de "lucrul" care mi-a cauzat caderea, dar imi dau seama ca sunt mai neindemanatic decat credeam, zise acesta razand. Radea intr-un mod extrem de bizar: se tinea de burta cu ambele maini si dadea din picioare asemenea unui peste pe uscat ce isi agita inotatoarele. Atunci parca se trezise la realitate si imi inmana un plic, spunandu-mi:
-Batrana "vrajitoare", dupa care tusi si continua... adica Tsunade-sama m-a rugat, mai bine zis aproape m-a obligat sa dau acest plic unei fete: Sakura Haruno. Mi-a zis ca te afli in "Dormitorul 21" si ca nu ar trebui sa stiu nimic mai mult. Pe urma m-a amenintat sa nu deschid plicul si mai ales sa nu las pe nimeni sa se-atinga de el, in afara de tine... si de mine pentru ca mi l-a dat sa ti-l aduc, spuse acesta rosind. Chiar parea a fi un baiat simpatic si foarte energic, imi placea mult felul lui de-a fi. Parea capabil sa scoata un zambet din fiecare prin simpla sa prezenta si felul amuzant in care isi manifesta neindemanarea. Vedeam in el inocenta si exuberanta fratiorului meu mai mic si in acelasi timp mai intrebam ce simtea si Lady Tsunade cand il contempla... oare vedea in el imaginea fratelui ei?
Fara a mai sta pe ganduri, am luat plicul si nu am fost deloc luata prin surprindere la vederea numelui meu pe plic, scris cam neingrijit de al 5-lea Hokage, si numele grupatiei care mi-a ucis bunicii: "Akatsuki". Atunci mi-am amintit ce-mi scrisese Tsunade-sama in scrisoare, in urma cu cateva zile: "Dupa cum ti-am promis, voi trimite pe cineva sa-ti aduca lista cu numele celor din Akatsuki si informatii despre acestia.". In timp ce revedeam in minte intreg continutul scrisorii sau macar partea care ma interesa cel mai mult, blondul ma intrerupse:
-Ma numesc Naruro Uzumaki! spuse acesta cu o mandrie copilareasca, care o facu pe Ino sa ofteze, pe Ten Ten si Hinata sa surada, iar pe mine sa-i raspund:
-Sunt incantata sa te cunosc, Naruto! Dupa care iesi pe usa, prinzandu-si maneca odata ce-o inchise, asa ca o deschise din nou pentru a-si elibera haina, zambi si se facu nevazut. Blonda si cea cu parul castaniu izbucnira in ras, iar Hinata veni la mine si imi spuse soptind:
-Sakura, as vrea sa vorbim putin... in legatura cu "Vindecatoarea cu Privire de Cristal".

[Axxa.No.Way]

Imi pare rau ca nu am postat mai devreme continuarea, insa tocmai ce am scapat de teza la mate si am avut o groaza de invatat :(
se pare ca m-am inselat, probabil ca acest capitol o sa vi se pare ceva mai monoton decat cel anterior, insa actiunea va evolua din ce in ce mai mult cu fiecare capitol.
dana ->oare ce banuiala ai :-/ :D
sper sa va placa capitolul(partea a II-a) ^___^

