Love Or Blood

[SoUl EaTeR]

Ok, deci am mai scris un fic. Tot ce pot sa spun este: ca sper sa placa, iar cateva capitole mai incolo o sa fie si cu vampiri, dar pana atunci
Enjoy^_^


Oamenii... ce specie insipida...

Toate lucrurile au un inceput: prieteniile, despartirile, certurile... deciziile. M-am hotarat sa fac un lucru datorita unei certe stupide, dar care m- a marcat foarte mult. Totul s-a petrecut rapid, doar un simplu schimb aprins de cuvinte care si-au pus amprenta peste trecutul meu. Aceasta “discutie” in contradictoriu a avut loc acum trei ani intre mine si mama mea.

Era o zi de vara fierbinte si abea ma trezisem, desi era ora pranzului. Am mancat repede niste cereale cu lapte, dupa care m-am asezat la birou si am inceput sa lucrez la matematica. Aveam 14 ani, iar asta era singura materie la care nu ma descurcam prea bine, in rest nu aveam probleme. Biroul meu era in sufragerie, care era de altfel si camera parintilor. Mama tocmai punea niste rufe prospat spalate pe culmea de la balcon. Intrarea sa era perpendiculara cu biroul meu, deci puteam vedea ce facea mama. Pentru un moment mi-am ridicat capul si m-am uitat la ea. Mama nu era foarte batrana, avea doar 37 de ani impliniti recent. Avea parul roscat si ochii verzi. Cu un an in urma s-a imbolnavit psihic si si-a petrecut tot anul prin spitale, iar cand s-a intors a devenit cam impulsiva, usor de suparat. In timp ce intindea hainele se tot plangea despre faptul ca trebuie sa invat, pentru ca ea mi-a dat viata ca sa devin cineva si ca macar atat pot sa o rasplatesc si eu si tot alte baliverne de genul asta.. Incepuse sa-mi programeze deja si unde sa ma duc la facultate, incepea sa-mi controleze viata si spunea sa-i multumesc ca m-a nascut. Incepusem sa cred ca regreta ca mi-a dat viata, asa ca i-am spus ce gandesc, i-am zis ce daca tot se plange atat sa ma duca la orfelinat si sa cape odata de mine. Deodata incepe sa tipe la mine si nu am mai putut suporta si ca sa ma lasa in pace mi-am cerut scuze si am plecat in camera mea. M-am asezat in pat si mi-am luat genunchii in brate. Nu mai suportam. Certurile de genul asta se repetau din doua in doua saptamani. Aceste “ discutii” m-au facut brusc sa ma gandesc la cat de falsi pot fi oamenii. Prietenele mele imi impartaseau ura una fata de cealalta de ascuns, iar cand ne intalneam toate iti venea sa zici ca sunt surori.

Cu o luna dupa aceasta cearta, s-a mai intamplat ceva care m-a convins sa fac mai tarziu ceva neinduplecat si iresponsabil.

