09-03-2010, 03:23 PM
Capitolul sase: Lost without you...
Christine PDV:
Stateam impietrita in pragul usii. Il priveam pe Jack care statea acolo, exact in fata mea, privindu-ma inapoi! Trebuia sa il accept, iubesc, sarut. Promisiunea. Satine. Durere. Iubire. Din nou, eram confuza. Nu stiam la ce sa ma gandesc mai repede ...ce sa fac mai repede.
Satine venise in spatele meu inca pastrand o anumita distanta, nu stiu exact ce facea. Se incalta? Da, avea de gand sa plece. Nu!
Jack PDV:
Am vazut-o pe Satine trecand pe langa mine. In normal, dupa vechile mele obiceiuri (foarte, foarte tampite, de altfel) as fi intors capul dupa ea pana ar fi disparut...poate chiar as fi fluierat. Dar am inceput sa ma despind de acesta „minunata†deprindere...si oricum, adevarul e ca era momentul „perfect†sa fac asta. Aveam in fata cea mai importanta persoana din viata mea. Pe care o iubeam atat de mult...
Stateam de vreo zece minute la usa...
-A...intra, a spus ezitant pe o voce calda si un pic ragusita.
Christine PDV:
Eram foarte incantata (pe de o parte) de prezenta lui, de ceea ce urma sa ii spun...sau sa-i raspund. Mi-au dat lacrimile. De parca se putea fara. M-am intors cu spatele si am ramas la usa in speranta ca nu va observa.
Il iubeam atat de mult...da, il iubeam, Satine m-a facut sa inteleg asta. A durat ceva, dar cu ea de o parte si cu Violet de cealalta parte, a fost cam dificil.
De cand el disparuse din viata mea, aceasta devenise neagra; uneori, desi foarte rar, capatand si usoare nuante de gri.
Imi era un dor imens, nemarginit, sa-i spun cat il iubesc. Imi era dor sa stau pe pieptul lui si sa ma „inveleasca†cu bratele lui de „ursâ€, mari si calduroase, unde gaseam mereu alinare...imi e dor sa simt saruturile lui pasionale...mana lui intr-a mea...
NIMIC nu se compara cu asta. Raiul e divin, dar asta e putin spus in comparatie cu cu iubirea si starea de extaz in care ma aflam mereu atunci cand eram cu el. Iubirea nu are nevoie de perfectiune, pe langa rai, iubirea are frumusetea si farmecul ei. Ea este mai presus de toate si de toti!
Era inevitabil sentimentul asta, chiar si pentru unu` ca el.
Nu ma interesa ce va face sau ce va spune, nu ma intereaseaza daca va vorbi mult, daca va face ceva major sau nu. Imi ajungea sa ma stranga in brate, sa imi spuna ca ma iubeste sau sa ma sarute...de asta aveam cea mai mare nevoie! In lipsa lui am fost un fulg purtat de apa si de vant undeva departe, spre nicaieri...
M-am intors din nou cu fata spre el. Era mai aproape de mine decat credeam. Chiar in spatele meu. Iar eu, eram prea preocupata sa port monologul ala tampit de care, (din pacate) nu ma plictisesc niciodata. Probabil mi-a auzit suspinele...mi-a sters lacrimile cu delicatete (desigur, uitasem si de asta; oare puteam face vreodata ceva fara sa observe cel de langa mine? De ce eram atat de imprastiata? ...alt gand total lipsit de sens avand in vedere situatia data, nici nu vreau sa ma mai gandesc!), iar apoi mi-a soptit:
-Sunt aici iubito, totul va fi bine.
M-am cutremurat. Intreg corpul mi-a fost invadat de fiori. In sfarsit a rupt tacerea...am fost distrasa de un zgomot tampit, dar l-am ignorat nu stiam ce (si daca) cazuse ceva, nu stiam ce se auzise, si nici nu imi pasa...fiind acolo cu el, lumea mea, incet-incet, prindea culoare. Mai intai nuante pale, apoi foarte aprinse.
A intins spre mine cosul cu flori.
-Pentru tine.
Am inceput din nou sa lacrimez (proasta de mine!)...nu stiu cum, dar am reusit sa rostesc „Te iubesc!â€
M-a strans tare intr-o imbratisare calda, si mi-am dat seama ca si el ma iubea...mi-a luat cam mult timp sa-mi dau seama ce simte pentru mine, si mai ales, ce simt eu pentru el...