Partea a II-a

O priveam uimita desi stiam prea bine la ce se referea, insa am preferat sa nu vorbim de fata cu Ino si Ten Ten, asa ca le-am zis ca mergem sa luam putin aer. Ciudat este ca pareau indiferente de felul in care le-am spus asta, rostindu-mi cuvintele fara a le privi in ochi si in timp ce ma indreptam alarmant de repede catre usa. Am coborat tacute scarile pana la iesirea din cladirea cu dormitoarele si am mers ceva mai incet pana in dreptul unui cires paradiziac, ale carui flori se desprindeau gratios de crengile tremurande si pluteau alene, raspandind o dulce mireasma ce-mi trezea amintiri... purtandu-ma intr-o stare de reverie.
~flashback~
Stiam ca ceea ce faceam nu era bine: imi era interzis sa parasesc casa, chiar si pentru a ajunge in gradina. Inca de cand m-am nascut am fost izolata, n-am parasit vreodata casa parinteasca in care ma nascusem. Fratii mei aveau voie sa se plimbe pe unde doreau, dar eu... eram ca un bibelou de portelan, niciodata nu-mi paraseam "raftul" si simteam praful cum se asternea zilnic din ce in ce mai mult pe mine, reprezentand toata tristetea acumulata in durerosii ani in care mi-am irosit copilaria cu antrenamente neincetate si chinuitoare pentru un copil de doar cinci ani, devenind prizoniera propriului destin. Am fost instrainata de lume, iar lumea a fost instrainata de mine... putini erau cei ce stiau de existenta mea: nu stiam ce este o pisica, cum sunt celelalte fiinte umane, o privighetoare si multe altele, dar mai ales nu aflasem vreodata cum arata o floare de cires pana atunci, desi fratele meu mai mare obisnuia sa-mi spuna ca seman atat de mult cu una. Ma intrebam daca o fi avand cumva ochi albastri ca ai mei, oare i-ar fi incaput pe delicatele petale? Dar eu de ce nu aveam ochii verzi, de ce nu imi ramasesera asa ca la nastere? Ma mistuia un coplesitor gand de nostalgie si o intrebare imi cutremura neincetat sufletul: oare mama si tata ma iubeau mai mult inainte de a fi atinsa de "blestem", de acea soarta sigura si intunecata, lipsita de fericire si cufundata adanc in durere si tristete? Atunci cand acea putere mi-a invadat trupul, desi aveam doar doua-trei luni, ochii mei avand o nuanta angelica de verde devenisera exact ca cei ai "Vindecatoarei cu Privire de Cristal": bleo si purtau urma indelebila a profundei ei tristeti.
Totusi, paseam in pantofiorii mei albi pe iarba din gradina ce se mladia in acelasi ritm eufonic cu florile rozalii ce cadeau dintr-un pom. In fata mirificului peisaj, doua lacrimi mi se prelingeau pe chip, produse de impletirea sentimentelor mele cu linistitoarea si angelica infatisare a copacului.
-Tu esti Sakura, nu-i asa? ma intreba un baiat cu ochii rosii si parul ca de-abanos, ce statea rezemat de tulpina pomului cu flori roz. Parul sau negru ii acoperea cat de cat chipul, iar privirea sa era patrunzatoare si in acelasi timp...blajina.
Eram surprinsa, nu cunosteam alte fiinte umane in afara de parintii, fratii si bunicii mei. Dar era ca mine, un copil, insa parea a fi de aceeasi varsta cu fratele meu vitreg. In urmatoare clipa, acesta se afla la cativa centimetri de mine, ochii sai rosii adancindu-si privirea in ai mei. Gestul sau si rapiditatea miscarilor sale ma speriara, asa ca am facut un pas mic inapoi; dar si-a intins mana catre mine, atingandu-mi delicat parul si rasucindu-mi suvitele intr-un ludic inocent de parca ne-am fi cunoscut de-o viata.
-Stiai ca numele tau inseamna "floare de cires" ? ma intreba contemplandu-si mana dreapta cum se plimba bland in rozaliul meu par.
Am dat din cap in semn ca "nu", dupa care urma o alta intrebare pe un ton dulce si fermecator:
-Ai vrea o floare... de cires?
Nu am raspuns, insa mi-a luat tacerea drept un "da" si s-a dus sub falnicul pom, intinzandu-si mainile catre crengile sale plecate, inflorite. Cu fiecare pas ma apropiam tot mai mult de el si de feericul cires, dar acesta cuprinse in palma sa o crenguta impodobita cu minunatele flori roz, vrand sa o rupa. Atunci l-am prins de tricou infasurandu-mi mainile in jurul taliei sale, desi acesta era doar cu vreo treizeci si cinci de centimetri mai inalt decat mine si i-am spus:
-Nu rupe florile... pentru ca o sa le doara si o sa planga!
Acesta ma privea uimit si zambi, dupa care se apleca incet cu fata sa la nivelul chipului meu, ochii sai devenind negri, si imi desprinse mainile ce-l cuprinsesera, infasurandu-le pe ale sale in jurul taliei mele si ma ridica punandu-ma pe umerii sai. Ma intrebam cum putea fi atat de puternic avand in vedere faptul ca parea a avea in jur de noua-zece ani.
-Acum poti atinge florile fara a le rupe, Sakura, imi spuse acesta duios.
Atunci am realizat ca intentia sa era ca eu sa ajung la seraficele flori ale ciresului, deoarece eram prea mica pentru a ajunge la ele de una singura. Le atingeam delicat si le priveam uimita, erau atat de frumoase. Imediat dupa, am auzit un zgomot, pareau a fi niste pasi. Baiatul ma lasa jos si ochii sai abisal de negri devenira rosii, spunand:
-Cred ca s-au intors parintii tai, Sakura, dar te rog sa nu zici nimanui ca am venit aici!
Intr-un gest rapid ma saruta delicat pe frunte si disparu intr-un nor cenusiu de fum. Si aceea a fost intaia oara cand am iesit din casa, prima oara cand am vazut o floare de cires si mai ales, unul din singurele momente ale "copilariei" mele in care am zambit cu-adevarat din sufletul meu hranit de inocenta unei asemenea clipe... si de caldura dulcelor buze ce mi-au atins fruntea.
~end flashback~
-Sakura, te simti bine ? ma intreba Hinata ingrijorata.
-Da. Imi cer scuze, dar nu am fost prea atenta la ceea ce ziceai. Deci, ce spuneai? i-am zambit, amandoua stand sub umbra protectoare a ciresului.
-Doar te-am intrebat daca stii cu-adevarat intreaga poveste a "Vindecatoarei cu Privire de Cristal" ? Si ti-am mai zis ca... si se opri, parca ceva o oprea sa continue, dar spuse:
-... pentu ca aveti aceeasi privire si mai ales pentru ca numai tu si al 5-lea Hokage aveti peste nivelul patru in Doku; iarta-ma ,Sakura, dar nu cred ca tu ai doar nivelul cinci, sunt sigura ca o poti depasi pe Tsunade-sama pentru ai aceeasi putere ca Ea(ca "Vindecatoare cu Privire de Cristal").
Avea mare dreptate in ceea ce a spus, numai ca era ceva ce a gresit si ma bucura mult faptul ca sunt lucruri pe care nu le stia despre puterea mea: Yume a avut nivelul zece in Doku... insa eu am nivelul treisprezece, de aceea toata aceasta putere ma va devora din interior cu mult mai repede decat pe mama lui Lady Tsunade. In final, i-am raspuns:
-Nu este o poveste... cel putin nu ceea ce a zis ea despre viata ei. Probabil ca multi au avut propriile lor "variante" despre modul in care a trait si a murit Yume, dar cea mai detaliata si cea reala... e cea pe care ea a scris-o si istorisit-o. Tu de unde stii despre ea?
-Fratele mai mare al bunicului meu i-a fost elev si dupa ce aceasta(Yume) a murit, el i-a spus totul bunicului meu, care mi-a zis mie. A vorbit foarte frumos despre ea, astfel incat am ajuns la concluzia ca a fost o persoana minunata, sufletista si cred ca a facut cea mai eroica fapta pentru Konoha... cel putin asa mi-a spus bunicul meu, dar mi-ar fi placut sa o cunsc, spuse aceasta ganditoare.
-Si mie, ar fi fost grozav sa aiba pe cineva alaturi care sa-i fi spus ca totul avea sa fie bine, desi nu a fost asa. Insa ma intreb uneori: daca sotul ei nu ar fi murit, oare si-ar mai fi dat viata pentru a-l razbuna pe el si pe toti cei ce au fost ucisi in acel macel? i-am raspuns.
-Eu... eu ma intreb de ce si-a lasat copiii in urma, de ce nu a uitat totul si nu a continuat sa traiasca, macar pentru ei? spuse Hinata privind jocul incantator al florilor de cires.
-Nu e vina ei! Si-a dat viata in schimbul vietilor multor altora: al fiului si fiicei ei(Tsunade-sama si fratele ei) si al tuturor celor care traiesc acum... si care vor trai in continuare! i-am zis destul de deranjata de felul in care aceasta ii judeca fapta, dupa care am continuat, asezandu-ma inapoi, langa Hinata:
-Nu a avut de ales, datorita ei noi suntem acum, aici, si candva... datorita mie altii vor fi in viata si cei ce au facut rau vor fi murit, i-am spus rostind fiecare cuvand din ce in ce mai incet si aproape silabisind, in timp ce imi strangam genunchii la piept si imi culcam capul pe acestia, inchizand ochii si sperand ca totul nu e decat un cosmar si ca aveam sa ma trezesc curand, alaturi de familia mea si de toti cei dragi mie. Dupa o destul de lunga tacere, aceasta ma intrebase:
-Deci, esti ultima?
Am dat din cap si i-am raspuns pe un ton enigmatic si melancolic:
-A doua si ultima "Speranta Blestemata", dar singura care nu a simtit vreodata... iubirea, si am rostit cel din urma cuvant foarte incet, probabil pentru ca eram neatinsa de mirifica fericire pe care se presupunea ca ar fi trebuit sa o ofere si ma simteam nedemna de a-i rosti numele, mereu intrebandu-ma ce este acest sentiment cu-adevarat.
-Stii, e foarte frumos felul in care il priveai mai devreme pe Naruto.
-La ce te referi? spuse aceasta inrosindu-se.
-Mi-a placut mult cum ii contemplai gesturile: ochii iti straluceau , erai imbujorata si in privirea ta se citea faptul ca erai fericita doar pentru ca acesta era acolo. Cred ca e minunat sa simti asa ceva... mi-as dori ca cineva sa ma priveasca si pe mine astfel sau macar sa am pe cineva pentru care sa simt acelasi lucru pe care tu il simti fata de Naruto, i-am spus privind cerul si imaginandu-mi ca la fiecare atingere, norii parca se sarutau si ma imbatam cu "iubirea" lor ce plutea in aer pana la efemera mea fiinta.
-E chiar atat de evident? ma intreba Hinata rosiind din ce in ce mai tare.
I-am zambit delicat si i-am raspuns:
-Foarte! Dar de ce nu ii marturisesti sentimentele tale? Viata e prea scurta pentru a avea regrete.
-El nu ma place, nici macar nu pare a fi constient de prezenta mea, zise Hinata imitandu-mi gestul si strangadu-si genunchii la piept, insa privea fix inainte ca si cum nu era constienta de ceea ce contempla, de parca imagini cu momentele in care il privea pe blond i se infatisau inaintea ochilor.
-Dar lasand la o parte subiectul despre mine si ... Naruto(se inrosii si mai tare)... tu chiar ai mult mai multe sanse decat mine sa gasesti o persoana care sa te placa: adica esti mai simpatica, mai sociabila si ... mai frumoasa.
Nu credeam ca o persoana ar fi putut sa se inroseasca mai mult ca ea, asta pana cand m-am inrosit si eu de vorbele ei, insa mi-am revenit schitand un zambet ce masca o tristete adanca:
-"In mari sperante, omul nefericit nu crede"(Petrarca).
In acel moment, Hinata ma privea exact asa cum obisnuiau sa ma priveasca uneori parintii mei: ca pe-o papusa de portelan al carei suflet e atat de lipsit de simtire incat nu zambeste, nu rade si nu plange pentru ca nu mai are lacrimi, iar daca ar plange e ca si cum s-ar topi in propria durere... ma privea cu mizericordie.
M-am ridicat inaintea ei de pe iarba si dupa vreo trei-patru pasi m-am intors catre ea zambind gingas:
-Mila o merita cei slabi.

