Duel: Akasha vs. Ryuu

[Lye]

Hotelul

O linişte nefirească se lăsase peste iadul alb, îngheţat. Niciodată, zăpada nu a părut mai sinistră. În lumina lunii, sclipirea pe care o avea părea că este de pe alte meleaguri. Inocenţa ei a fost pângărită cu urmele macabrului. Linişte, tăcere. Nici-o adiere de vânt nu perturba terifiantul calm lăsat peste acel peisaj. Crengile copacilor lipsite de frunze se întindeau spre cer, asemenea unor gheare, gata să răpească puţina lumină ce nu lăsa acel loc să fie cuprins de întuneric. Acel întuneric de care ne temem, care ne învăluie şi ne disipă simţurile de care dispunem, lăsându-ne fiinţa cufundată în capcana haosului, din care cu greu putem să scăpam. Umbre apar pe zăpadă, dar dispar la fel de repede. Nici-un animal, nici-o fiinţă vie nu se zăreşte. Parcă se tem de acel colţ rupt dintr-un tablou menit să sperie, să îngrozească privitorul.
În mijlocul zăpezii neatinse, un hotel de câteva etaje se ridică, asemenea unei închisori ce promite viaţa de vis, dar nu îţi aduce paradisul, ci demonii, iar ei nu apar în coşmaruri, ci chiar în realitatea ta. În interiorul lui, acelaşi întuneric ca şi afară domnea. Acela era regatul lui, locul de unde nu putea fi înlăturat cu nici-un chip. În acel loc, liniştea era cel mai strident şi sinistru zgomot care îţi pătrundea până în adâncurile sufletului.
Nimic din interiorul cladirii nu te făcea să te simţi bine. Lucruri dărâmate la pământ, vase sparte, zugrăveala scrijelită. Casa perfectă pentru spiritele neadormite, ce nu îşi găseau liniştea în lumea unde ar fi trebuit să se afle. Umbre apăreau pe pereţi, făcând mişcari lipsite de vre-un sens. Dar în toată acea atmosferă terifiantă, două suspine spărgeau liniştea ce era mai stridentă ca niciodată. Într-un colţ, aproape de o fereastră prăfuită şi zgâriată, un cuplu încerca cu disperare să se încălzească. Un păr blond şi ondulat curgea în valuri de aur peste doi umeri mici, şi strânşi la pieptul unui tânăr. Ochii de un albastru nedesluşit erau acoperiţi de o pojghiţă apoasă, ce aluneca uşor pe obrajii reci şi albi, asemenea unui cadavru. Îşi acoperea urechile cu ambele palme, cuibărindu-se la pieptul bărbatului de douăzeci şi cinci de ani, cu părul negru şi des.
-Fă-le să înceteze... te rog. Spune ea printre sughiţuri şi suspine.
-Încearcă să nu te mai gândeşti la ele. Dumnezeule mare, unde ai dispărut în momentul ăsta?
Dar nici-o rugăminte nu putea face acele zgomote sa înceteze. Podeaua scârţâia, făcând ca întreaga linişte să se cutremure în cel mai înfiorător mod. Lovituri se auzeau în sticla geamului. În pereţii camerei începeau să se audă zgârieturi . Brusc, în dreptul uşii a apărut un alt tânăr. Înalt, slăbuţ şi şaten. Deşi temperatura era sub limita îngeţului, chipul copilăros îi era brăzdat de şanţuri formate din şiroaie de transpiratie.
-Mike! Spune-mi ca ai găsit o cale de ieşire de aici! Spune-mi!
Blonda era disperată. Expresia pe care o avea pe faţa era asemănătoare cu cea a unei nebune, bântuită de trecutul ce nu voia sa o părăsească. Tremura din toate încheieturile. Îl ţinea de umeri, zguduindu-l. Deodată, în spatele băiatului pe care îl brusca au început să se audă scâncete. Un plâns de copil a inundat întreaga clădire. Plâns... ce nu părea a fi uman.
-Vreau să înceteze!
A căzut în genunchi, acoperindu-şi urechile cu ambele palme. Fruntea îi atingea podeaua, în timp ce continua să îşi repete cu glas tare că totul e în mintea ei. Îşi apucase părul cu degetele, trăgându-l cu putere. Erau câteva ore de când se afla în acel Infern, care îi distrugea, încet, dar sigur... judecata. Brunetul îşi privea mâinile tremurânde, urmărind-o mai apoi pe prietena lui, care se ruga la toţi sfinţii cerului ca acel calvar să înceteze. Plânsetul de copil, zgârieturile în pereţi, bătaile în geam... voia să ştie că totul e doar un vis urât. Cel mai macabru coşmar pe care l-ar fi putut avea.
-Daniel! Se aude vocea copilăroasă dar totuşi masculină a lui Mike.
Tânărul a ridicat capul, ascunzându-şi mâinile care tremurau, trădându-i falsul calm. În ciuda temperaturii de afară, fruntea îi era plină de broboane de transpiraţie.
-Daniel, spune-mi că ţi-ai luat tratamentul.
Auzind ceea ce şatenul a spus, Elizabeth s-a ridicat de pe podeaua veche şi umedă, căutând geanta ce zăcea aruncată, într-un colţ. A început să cotrobăie prin interiorul ei, scoţând un flacon galben, ce părea să fie tratamentul brunetului. Erau cinci luni de când acesta fusese externat din spitalul de boli psihice, în care şi-a petrecut mai mult de jumătate de an. Cu greu s-a ridicat, întinzând pastilele spre tânăr. Însă acesta a apucat flaconul, aruncându-l într-unul dintre pereti, plasticul făcându-se una cu pământul.