-Jack Elson, nimic nu fi va bine daca tu esti si vei fi aici!
Violet. Se putea sa nu-mi fie alaturi in cea mai frumoasa zi din viata mea? Nu, nu se putea.
Asculta si privea probabil de ceva vreme, acumulandu-si cat mai multi nervi. Acum, nu, pe bune, de ce nu vroia nimeni sa-i dea un Sanax? In ultima vreme am tot avut izbucniri din astea, si e din ce in ce mai rau. Oare chiar nu vrea sa inceteze sa se mai bage atat in viata mea? Chiar nu vrea sa ma vada fericita?
-Vio, nu cred ca ar trebui sa te mai bagi intre noi. Inceteaza sa te mai impotrivesti. Ne iubim!
-Niciodata nu o sa incetez, niciodata! Iubirea nu exista!
Mi-am luat geaca pe mine, (la fel si Jack). Ne pregateam sa plecam. Totusi, inainte sa ies, am intrebat-o:
-Atunci tu ce simti pentru mine?
Nu stiu de ce, dar aveam un imbold sa o iau pe scari. Eram foarte nervoasa. In momentul ala, as fi vrut chiar sa fac parasitism. (Eu si parasutismul. Am ras in sinea mea. Toata viata am fost paralela cu sportul, cand eram mica nici macar nu obisnuiam sa ies pe afara, sa ma joc cu zapada, sa alerg...)
Il tineam foarte strans de mana, si, chiar daca ar fi incercat sa scape nu putea! (cel putin asa cred).
-Promite-mi ca nu va fi niciun obstacol intre noi, ca nimic si nimeni nu ne va sta in cale.
S-a uitat un pic confuz la mine. Ce spusesem? De ce sa fie confuz, surprins?
-Bineinteles ca nimic nu va sta intre noi, iti promit. Te iubesc!
Asta vroiam sa aud, asta trebuia sa aud, asta trebuia sa ascult...aveam nevoie sa il vad si sa il simt langa mine.
S-a oprit din coboratul scarilor, mi-a curpins usor talia, s-a aplecat deasupra mea (de ce trebuie sa fie asa inalt?!), si m-a sarutat...un sarut de neuitat, tandru...senzual, un sarut ce transmitea iubire. Buzele noastre s-au unit, s-au contopit...dovedindu-ne prin acest „simbol†dragostea pe care o simteam unul fata de celalalt.
Din pacate, insa nu ne aflam la locul potrivit. Ce naiba? Eram in scara unui bloc!
-Te iubesc, esti cea mai speciala fiinta din viata mea. Iubesc tot ceea ce tine de tine. Ochii tai si parul asta saten e tot ce imi trebuie pentru a fi fericit. Cand te sarut...inimia mea bate de trei ori mai rapid. Cand sunt cu tine plutesc. Esti aerul meu, datorita tie pot respira, iar daca pot respira, nu mai am nevoie de nimic. Daca tu esti aici, de ce altceva as mai putea avea nevoie? Esti raza mea de soare, esti lumina mea, inspiratia mea...iti iubesc zambetul, chipul trist, lacrimile, fericirea ta de copil...totul. Te iubesc pentru ca esti tu, pentru ca esti asa cum esti, pentru ca esti aici cu mine...ca imi oferi dragostea ta, in ciuda a tot ceea ce am facut. Iarta-ma! Iarta-ma pentru tot! Tu esti singura care imi da putere in fiecare dimineata sa ma ridic din pat si sa-mi continui viata. Tu esti singura care ma face sa ma gandesc ca si maine e o zi. Esti singura care imi invadeaza mintea, singura pe care o visez...la care visez. Singura pe care o simt, pentru care simt...obstacolele dintre noi nu ne vor sta in cale, nu vor fi o problema. Pentru ca iubirea exista. Invinge!
Jack PDV:
Si eu eram uimit de ceea ce zisesem, si mai ales, ca nu copiasem de undeva. Un zambet usor mi-a scapat. M-a imbratisat, si am continuat sa mergem....aveam de gand sa mergem la mine. Ne-am continuat drumul purtand discutii lipsite de importanta.
Am fost foarte dezamagit, suparat, sa aflu ca s-a apucat de fumat. Dar nu i-am zis sa inceteze, si nici nu aveam de gand...deocamdata.
Eram in mijlocul patului din dormitorul meu, si am cuprins-o tandru de talie...