Sus, intr-un copac din apropiere, Sasuke ascultase toata discutia fetelor. Desi avea atatea intrebari si incertitudini, acesta era miscat de frumosul fel in care lumina soarelui de-apus ii contura fetei(Sakurei) finele trasaturi, creand in jurul ei o aura feerica ce o facea atat de mult sa semene cu un inger. Si in privirile nespus de triste ale angelicei fiinte pe care el o contempla cu atata ardoare, distingea inocenta care parca desprinsa din imaginea copilei ce in urma cu cativa ani nu dadea drumul din brate micutului ei iepuras... fara nume. Si rostise unele din numeroasele ganduri ce i se invarteau in minte, tanjind dupa razbunarea despre care el credea atat de mult ca ii va alina sufletul:
-Atunci nu voi avea mila...
Si disparu intr-un nor de fum cenusiu, cu siguranta ca va afla curand ce legatura are misterioasa fata avand o gandire atat de profunda, cu unicul sau frate ce-i deveni cel mai aprig dusman.

[Axxa.No.Way]

MyKy-> deci, in acest capitol iti faci spectaculoasa aparitie, dar am sa-ti descriu neindemanarea in urmatorul capitol :))
va multumesc tuturor celor care imi cititi ficul, asa ca sper ca nu va voi dezamagi :-)
Sper sa va placa noul capitol ^___^ astept commuri >:D< :*:*(atat dure cat si ceva mai blande :-) )