Aveam 15 ani. Trecuse un an de la ultima cearta de genul acela cu mama. Era miezul noptii si m-am trezit ca sa beau niste apa. M-am ridicat incet si am iesit din camera, fara sa fac zgomot. Camera parintilor mei avea intrarea prin bucatarie, deci existau mari sanse sa fiu prinsa. Deodata s-a auzit un zgomot si m-am oprit. Ai mei vorbeaudespre ceva, iar eu m-am asezat joss a ascult. Incet mi-am incetinit repiratia ca sa pot auzi mai bine.
-Dragule numai pot sa stau cu ea. Imi reaspunde si e obraznica. Nu seamana cu niciunul dintre noi la character. Poate cu tine seaman putin fizica, dar caracterul este suta la suta al curvei de maicasa. Off... daca masa nu era asa amarata, n-ar fi trebuit s-o iei tu...
Dupa ce am auzit aceste cuvinte din gura asa-zisei mele “mama” am fugit in liniste la mine in camera. M- am asezat in pat si mi-am luat genunchii in brate, lacrimile inundadu-mi fata. Acea femeie nu era mama mea adevarata si nici macar nu mi-a spus. As fi putut accepta asta daca mi-ar fi spus, dar sa aflu in felul asta nu. Am continuat sa-I spun acelei femei mama si tot ce gandeam eu ramanea inauntrul meu si nimeni nu avea habar.
O lume in care totul este o minciuna nu mai pot trai, desi... in copilarie mintisem mult, dar erau lucruri nevinovate. Acum s-a schimbat povestea, minciunile sunt mai grave si nu cred ca mai am alta alternative decat sa plec. Stiu ca fuga nu rezolva problemele, dar aici situatia e diferita. Nu pot sa le impun oamenilor din jurul meu un comportament demn si corect.
Aceasta hotarare m-a determinat sa invat cat mai mult ca macar primii ani de liceu sa am note mari. Ma numesc Rika Hygurashi si am saptesprezece ani, locuiesc in orasul Kyoto. Am parul saten, dar mi-am vopsit recent partea din fata blonda, iar ochii mei sunt un albastru-violet. Parintii mei sunt oameni simpli, nicidecum bogati sau famosi. Am dus o viata obisnuita, fara aproape nici un regret. La paisprezece ani am luat decizia sa fug de acasa si sa las in urma tot. De atunci n-am mai ramas singura acasa niciodata, deoarece parintii mei ma obligau sa merg cu ei sau sa raman cu sora me mai mica, ca si cum presimteau ceva, dar am ignorat acest gand stiind ca este imposibil.Intre orele petrecute l liceu, temele si iesirile in oras cu prietenele, mai bine zis falsele prietene stateam si citeam carti. Imi placea sa citesc, iar aceasta pasiune nu s-a stins cu trecerea anilor... din fericirea. Cartile reprezentau pentru mine un refugiu ascuns intr-un colt al mintii in care nimeni nu ma poate gasi sau minti, insela sau trada. Aceste file de poveste copertate m-au ajutat sa privesc lumea cu alti ochii, dar din pacate din cate carti am citit si cautat nu a existat niciuna care sa explice de ce firea oamenilor este mereu ascunsa inauntru lor si niciodata nu iese la suprafata. Ma gandesc ca nimeni nu poate explica acest lucru. Dintre toate fiintele care traiesc pe pamant: oameni, animale si plante tind sa cred ca specia ea e pe ultimul loc. Un animal, chiar daca nu poate vorbi, este sincer prin actiunile care le face, prin snetele care le scoate. Desi si ele ucid, o fac pentru a supravietui. Noi tot ce facem este sa mintim sis a luam mereu de la natura si niciodata sa nu dam inapoi. Poluam, distrugand astfel toata frumusetea ce ne inconjoara si ucigand animale ca san e hranim. Noi am putea supravitui fara sa le ucidem, dar specia umana e prea incapatanata ca sa faca asta. Si desi spun toate astea, sunt si eu om si fac lucrurile astea lipsite de scrupule. Se para ca noi supravietuim doar mintind si inseland, ucicigand si poluand. Doar de un lucru sunt mandra de rasa mea si anume de faptul ca stiinta a evoluat facandu-ne viata mai usoara. Deodata telefonul meu mobil incepe sa vibreze in buzunarul de la pantalonii mei scurti. Descid clapeta si vad ca am primit un mesaj de la Mikki, una din prietenele mele false, cea mai apropiata de mine.
“Rika, ne vedem jos, in fata blocului in zece minute. Nu le spune celorlalte ca iesim doar noi doua.

Pupici, Mikka.”
Noi doua stam in acelasi bloc dar pe scari diferite. E stau in scara A-1, iar ea sta in scara A-4. Acum suntem la sfarsitul lunii mai, inceputul lui iunie. Soarele straluceste puternic, termometrul din dreptul geamului ajungand la 30 de grade Celsius la umbra. Nu este exagerat de cald pentru ca incepe sa se inserteze, racoarea amurgului intinzandu-se peste oras. Ma imbrac cu o rocie neagra cu fluturi albi pana la genunchi, iar in picioare imi iau o perece de sandale albe. Ma dau repede cu niste rimel si dupa ma duc si ii spun mamei ca ies pe afara. Nainte sa ies din apartament ma uit repede in oglinda de langa usa ca sa vad daca mi-a curs rimelul. Aveam un corp bine definit desi niciodata nu am dat importanta, deoarece eram prea ocupata cu cartile si antrenamentele la Karate care am inceput sa le fac cum trei ani, desi saptamana trecuta am renuntat deoarece se apropia timpul plecarii. Nimeni nu va stii de asta pana cand vor vedea ca am plecat, pana atunci trebuie sa imi joc bine rolul: Rika- falsa prietena si fiica, persoana careia ii poti spune orice si nu te va trada, dar nici nu-ti va incerdinta vreun secret.


Rika: http://media.photobucket.com/image/anime...02.jpg?o=7