Christine PDV:
Stateam impietrita in pragul usii. Il priveam pe Jack care statea acolo, exact in fata mea, privindu-ma inapoi! Trebuia sa il accept, iubesc, sarut. Promisiunea. Satine. Durere. Iubire. Din nou, eram confuza. Nu stiam la ce sa ma gandesc mai repede ...ce sa fac mai repede.
Satine venise in spatele meu inca pastrand o anumita distanta, nu stiu exact ce facea. Se incalta? Da, avea de gand sa plece. Nu!
Jack PDV:
Am vazut-o pe Satine trecand pe langa mine. In normal, dupa vechile mele obiceiuri (foarte, foarte tampite, de altfel) as fi intors capul dupa ea pana ar fi disparut...poate chiar as fi fluierat. Dar am inceput sa ma despind de acesta „minunata†deprindere...si oricum, adevarul e ca era momentul „perfect†sa fac asta. Aveam in fata cea mai importanta persoana din viata mea. Pe care o iubeam atat de mult...
Stateam de vreo zece minute la usa...
-A...intra, a spus ezitant pe o voce calda si un pic ragusita.
Christine PDV:
Eram foarte incantata (pe de o parte) de prezenta lui, de ceea ce urma sa ii spun...sau sa-i raspund. Mi-au dat lacrimile. De parca se putea fara. M-am intors cu spatele si am ramas la usa in speranta ca nu va observa.
Il iubeam atat de mult...da, il iubeam, Satine m-a facut sa inteleg asta. A durat ceva, dar cu ea de o parte si cu Violet de cealalta parte, a fost cam dificil.
De cand el disparuse din viata mea, aceasta devenise neagra; uneori, desi foarte rar, capatand si usoare nuante de gri.
Imi era un dor imens, nemarginit, sa-i spun cat il iubesc. Imi era dor sa stau pe pieptul lui si sa ma „inveleasca†cu bratele lui de „ursâ€, mari si calduroase, unde gaseam mereu alinare...imi e dor sa simt saruturile lui pasionale...mana lui intr-a mea...
NIMIC nu se compara cu asta. Raiul e divin, dar asta e putin spus in comparatie cu cu iubirea si starea de extaz in care ma aflam mereu atunci cand eram cu el. Iubirea nu are nevoie de perfectiune, pe langa rai, iubirea are frumusetea si farmecul ei. Ea este mai presus de toate si de toti!
Era inevitabil sentimentul asta, chiar si pentru unu` ca el.
Nu ma interesa ce va face sau ce va spune, nu ma intereaseaza daca va vorbi mult, daca va face ceva major sau nu. Imi ajungea sa ma stranga in brate, sa imi spuna ca ma iubeste sau sa ma sarute...de asta aveam cea mai mare nevoie! In lipsa lui am fost un fulg purtat de apa si de vant undeva departe, spre nicaieri...
M-am intors din nou cu fata spre el. Era mai aproape de mine decat credeam. Chiar in spatele meu. Iar eu, eram prea preocupata sa port monologul ala tampit de care, (din pacate) nu ma plictisesc niciodata. Probabil mi-a auzit suspinele...mi-a sters lacrimile cu delicatete (desigur, uitasem si de asta; oare puteam face vreodata ceva fara sa observe cel de langa mine? De ce eram atat de imprastiata? ...alt gand total lipsit de sens avand in vedere situatia data, nici nu vreau sa ma mai gandesc!), iar apoi mi-a soptit:
-Sunt aici iubito, totul va fi bine.
M-am cutremurat. Intreg corpul mi-a fost invadat de fiori. In sfarsit a rupt tacerea...am fost distrasa de un zgomot tampit, dar l-am ignorat nu stiam ce (si daca) cazuse ceva, nu stiam ce se auzise, si nici nu imi pasa...fiind acolo cu el, lumea mea, incet-incet, prindea culoare. Mai intai nuante pale, apoi foarte aprinse.
A intins spre mine cosul cu flori.
-Pentru tine.
Am inceput din nou sa lacrimez (proasta de mine!)...nu stiu cum, dar am reusit sa rostesc „Te iubesc!â€
M-a strans tare intr-o imbratisare calda, si mi-am dat seama ca si el ma iubea...mi-a luat cam mult timp sa-mi dau seama ce simte pentru mine, si mai ales, ce simt eu pentru el...