Capitolul V

Urcam alene sc?rile de piatr? c?tre dormitorul cu num?rul dou?zeci si unu. In minte mi se infatisa imaginea camerei in care am fost antrenat? pana in varsta de sa?e ani: o incapere avand pere?ii de aceea?i nuan?? cenu?ie cu a celor din Academie, insa era ceva diferit la camera an care ma antrenasem timp de doi ani lungi si chinuitori... nu avea ferestre si in interiorul ei se afla bine ascuns, cel mai mare secret al meu, secret care avea sa-mi faca mai misiunea mai usor de indeplinit si in acelasi timp... moartea mai dureroasa. Incercam sa-mi limpezesc mintea: ma gandeam la ploaie, la norii aceia albi si pufosi, la cerul azuriu la care aspiram atat de mult... speram ca dupa moarte, acesta ma va primi in imparatia sa fara de dureri si suspine. Dar acea imagine infioratoare ce-mi ramasese adanc intiparita in minte si suflet, umbrindu-i pana si ultima sclipire pala de lumina(a sufletului) Imi acapara complet gandurile: era acea pereche de ochi sangerii ce ma bantuia inca din seara in care parintii mei... au incetat sa mai fie. La naiba cu toate aceste amintiri, nu era nici-o cale de intoarcere si stiam asta prea bine, insa regretam un singur lucru: daca in acele clipe in care cei dragi mie isi dadeau ultima suflare, daca as fi avut curajul sa-mi desprind lantul de la gat si sa-mi penetrez mana stanga cu varful sau ascutit, conturand inscriptiile ce mi se asterneau pe mana... probabil ca acestia ar fi fost in viata acum, desi exista un risc imens ca eu sa mor, acea putere care inca mai este in mine ma devora incet-incet. "Nici-o cale de scapare..." imi sopteau teama si groaza la ureche. Si atunci s-a intamplat ceva total neprevazut: m-am impiedicat de ultima treapta a scarilor si am aterizat in fata, cu nasul "lipit" de piatra dura si rece. Nu stiam daca era o binecuvantare cereasca pentru ca am avut ocazia sa ma gandesc si la altceva, dar eram sigura ca la urmatoarea dovada a neobisnuitei mele neindemanari nu aveam sa scap atat de usor: un nas invinetit fata de o mana sau un picior in ghips era ceva... convenabil. M-am ridicat greu de pe podea ai eram cam ametita, insa a fost de-ajuns sa aud un singur tipat ca sa revin la realitate in adevaratul sens al cuvantului, strigat urmat de vocea Hinatei, care imi intinse o mana cat sa ma ajute:
-E vocea lui Ino! spuse aceasta alarmata. Am luat-o la fuga pe coridor catre camera aflata in mijlocul acestuia, pe partea stanga. Tipatul se auzise din camera noastra si imediat ce am ajuns in dreptul dormitoului nostru, m-am ciocnit de fratele lui Itachi. Acesta parea deranjat de accidentala noastra reantalnire, fiind a doua in ziua respectiva si am ajuns la trista conluzie ca dormitorul acestuia era fata in fata cu al meu. Acesta tinea in mana mai multe shurikenuri si ochii sai abisali devenira rosii... m-am cutremurat la vederea acestora(a ochilor), dupa care s-a auzit brusc un alt tipat, de aceasta data era vocea lui Temari. Atunci, din incaperea din care iesise Sasuke, a carei usi o lasa deschisa in urma acestuia, iesise Gaara avand o expresie extrem de serioasa pe chip. Nu am mai stat pe ganduri si am intrat in "Dormitorul 21". In fata mea erau Ino si Temari tipand de zor una la cealalta, iar in spatele lor era Ten Ten ce radea cu lacrimi in ochi. M-am intors cu fata catre Hinata, Gaara si... Sasuke, care se aflau la intrarea in camera, intreband din priviri: "Ce se intampla?", chiar daca acestia nu stiau raspunsul. Eram complet nedumerita. Insa incertitudinea mi se transforma repede in uimire, odata ce am auzit glasul rastit al fratelui celei cu codite blonde:
-Temari, tine-ti gura!
-Dar... spuse aceasta lasand tonul ceva mai jos.
A fost de-ajuns o singura pivire amenintatoare( a lui Gaara) ca fata sa-si plece capul si sa taca. In acel moment pana si Ten Ten incet? a mai rade, roscatul parea cu-adevarat infiorator. M-am apropiat de acesta si i-am pus cu o oarecare retinere mana pe umar, insa exact atunci cand sa-i ating umarul, brunetul ma opri si mi se adresa taios fara a ma privi, ci contemplandu-l pe Gaara cu dusmanie:
-Acum e instabil, asa ca mai bine ai sta deoparte!
I-am ignorat avertismentul si l-am luat de mana pe fratele lui Temari, insa acesta s-a intors uimitor de repede catre mine, privindu-ma cu ura, dar si eu i-am contemplat adanc ochii, spunandu-i incet:
-Mai poti sa-mi faci fluturi de nisip, stii... nu am mai vazut demult unul zburand?
Ura din ochii sai se evapora si imi zise neintarziat, desprinzandu-si mana de a mea si ducand-o la frunte, pe care o masa:
-Imi cer scuze, Sakura.
L-am imbratisat si i-am zambit zicandu-i:
-Ti-ai revenit!
Acesta ma stranse in brate ignorand privirile dusmanoase ale brunetului si imi dadu drumul imediat ce se auzi o bufnitura: in pragul camerei nu era trantita la pamant nimeni alta decat Myky. In urmatoarea clipa, Sasuke isi scoase sabia din teaca, o sabie cu-adevarat bizara care era pur si simplu... diferita si mi se parea oarecum cunoscuta, dar in acel moment nu imi aminteam de ce. Lua o pozitie amenintatoare si isi indrepta sabia catre fata cu parul saten si ochii verzi, ce zacea pe podea, imbracata normal si nu in uniforma. Myky il privea uimita, insa nu cuteza sa se ridice deoarece ochii lui redeveniti rosii isi adanceau privirile in ai ei si aceasta parea cam speriata. Atunci mi-am amintit exact ceea ce am simtit eu cand am vazut intaia oara acei ochi infiorator de rosii: eram ingrozita. Insa cand am recunoscut tipul de sharingan pe care Sasuke il folosea pe fata astfel incat aceasta incremenise, m-am dus cat am putut de repede langa aceasta si i-am zis brunetului:
-Inceteaza!
Dar acesta inca isi folosea sharinganul pe Myky, am tipat ingrozita cand am reusit sa disting pe chipul ei devenit palid aceeasi tristete care mi se revarsa mie pe fata de fiecare data cand imi aminteam ceea ce s-a intamplat cu mult timp in urma, in acea noapte blestemata:
-Sasuke, termina! Ai macar vreo idee cat de dureros e?!
In acea clipa toti ma priveau nedumeriti, cu exceptia lui Gaara si a lui Myky deoarece acestia stiau prea bine cum au murit parintii mei si cine i-a ucis... si mai ales ce efecte au avut asupra mea acei ochi rosii: timp de o luna de la moartea acestora nu am scos nici-un cuvant, astfel incat bunicii mei, fiind foarte ingrijorati pentru mine, m-au trimis la Tsunade-sama. Astfel am cunoscut-o pe Lady Tsunade, mi-a placut mult la aceasta faptul ca isi deschidea sufletul de fa?? cu mine si parea a fi sincera. Tot asa am cunoscut-o si pe Myky, care pe-atunci era eleva lui Tsunade-sama.
L-am privit pe Sasuke in ochi si am incercat din rasputeri sa-mi opresc lacrimile... dar eram uimita caci nu mai simteam teama, ci ura. Il uram pentru ca semana atat de mult cu acele fiinte necrutatoare ce mi-au asasinat familia. Totul s-a petrecut foarte repede:
-Inca de cand te-am vazut, te-am recunoscut... nu-ti imagina ca te-as putea crede: de la inmormantarea parintilor tai nu te-am mai vazut niciodata in Konoha, nu porti uniforma si pe deasupra ai si bandaua aceea rosie la picior, cam prea exagerat pentru o fetita care inca se joaca cu papusi! spuse Sasuke indreptandu-si sabia catre amandoua, astfel incat eu, ma asezasem atunci langa Myky dupa ce am tipat la acesta. Dupa care, zise intarind ultimul cuvant:
-E prea evident ca amandoua nu sunteti din Satul Acuns in Frunze sau poate chiar sunteti tradatoare!
-Nu judeca oamenii dupa aparente, nu stii nimic despre mine... si nici despre Myky! Parintii tai macar te-au invatat ce este ala "respect" ?l-am intrebat taios.
Atunci i-am simtit privirea mai patruzatoare decat oricand si nu intelegeam de ce. Bine ca a intervenit Gaara si l-a prins de incheietura mainii in care tinea sabia, spunandu-i:
-Mai bine ti-ai pastra propriile pareri pentru tine, Uchiha! In regulament scrie clar ca este interzis sa ataci un elev, asa ca ai putea sa zbori de-aici imediat. Aceasta Academie nu este o joaca de copii, este ceva serios, noi nu am venit aici ca sa ne gasim dusmani printre elevi, ci ca sa ne pregatim pentru a fi un sprijin pentru propriile sate: atat pentru Konoha cat si pentru Suna. Asa ca mai bine ti-ai retrage cuvintele adresate fetelor, Sakura nu e deloc cum ai caracterizat-o si daca se va repeta vreodata acest incident ma voi asigura ca al 5-lea Hokage va afla si vei fi dat afara de aici.
In acel moment, brunetul si-a pus sabia in teaca si l-a privit cu superioritate pe Gaara, ignorandu-ne pe mine si pe Myky, insa privi in cele din urma in ochii mei si imi intinse o mana cat sa ma ridic. Nu i-am multumit, am simtit ca pur si simplu nu merita asta, dar cand i-am atins mana... ma trecu un usor fior, pielea acestuia era rece. Odata ajunsa in picioare, am dat drumul mainii sale si m-am intors catre Myky. Roscatul o ajuta pe fata sa se ridice si aceasta ma privea cu tristete, nu parea afectata prea mult de incidentul ce tocmai s-a intamplat, dimpotriva, se vedea ca altceva o macina. Atunci aceasta mi-a spus cu lacrimi in ochi, sarindu-mi la gat si imbratisandu-ma puternic:
-Vai, Sakura, regret foarte mult ca nu am putut sa vin la inmormantarea bunicilor tai! Imi pare rau, rau, rau, foarte rau! Imi zise aceasta cu lacrimi in ochi, dupa care imi dadu drumul si imi zambi gingas:
-Ma bucur macar ca nu ai fost de una singura in acea zi, bine ca a fost Itachi acolo pentru tine... si ai avut pe umarul cui sa plangi... si imi sari din nou in brate. Atunci mi-am amintit ce s-a intamplat in noaptea in care Aneko si Ginjiro(bunicii Sakurei) au fost inmormantati.
~flashback~
Eram complet devastata, tremuram toata si nu eram sigura de ceea ce simteam cu adevarat: ura, o profunda tristete si amaraciune, ma simteam singura... si neajutorata sau... prea fragila. Stateam in gradina casei lor, pe bancuta dintr-un lemn ceva mai inchis la culoare si din nou, intr-o zi ce-mi intuneca neincetat sufletul... ploua. Era ca si cum natura mi-ar fi simtit durerea si incerca sa mi-o aline, dar fara rost, eu pur si simplu priveam in gol, in fata. Picaturile reci de ploaie mi se asterneau delicat pe chip, desi ploua intr-un ritm alert cu stropi grei si ... aparent melancolici in dansul lor nebun catre pangaritul nostru pamant, lacrimile imi erau calde si nostalgice, eram acea firava papusa de portelan... numai ca eram demult sparta in mii si mii de cioburi ce-mi penetrau adanc sufletul... oare e razbunarea atat de dulce precum se spune? Daca da, atunci vreau ocazia sa ma razbun, sa-i iau pe toti aceia ce au facut rau cu mine in mormant, iar eu sa ma inalt la cer in timp ce acestia o iau pe alt drum...
-Sakura... imi auzisem numele in spate, asa ca m-am intors. Desi ii recunoscusem vocea, eram uimita ca era acolo. Ma privea si se apropia incetisor catre mine, de parca s-ar fi asteptat ca din moment in moment sa o iau la fuga si a oftat inainte de a se aseza langa mine, pe bancuta :
-Totul va fi bine, iti promit! si isi infasura bratele in jurul meu, tinandu-ma "lipita" de pieptul sau in timp ce imi mangaia delicat parul, cu mana sa dreapta. Nu mai spusese nici-un cuvant, dar a stat in tot acel timp cu mine, in ploaie. Isi dadu jos pelerina neagra cu nori de-o nuanta destul de aprinsa de rosu si o puse pe mine, niciodata nu am inteles de ce o purta sau ce semnificatie avea aceasta, insa ma resemnasem si continuam sa plang in imbratisarea sa calda. Stiam de ce Itachi a fost intotdeauna alaturi de mine, logodnicul pe care l-au ales mama si tata pentru mine ii daduse acest ordin, insa cu timpul brunetul mi-a devenit cel mai bun prieten, era ca un frate mai mare pentru mine. Din fericire, nu-mi mai vazusem "misteriosul" logodnic de multi ani , dar Itachi avea grija ca de fiecare data cand ma vizita sa-mi aminteasca cat de mult acesta(logodnicul) se gandeste la mine... iar eu ma prefaceam ca nu il auzeam, as fi putut sa pun pariu ca acesta deja uitase de mine si consideram ca asa era cel mai bine... nu il iubeam si inca as fi continuat sa cred ca el ma uitase daca nu ar fi fost brunetul cu ochii rosii sa-mi tot zica ca eram cea mai speciala fiinta pentru acesta(pentru logodnic). E doar o alta poveste lunga a vietii mele... una care pana si pentru mine este inca partial, un mister.
~end flasback~
Auzind numele fratelui sau, ochii lui Sasuke au fost inecati intr-o ura completa, parea ca nu mai gandeste rational, ca nu mai e o fiinta umana, avea privirea intunecata a unui monstru... in el se ascundea o profunda dorinta de razbunare. Atunci eram sigura: nu mai era acel copil angelic cu roza albastra, era o umbra ce isi bantuia propria singuratate si... tristete. Deci inca avea suflet cat sa simta toata acea durere si inca avea puterea cat o ascunda, dar pentru cat timp? Era oarecum ca mine: o fiinta candva plapanda in care acum se ascund atatea sentimente sumbre ... si simteam cum o inocen?? infernal? imi strabatea venele, eram doar o victima ce aveam sa iau odata cu mine alte victime, care meritau cu-adevarat sa dispara... deci era clar precum cristalul si inmuiat in venin faptul ca in aceasta privinta ne asemanam. Si-a intors privirea catre mine, o dusmanie imensa mi se revarsa in trup, din privirile sale. A iesit repede pe usa, urmat de Gaara care imi facu cu mana, soptindu-mi cand trecu pe langa mine:
-O sa-ti spun totul maine, dar nu uita, Sakura, sa deschizi plicul de la Lady Tsunade. Inauntru vei gasi indeajuns de multe raspunsuri incat sa intelegi la ce ma refer.

In the next chapter: motivul pentru care Temari si Ino s-au luat la cearta si "Tam-Tam";)) : cateva amintiri ale Sakurei petrecute in compania misteriosului logodnic cu masca ^_____^

[MyKy]

Wow sys te-ai intrecut pe tine.
Capitolul este absolut minunat...nu am de ajuns de multe cuvinte sa-l descriu.
Dialogul ca in toate capitolele nu este se....descrierea este superba, la fel si naratiunea.
Greseli de tastare nu am gasit...de fapt nici nu am fost atenta sa le caut pentru ca erau total absorbita de fic.
Ma bucur ca mai pus si pe mine exact cum am vrut sa fiu, adica neindemanatica.:))
De abia astept nextu.
Kissu and gambatte.:)

[Axxa.No.Way]

va multumesc mult tuturor celor care imi cititi ficul si sper ca si acest capitol sa va placa(macar cat de cat:D)
astept parerile voastre:-)
+ Myky-> nu mai fi trista:P ! nu are rost sa te consumi din cauza unei note + mykoooo, data viitoare cand esti trista sa-mi trimiti un sms sa-ti mai ridic moralul si sa-mi zici dupa, daca te dor obrajii si burta de la atata ras =)) so... acest capitol vi-l dedic tie(ca esti trista :( ) si lui maryx, adica la amandoua ca ma sustineti >:D< so thanks:*:*:*


Capitolul 6- Din ce in ce mai aproape de moarte...