-Jack Elson, nimic nu fi va bine daca tu esti si vei fi aici!
Violet. Se putea sa nu-mi fie alaturi in cea mai frumoasa zi din viata mea? Nu, nu se putea.
Asculta si privea probabil de ceva vreme, acumulandu-si cat mai multi nervi. Acum, nu, pe bune, de ce nu vroia nimeni sa-i dea un Sanax? In ultima vreme am tot avut izbucniri din astea, si e din ce in ce mai rau. Oare chiar nu vrea sa inceteze sa se mai bage atat in viata mea? Chiar nu vrea sa ma vada fericita?
-Vio, nu cred ca ar trebui sa te mai bagi intre noi. Inceteaza sa te mai impotrivesti. Ne iubim!
-Niciodata nu o sa incetez, niciodata! Iubirea nu exista!
Mi-am luat geaca pe mine, (la fel si Jack). Ne pregateam sa plecam. Totusi, inainte sa ies, am intrebat-o:
-Atunci tu ce simti pentru mine?
Nu stiu de ce, dar aveam un imbold sa o iau pe scari. Eram foarte nervoasa. In momentul ala, as fi vrut chiar sa fac parasitism. (Eu si parasutismul. Am ras in sinea mea. Toata viata am fost paralela cu sportul, cand eram mica nici macar nu obisnuiam sa ies pe afara, sa ma joc cu zapada, sa alerg...)
Il tineam foarte strans de mana, si, chiar daca ar fi incercat sa scape nu putea! (cel putin asa cred).
-Promite-mi ca nu va fi niciun obstacol intre noi, ca nimic si nimeni nu ne va sta in cale.
S-a uitat un pic confuz la mine. Ce spusesem? De ce sa fie confuz, surprins?
-Bineinteles ca nimic nu va sta intre noi, iti promit. Te iubesc!
Asta vroiam sa aud, asta trebuia sa aud, asta trebuia sa ascult...aveam nevoie sa il vad si sa il simt langa mine.
S-a oprit din coboratul scarilor, mi-a curpins usor talia, s-a aplecat deasupra mea (de ce trebuie sa fie asa inalt?!), si m-a sarutat...un sarut de neuitat, tandru...senzual, un sarut ce transmitea iubire. Buzele noastre s-au unit, s-au contopit...dovedindu-ne prin acest „simbol†dragostea pe care o simteam unul fata de celalalt.
Din pacate, insa nu ne aflam la locul potrivit. Ce naiba? Eram in scara unui bloc!
-Te iubesc, esti cea mai speciala fiinta din viata mea. Iubesc tot ceea ce tine de tine. Ochii tai si parul asta saten e tot ce imi trebuie pentru a fi fericit. Cand te sarut...inimia mea bate de trei ori mai rapid. Cand sunt cu tine plutesc. Esti aerul meu, datorita tie pot respira, iar daca pot respira, nu mai am nevoie de nimic. Daca tu esti aici, de ce altceva as mai putea avea nevoie? Esti raza mea de soare, esti lumina mea, inspiratia mea...iti iubesc zambetul, chipul trist, lacrimile, fericirea ta de copil...totul. Te iubesc pentru ca esti tu, pentru ca esti asa cum esti, pentru ca esti aici cu mine...ca imi oferi dragostea ta, in ciuda a tot ceea ce am facut. Iarta-ma! Iarta-ma pentru tot! Tu esti singura care imi da putere in fiecare dimineata sa ma ridic din pat si sa-mi continui viata. Tu esti singura care ma face sa ma gandesc ca si maine e o zi. Esti singura care imi invadeaza mintea, singura pe care o visez...la care visez. Singura pe care o simt, pentru care simt...obstacolele dintre noi nu ne vor sta in cale, nu vor fi o problema. Pentru ca iubirea exista. Invinge!
Jack PDV:
Si eu eram uimit de ceea ce zisesem, si mai ales, ca nu copiasem de undeva. Un zambet usor mi-a scapat. M-a imbratisat, si am continuat sa mergem....aveam de gand sa mergem la mine. Ne-am continuat drumul purtand discutii lipsite de importanta.
Am fost foarte dezamagit, suparat, sa aflu ca s-a apucat de fumat. Dar nu i-am zis sa inceteze, si nici nu aveam de gand...deocamdata.
Eram in mijlocul patului din dormitorul meu, si am cuprins-o tandru de talie...