Dupa ce baietii au iesit din camera noastra inchizand usa in urma lor si indreptandu-se catre dormitorul acestora, le-am intrebat pe Ino si Temari:
-De ce ati tipat?
Blonda o privi cu dusmanie pe sora mai mare a lui Gaara si mi se adresa stupefiata:
-Tipa cu codite si-a pus lucrurile pe patul meu si a zis ca este al ei! spuse aratand cu degetul aratator catre Temari.
-Ei bine, acela este patul meu! i-a raspuns cu superioritate lui Ino.
Cele doua se certau pe patul din mijloc aflat pe partea cu peretele drept, odata ce intri in dormitor. Motivul certei lor mi se parea total lipsit de sens si copilaresc, mi-am dat ochii peste cap si am privit inspre Myky, exclamand dupa ce am tusit cat sa le atrag atentia:
-Cred ca cel mai corect ar fi ca Myky sa ocupe patul din mijloc, iar voi doua pe cele aflate in stanga si in dreapta patului ei.
Hinata avea o privire de parca s-ar fi asteptat ca din moment in moment cearta lor sa reinceapa astfel incat sa se ajunga si la o lupta, in cel mai rau caz, datorita temperamentului impulsiv al celor doua. Ten Ten a inceput sa rada din nou, insa nu la fel de mult ca mai inainte, dupa care s-a apropiat de mine si le-a spus aratandu-le limba lui Temari si Ino, care erau in fata mea:
-Ati pierdut, fetele! si le zambi.
E destul de tarziu, mai bine ne-am culca, nu credeti? spuse Hinata, imbujorandu-se putin.
Desi situatia dintre cele doua blonde inca era tensionata, toate am aprobat propunerea celei cu parul albastru si ne-am dus la culcare. Desi eram extrem de obosita, imi parea rau ca nu am avut ocazia sa vorbesc cu Myky, trecusera cel putin trei ani de cand nu o mai vazusem, insa am pastrat legatura in acesti ani prin scrisori, scriindu-ne una celelaltei tot ceea ce ni s-a intamplat in acest timp: cand am plans si de ce, momentele fericite si momentele triste... si ne sustineam intre noi. Ne-am pus toate in pat si am stins lumina, o bezna totala invaluind intreaga incapere si un oarecare sentiment de neliniste mi se strecura in suflet. Puteam vedea cat de cat luna prin geam, era asemenea unei himere tacute ce strabatea noaptea cu pasi marunti si muti, indemnandu-ma cu privirile sale argintii sa dorm. Am inchis delicat ochii si in minte imi rasuna calda voce a mamei mele: "Draga mea, a venit sa te vada!"
~flashback~
-Draga mea, a venit sa te vada! am auzit glasul dulce al mamei. Stiam prea bine ce insemnau aceste vorbe: inca o vizita foarte plictisitoare a logodnicului meu. Ca de-obicei, nu m-am miscat din camera si l-am asteptat pe acesta sa vina inauntru. Niciodata nu am aflat cum de acesta ajungea in casa noastra fara a intra pe usa principala. Odata ce "patrundea" in vila mergea sa vorbeasca cu parintii mei despre lucruri care "nu ma privesc", asa cum obisnuia tata sa-mi spuna. Pur si simplu mama ma striga, iar in urmatoarele cateva clipe, acesta deschidea usa camerei mele si intra fara macar sa-mi zambeasca. Ca intotdeauna, mama statea in pragul usii pana cand il sarutam pe obraz pe "misteriosul logodnic", desi acesta purta o masca ce ma impiedica sa-i vad chipul. Deoarece eram cu mult mai mica la inatime decat el, acesta se apleca pana cand genunchii sai atingeau podeaua, astfel incat buzele mele sa ajunca la obrajii sai. Nu imi adresase nici un cuvant vreodata, ii cunosteam vocea doar pentru ca uneori il auzeam vorbind cu parintii mei, totusi nu intelegeam nici-o vorba din spusele celor trei, era ca si cum ar fi vorbit intr-o alta limba, total necunoscuta mie. Dupa ce mama inchidea usa camerei mele, acesta se aseza pe pat, care era langa peretele de-o nuanta angelica de albastru ce imi imbata privirile de fiecare data cand dansam, facand piruete de-alungul incaperii. Era ca si cum nici nu imi observa prezenta, chiar daca eram destul de mica pe-atunci, cam vreo cinci ani, presupun ca nu eram chiar atat de "invizibila". Adesea atitudinea sa nepasatoare ma deranja, iar cu timpul incepusem sa-l ignor.
Prima sa vizita a fost cand aveam doar cateva luni, cel putin asa imi povesteau tata si mama, si din cate am inteles de la parintii mei: acesta obisnuia sa ma tina in brate si sa ma legene pana cand adormeam, iar eu radeam mai la fiecare cuvant al sau. De cand am implinit trei ani, vizitele lui au devenit din ce in ce mai rare si nu imi mai vorbea, nici nu ma baga in seama, asa ca i-am urmat exemplul. Obisnuia sa stea degeaba pe patul meu si sa ma contemple cum priveam pe geam.
In acea zi eram foarte fericita deoarece mama si tata imi spusesera ca in urmatoarea zi avea sa vina fratele meu vitreg in vizita, insa bucuria mea a fost umbrita de venirea celui cu masca. Plictisita de a privi norii asemena unor valuri inspumate de matase sidefie, m-am indreptat cu pasi marunti catre acesta si m-am asezat langa el, pe pat.
-De ce nu vorbesti cu mine? l-am intrebat gingas, incercand sa-l privesc in ochi. Insa acesta nici nu se uita la mine, ci se prefacu ca nu m-a auzit. Fiind inca un copil, m-am suparat pe el si i-am zis bosumflata, in timp ce ma indreptam inapoi catre fereastra:
-Esti foarte rau!
Atunci m-a prins de mana si m-a intrebat razand:
-De unde stii ca sunt rau? Si de ce esti atat de sigura de asta?
Stransoarea sa era delicata, iar bratul sau cald dadu drumul incheieturii mele si ma lua de mana. I-am raspuns cu un glas trist si aproape soptind:
-Pentru ca nu vorbesti cu mine, nu ma privesti in ochi cand iti vorbesc... nu te joci cu mine deloc si nici nu imi zambesti sau ma lasi sa-ti vad chipul! i-am spus cu lacrimi in ochi.
Ma privi uimit si ma imbratisa, infasurandu-si un brat in jurul taliei mele si cu celalalt mangaindu-mi parul, astfel incat lacrimile cristaline mi se prelingeau pe pieptul sau. Cand mi-a dat drumul din stransoarea sa am incercat sa-mi sterg cat de cat lacrimile si l-am intrebat contemplandu-i adanc ochii cu privirea mea de ingeras, conturata de picaturile sarate ce imi invadau fata:
-Ma urasti?
Desi nu i-am vazut surasul, i l-am simtit:
-As uri intreaga rasa umana daca tu nu ai exista si nu ai face parte din ea, desi mi-e greu sa te aseman cu un om... Sakura, tu pari o fiinta desprinsa din Eden: atata inocenta se revarsa in privirea ta angelica si blanda, incat am ajuns la concluzia ca nu meriti destinul oferit de acea putere.
Pe-atunci nu am inteles nici-o vorba din ceea ce mi-a spus, asa ca l-am privit nedumerita, desi cu timpul am ajuns sa inteleg la ce referea.
Ma saruta gingas pe obraz si imi raspunse cat sa inteleg:
-Adica nu te urasc deloc si nici nu te-am urat niciodata, asa ceva mi se pare imposibil avand in vedere faptul ca tu esti singura de care imi pasa in aceasta lume: esti speciala prin simplul fapt ca ai ajuns acolo unde nimeni nu a ajuns vreodata... in inima mea.
Si se ridica indreptandu-se catre usa, deoarece in acel timp acesta se asezase in genunchi cat sa fim cam de aceeasi inaltime.
L-am prins de maneca si i-am spus cu o curiozitate specifica acelei varste de aur:
-Cum te cheama? Nici macar nu mi-ai zis numele tau, desi tu il stii pe al meu.
S-a aplecat putin si mi-a soptit numele sau la ureche:
-Madara...
~end flashback~
Atunci am tresarit si m-am speriat la auzul stridentului cant al fulgerului, era un sunet cufundat adanc in agonie si am tremurat usor privind inspre geamul invaluit de lumina oarecum inspaimantatoare a noptii. Se auzeau cristalinii pasi ai ploii atingand iarba umeda si mi-am tras plapuma peste cap, ghemuindu-ma sub aceasta. Atatea intrebari ce nu-si au rostul si totusi au raspunsuri, si atatea incertitudini ce raman sub eternul semn al intrebarii... 'de ce eu?'.
Deoadata, cineva mi-a indepartat patura de pe chip si mi-a pus mana la gura, inabusindu-mi tipatul: era Myky.
-Esti in regula? ma intreba aceasta, asezandu-se pe marginea patului meu.
Am privit-o nedumerita, dar ea continua:
-Sakura... mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Stii ca mie poti sa-mi zici! imi spuse cu sinceritate, soptind.
-Cu fiecare zi sunt din ce in ce mai aproape. Myky, nu am de ales, trebuie sa ma intorc acolo ca sa-l iau cat mai repede, nu stiu ce m-as face daca l-ar gasi altcineva in locul meu. Trebuie sa ma intorc "acasa" si sa iau cealalta jumatate a pandantivului, simt ca nu mai e mult... i-am spus printre suspine.
M-a imbratisat si mi-a zis incet:
-Gasim noi o solutie. Am putea... am putea sa vorbim cu Itachi, sunt sigura ca nu va ezita sa te ajute, o a vezi ca totul o sa fie bine.
Cand am auzit numele brunetului i-am spus cu lacrimi in ochi:
-Orice-ar fi, te rog mult sa nu mai spui nimanui, cu atat mai putin lui Itachi! Nimeni nu trebuie sa stie in afara de tine si de Tsunade-sama.
Si i-am zambit trist, un zambet ce imi lua toate fortele, un suras in acel moment era chiar mai dureros decat o lacrima, iar impletirea celor doua era asemenea unui pumnal infipt adanc in inima.
-Sunt absolut sigura ca nu o sa-mi regret alegerea, asa este cel mai bine: aceasta putere cere sa fie eliberata, iar eu o sa-i acord libertatea mult dorita folosind-o pentru a salva acest sat. Nimeni nu o sa moara, cu totii o sa puteti sa va traiti vietile in continuare, fara nici-o grija si nimeni nu va fi ranit. Chiar daca as refuza... ei bine, acesta este destinul meu, nu e nici o singura cale de intoarcere, m-am resemnat, asa ca te rog sa nu mai vorbim despre asta. Mi-a fost indeajuns de greu sa ma impac cu acest gand incat sa-mi aduc din nou aminte faptul ca nu e drept... pentru mine, am hotarat pur sa inchid ochii si sa pasesc inainte pana la capatul drumului, desi va fi intunecat, stiu ca macar am o lumina care sa-mi calauzeasca cat de cat pasii. i-am spus privind catre noptiera in sertarul careia se afla "lumina" mea: jurnalul lui Yume.
Nu a mai scos nici-un cuvant si s-a indreptat cu pasi grei catre patul ei, lasand in urma doar umbra unui soptit "noapte buna...". In minte mi se infatisau numeroase randuri de cuvinte, scrise neingrijit si intr-o graba uimitoare: "Nu ii lasa sa-ti ia visele! Fa ceea ce eu nu am cutezat sa fac si elibereaza-te de povara pe care ei ti-au pus-o pe umeri, fugi departe si nu te mai intoarce. Cauta-ti fericirea, nu te asigur ca o vei gasi, dar stiu prea bine ca bucuria si fericirea ta nu sunt aici, indeparteaza-te de Konoha si lasa totul in spate... esti libera sa zbori!" imi rasunau neincetat aceste vorbe in minte, pana cand am adormit din nou, dar tot cu gandul la ele: era mesajul pe care Yume il scrise la sfarsitul jurnalului ei pentru ca eu sa-l citesc, stia ca cineva avea sa-l citeasca. Simteam disperarea din acele randuri devenite mute odata ce am inchis ochii, cum incerca intr-un mod oarecum dulce sa ma indemne sa plec. "Regret, Yume, dar nu le pot face asta tuturor celor dragi mie" a fost ultimul meu gand din acea noapte strapunsa de fulgere.

Nu ma astept sa intelegeti prea multe din acest capitol :D, in afara de faptul ca logodnicul Sakurei este Madara si ca misiunea acesteia se apropie cu fiecare zi ce trece din ce in ce mai mult... o sa clarific de ce Madara este logodnicul ei in capitolele ce vor urma si dupa ce vrea Sakura sa se intoarca "acasa" cat sa-l recupereze(parca cealalta jumatate a pandanticului am zis, oricum veti afla si cu ce o va ajuta asta pe rozalie^___^) ... si Myky-> se apropie capitolul cu lacul si statuia ;)

[MyKy]

Sys ti-am zis cat de mult te iube?Daca nu ti-o zic acum:Te iube mult sys!:X
Capitolul a fost minunat...greseli de tastare nu am vazut(dar nu cred ca exista)...naratiunea si descrierea imi plac mult....dialogul nu este sec si este pus la locul lui.
Pacat ca Madara este logodnicul Sakurei si nu Itachi dar stiu ca ai motivul tau pentru asta.
Astept nextu.:)
Kissu and gambatte.
P.S.multumesc ca ai pus conti pentru mine.

[Axxa.No.Way]

Am cam intarziat cu continuarea, initial planuisem sa o pun cat mai curand, insa nu am prea avut inspiratie pentru acest fic deoarece am fost cam acaparata de idei pentru celalalt si pentru inca o creatie literara (ultima fiind strict confidentiala;) dar imediat vine si vacanta... so I'll have much more free time;))+ scuzati eventualele greseli:D
So... here is ^___^ :


Capitolul 7: Reverberatia trecutului
Partea I


Eram treaza de mult timp, nu am dormit mai deloc in acea noapte, acel vis mi-a trezit atatea amintiri indelebile si somnul disparuse incet cu fiecare gand legat de trecut. O ploaie de lumina imi invalui pleoapele si simteam cum fiecare diamant auriu si scanteietor imi insenina chipul... am zambit. Soarele tocmai ce rasarise si imi placea atat de mult acel moment sacru al zilei, incat am pasit usor pana la geamul din apropierea patului meu si l-am deschis zgomotos pentru a simti mai bine razele aurite ale inflacaratului iris. Ar fi fost mai bine daca acesta(geamul) nu ar fi scartait, iar cand am privit in spatele meu toate colegele mele de camera se uitau alarmate la mine, in afara de Myky care dormea bustean. Mi-am cerut scuze ca le-am trezit, dar Ten Ten mi-a spus chicotind gingas:
-E in regula, in curand trebuie sa fim in sala de mese, iar daca nu ne-ai fi trezit probabil ca am fi ratat micul dejun.
I-am zambit si mi-am luat hainele din dulap, mergand la baie pentru a ma schimba. Ceea ce mi se parea grozav la Academie, desi abia ieri s-a deschis, era faptul ca fiecare dormitor avea propria baie. Nu mi-am luat prea multe lucruri la mine deoarece nu isi aveau rostul, fiind un ninja chiar nu aveam nevoie de haine complet "normale": blugi, fuste, rochii etc. Asa ca mi-am pus o pereche de colanti negri care treceau putin de genunchi si un maieu alb cu un desen argintiu reprezentand umbra unui dragon. La incheietura mainii stangi aveam o jambiera neagra pentru a-mi ascunde semnul. Mi-am infasurat bandaua rosie de "Vindecatoare" pe piciorul drept si mi-am lasat parul desprins, iar pe o suvita rozalie de par am prins doua "inele" mici de argint... stiam la ce imi vor folosi acestea mai tarziu. De-asemenea aveam si bandaua cu semnul Konohai in jurul taliei si ghiozdanelul cu shuriken in jurul piciorului stang. Eram gata, pregatita pentru aproape orice, insa launtric aveam atatea indoieli si temeri. Cand am iesit din baie am observat ca celelalte plecasera si Myky era inca in camera, dar deja imbracata. Aceasta era intr-o rochie verde fara maneci si scurta, de aceeasi culoare erau si sandalele si purta o pereche de colanti albi. Avea parul prins intr-o coada lunga lasata pe spate, iar bandaua ei rosie era pe piciorul stang. Mi-a zambit delicat si mi-a zis:
-Restul au mers la micul dejun, eu am ramas sa te astept.
-Nu imi este foame, i-am spus evitandu-i privirea si uitandu-ma inspre unul dintre geamuri.
-Nici mie, a zis oftand.
M-am asezat pe patul meu si am scos din sertarul noptierei plicul de la Tsunade-sama pe care cu o zi in urma mi l-a dat acel blond, Naruto. Myky a venit langa mine si m-a intrebat incet:
-Deci, ai de gand sa-l deschizi?
Am privit ganditoare plicul pentru cateva clipe, dupa care i-am raspuns soptind:
-Mi-e teama... vreau sa-mi razbun bunicii si sa stiu de ce acei oameni i-au ucis, dar pe de alta parte nu vreau sa-i urasc, mi se pare unul dintre cele mai josnice sentimente.
-"Acei oameni" sunt asasini, Sakura... tradatori care nu au facut nimic altceva decat sa raneasca si sa distruga, nu-ti merita mila si nici compasiunea.
Am incuviintat din cap si am continuat mai incet:
-Dar sunt fiinte umane, chiar daca fac rau.
O lacrima mi s-a prelins alene pe chip, urmata de inca doua, toate cazand cu un clinchet sec pe plicul ce-l tineam in mainile tremurande. Myky m-a imbrasitat si mi-a zis:
-Atunci deschide-l cand te vei simti pregatita...
Intre timp in biroul lui Tsunade

Sasuke lovi puternic cu pumnul biroul celui de-al 5-lea Hokage, spunand:
-Asa ceva nu se poate! Cum puteti permite intrarea in Academie unor tradatoare?! E evident ca nu sunt din Konoha, nimeni nu le-a mai vazut vreodata in sat!
Tsunade ridica vocea la tanar, zicandu-i:
-Amandoua s-au nascut in Konoha si le cunosc inca de cand erau de-o schioapa, mi-au fot eleve si sunt pentru mine ca niste nepoate sau chiar mai mult. In plus, nu permit nimanui sa-mi vorbeasca astfel.
Dupa care isi masa tampla cu mainile si continua privindu-l adanc in ochi pe brunet, insa pe un ton ceva mai bland:
-Faptul ca Sakura l-a cunoscut pe fratele tau cand era mica nu inseamna nimic, mi se pare exagerat ca de fiecare data cand auzi numele lui Itachi sa reactionezi astfel. Nu am de ce sa-mi justific actiunile si deciziile unui elev. Tot ce vreau este ca Sakura sa nu regrete timpul petrecut aici, a fost tinuta mut timp departe de satul ei natal, Konoha. Ea este salvarea noastra! a spus blonda din ce in ce mai incet.
-Dar, a protestat acesta, iar uimirea si furia i se citeau in glas.
-Nu mai am ce discuta cu tine, Sasuke. Te poti retrage! i-a spus fara a-l privi in ochi.
Acesta a plecat trantind usa in urma sa, era cu-adevarat furios. <<Deci cele doua chiar sunt din Konoha... mai bine as fi precaut, atat cu ele cat si cu cei din Suna>> gandi brunetul.
*******************************************
Nu imi venea sa cred ca era deja aproape ora noua, orele incepeau la fix, asa ca a trebuit sa ma grabesc pana in sala de clasa. Am deschis usa pe care era scris cu negru "Clasa Sarutobi" pe o placuta alba. Profesorul era langa tabla, iar in jurul lui se aflau o multitudine de elevi, vreo treizeci si noua, cu mine patruzeci. Acesta ma privi curios, de-asemena si ceilalti, dar i-am raspuns asa cum mi-a spus Tsunade-sama sa fac in caz ca aveam sa intarzii:
-Am avut de discutat probleme ce nu suportau amanare cu al 5-lea Hokage, i-am zis aratand cu degetul aratator catre bandaua mea rosie de "Vindecatoare de Niveul 5".
Profesotul a dat din cap in semn ca a inteles la ce ma refeream. M-am apropiat de ceilalti elevi amestecandu-ma printre ei si le-am gasit pe colegele mele de camera. Ino ii arunca neincetat priviri dusmanoase lui Temari, dar aceasta se multumea sa ii scoata limba, dupa care sa se prefaca ca o ignora. Erau oarecum ridicole si amuzante datorita acestor gesturi total copilaroase.
-Ce s-a intamplat? m-a intrebat Myky.
-Se pare ca ar cam trebui sa fiu ceva mai discreta deoarece Sasuke Uchiha are cateva banuieli in legatura cu mine, de fapt cu noi. Si din cate am inteles de la Lady Tsunade, mai bine as sta cat mai departe de el sau cel putin sa fiu mai precauta in preajma lui.
-Deoarece vreau sa evit eventualele discutii nedorite in timpul orelor mele de curs, de-asemenea si ale celorlalti profesori, veti sta in banca dupa cum va voi aseza eu. a spus senseiul.
Cum nu ne stia numele, acesta ne-a poreclit pe fiecare in parte cand ne arata bancile in care sa ne asezam, bancile fiind de trei persoane, cu denumiri de genul: "roscatul incercanat cu ochi verzi"(Gaara), "brunetul morocanos"(Sasuke), "blondul care se agita ca un pastrav pe uscat"(Naruto) si multe altele. In final eu am ramas ultima si am scapat de o porecla la adresa parului meu roz. Profesorul a aratat inspre un loc gol in penultima banca de langa perete, loc aflat intre Gaara si Sasuke, se parea ca aveam sa stau intre cei doi. In banca din fata mea erau Myky, Naruto si Hinata in aceasta ordine, iar in fata lor erau Temari, Ten Ten si Ino. In spatele meu, mai bine zis "al nostru", erau trei baieti: unul cu un catelus foarte simpatic pe cap, celalalt cu parul prins intr-o coada scurta la spate si emanand o aura ganditoare si intr-un fel plictisita, iar ultimul era destul de gras si manca incontinuu chipsuri. Dupa un drum ce mi s-a parut destul de lung pana in noua mea banca, m-am asezat tacuta si am inceput sa privesc cu curiozitate prin clasa. Nu intelegeam de ce toti faceau acelasi lucru, dar in cele din urma, profesorul sparse tacerea si spuse:
-Sunt Iruka-sensei si de-acum responsabil de aceasta clasa. Datoria mea este sa va amintesc regulile acestei academii: 1. Luptele intre elevi sunt strict interzise. 2. Stingerea se da la ora 22.00, iar cei care vor fi prinsi in afara dormitoarelor lor dupa aceasta ora vor fi aspru pedepsiti, exceptie fiind echipele responsabile de patrulare in noaptea respectiva. Programul echipelor de patrulare va fi afisat in aceasta seara, dupa cursuri, odata cu repartizarile. 3. Prezenta la ore este obligatorie, exceptand echipele aflate in misiuni. 4. Nu puteti parasi Academia fara o autorizatie semnata de insusi cel de-al 5-lea Hokage. 5. Fiecare echipa va avea un sensei responsabil de antrenamentul echipei respective si acesta isi va insoti elevii in misiuni, de-asemenea senseiul va alege un "lider" pentru echipa, care sa o conduca in absenta acestuia. 6. Cum fiecare echipa are cate un membru "Vindecator", acestia avand bineinteles abilitati in "Doku" pana in nivelul 4, exceptie fiind domnisoara ce are nivelul 5, vindecatorii sunt obligati sa poarte bandaua specifica nivelului pe care il detin in "Doku". spuse privind catre mine, dupa care isi continua "discursul":
-Dupa cum vedeti, orarul este afisat langa tabla. Si in final: bine ati venit la "Academia Superioara de Shinobi"! spuse acesta cu o bucurie nestavilita in glas.
*************************************
Orele au trecut destul de greu si a venit mult dorita seara, in sfarsit aveam ocazia sa ma odihnesc. Programul din acea zi a fost foarte obositor: o ora de "Strategie", cate doua de: "Ghnaruto-enjutsu" si "Taijutsu", una de "Ninjutsu" si una de "Doku", iar dupa primele patru ore am avut o pauza de masa de nouazeci de minute pentru a ne destinde si a manca. Vindecatorii aveau mai multe cursuri decat ceilalti elevi deoarece aveau mai multe responsabilitati: daca cineva era ranit intr-o lupta, acestia aveau datoria de-ai vindeca pe raniti, dar pentru a nu deveni punctul slab al echipei in lupte, acestia trebuiau sa fie ninja la fel de buni precum restul elevilor.
De-abia ma mai puteam tine pe picioare, simteam cum somnul ma cuprindea incet-incet si imediat ce am ajuns in dormitor am tras perdelele pentru a acoperi geamul si a impiedica lumina lunii sa patrunda in camera. Fetele deja dormeau, dupa masa de seara acestea au venit direct in camera si au adormit. Din pacate repartizarile pe echipe au intarziat, Iruka-sensei a anuntat toti elevii in timp ce erau in sala de mese ca acestea vor fi afisate in cursul acestei nopti, insa cum parasirea dormitoarelor dupa ora 22.00 era interzisa, aveam sa vedem maine dimineata in ce echipe eram si cu cine. M-am schimbat intr-o pereche lunga de pantaloni roz de pijama si intr-un tricou ceva mai larg de-o nuanta deschisa de gri, avand desene ce reprezantau mai multi fluturi albi. Inainte de a adormi m-am uitat la ceas, era ora 21.30. Somnul m-a cuprins alene, inganandu-mi dulci canturi armonice ce ma indemnau sa visez... si le-am dat ascultare...
**********************************
Trecusera deja trei ore de cand s-a dat stingerea, iar tanarul brunet inca se plimba pe holurile cladirii cu dormitoarele. Acesta era furios, tocmai ce vazuse cu cine avea sa fie in echipa si blestema fiecare moment din zilele ce aveau sa urmeze. Brusc, acesta se opri. Auzise o pereche de pasi ce strabateau intr-un ritm alert coridoarele si o lua la fuga in directia de unde se auzeau pasii. Dupa mai multe cotituri, acesta dadu peste persoana care alerga fara tinta pe holuri, cand o recunoscu simti ura cum il complesea si cum il indemna la fapte necugetate. Sasuke continua sa fuga dupa rozalie, nu intelegea ce cauta aceasta in afara camerei ei la o asemenea ora, insa avea mai multe banuieli, asa ca a continuat sa o urmeze...


Oare de ce fugea rozalia pe holuri??? Ce se va intampla cu aceasta odata ce Sasuke o va prinde??? ;)) o sa aflati asta in urmatorul capitol:-) + MyKy-> next-ul va fi unul dintre mult asteptatele capitole si unul dintre preferatele tale:P