-Lasă-l dracu de tratament! Eu vreau doar să scap de aici, pentru numele a tot ce e mai sfânt! Crezi că dacă nu mă droghezi cu capsulele alea nenorocite, voi recidiva? Îţi este frică de faptul că aş putea să te omor în somn?
Dar izbucnirea lui nervoasă a fost întreruptă brusc de un zgomot de paşi. A înghiţit în sec, privind în spate. În dreptul uşii, stătea o fetiţă. Părul negru îi era ciufulit, în timp ce corpul micuţ era acoperit de o rochiţă albă, zdrenţuită, pătată de sânge. Chipul îi era murdar, iar ochii... erau gri. Văzând-o, Elizbeth s-a ridicat, scoţând un ţipăt de groază, venit parcă din străfundurile fiinţei ei.
-Sa ne jucăm! Se aude vocea copilei, tăind parcă liniştea ce până în acel moment în copleşea.
Mike s-a mobilizat primul. A ridicat-o pe blondă de pe podea, apucându-l pe brunet de braţ. Aceştia au început să fugă, părăsind camera unde fetiţa încă îi aştepta.
-Vreau să ne jucăm.
Aceasta a început să chicotească, dispărând mai apoi într-un nor de fum.
Din nou, în clădire au început să se audă plânsete, combinate cu un râs ce părea a fi de copil. Râs... ce îţi făcea sângele să îngheţe iar inima să nu mai bată. Cei trei prieteni continuau să fugă, neştiind că nu fac decât să se afunde mai tare în acea capcană. Nu existau uşi pe care să le închidă în urma lor. Nimic. Doar găuri în pereţi. Aceştia au nimerit într-o cameră mică, ce părea că înainte a fost un fel de debara unde erau depozitate produsele hotelului. Nu respirau. Nu făceau nici-un zgomot. Palma tremurândă îi acoperea gura blondei, ce abia mai putea să respire de frică. Brusc, s-a auzit un zgomot. Liftul. Părea că urcă spre etajul la care ei se aflau.
-Cine este în el? Spune Elizabeth vrând să se ridice.
-Nu suntem decât noi trei în toată clădirea şi in plus... nu există curent electric. Încă mai vrei să ştii cine se plimbă cu el?
Ascensorul a ajuns la etajul lor. Uşile s-au deschis. Dar nimic nu a coborât din el. Nu se auzea nici-un pas.
-Mă duc să văd cese întâmplă. Spune Daniel ridicându-se de pe podea.
-Nu!Nu! Te rog... stai aici. Se aude vocea răguşită a blondei.
-Îţi promit că mă întorc. Nu vreau decât să verific daca funcţionează, deşi... am o presimţire.
Brunetul a părăsit micuţa debara, aventurându-se pe holul întunecat şi murdar. A ajuns în dreptul liftului, privind în interiorul lui. Nimeni. Nimic. Doar întuneric. A păşit în interiorul acestuia, moment în care uşile de fiear s-au închis. Acesta a pus ambele palme pe suprafaţa rece.
-Mike! Mike, mă auzi?
Dar o voce de copil, ce părea că vine din spatele lui l-a făcut să se oprească din strigat.
-Cine nu se joacă cu mine, nu se va mai juca niciodată.
Un ţipăt. Atât au auzit cei doi tineri ce încă se ascundeau în debara. Disperată, blonda s-a refugiat la pieptul şatenului, trăgând cu putere de bluza acestuia. Îi era frică. Ar fi vrut să se trezească în patul ei, din liniştitul cartier aflat în Canada. Nu în acel Iad alb, captivi într-o închisoare de beton, prin care îşi făcea veacul spiritul unui copil. Copil… ce niciodată nu ar mai fi putut încânta prin joaca lui. Nu ar fi trezit decât groază şi spaimă în cei cărora li se va arata.
-Trebuie să îl căutăm pe Daniel. Hai Elizabeth, te rog, fi curajoasă.
Cei doi au părăsit precauţi debaraua, privind cu grijă în ambele părţi ale holului. Brusc, lustra de deasupra lor a început să se mişte. Cristalele se loveau între ele, scoţând un clinchet înfiorător.
-Cine nu se joacă cu mine, nu se va mai juca niciodată!
Glasul fetiţei, însoţit de un chicot macabru s-a auzit din nou. Nu o vedeau, dar o auzeau peste tot. Cristalele se mişcau tot mai agitate. Sunetul lor devenea treptat, unul violent. Brusc, unul dintre ele s-a spart, căzând în capul blondei. Colţul tăios i-a crestat pielea de pe frunte, făcând-o să sângereze. Un firicel roşiatic a început sa parcurgă drumul obrazului, până în dreptul bărbiei. Mike a apucat-o de braţ, fugind pe holurile întortocheate ale hotelului. Acele chicote continuau să se audă, însoţite de acelaşi plâns macabru.
Zgârieturile în pereţi nu mai conteneau. Părea că un copil se joaca cu vârful unui cuţit, săpând în piatra ce cădea sfărâmiţată la pământ. Se auzea zgomotul făcut de paharele ce se spărgeau violent la contactul cu podeaua nemiloasă. Dar… nu existau cioburi. Scârţâit de uşi… cu toate că acestea lipseau . Deodată, cei doi s-au oprit. În faţa lor, pe podea, se afla un ursuleţ. Nu avea o ureche, iar trupul îi era sfâşiat. Brusc, acesta a fost învăluit de flăcări roşii, ce îl transformau în scrum.
-Cine nu se joacă cu mine, nu se va mai juca niciodată!
Elizabeth a încremenit. Pentru un moment, a vrut să îngenuncheze şi să rămână acolo. Poate acel spirit o va lua în lumea cealaltă, terminând o data pentru todeauna tot acel coşmar. Însă Mike a apucat-o de braţe, ridicându-i trupul vlăguit de pe podea. Forţa lui psihica era pe sfârşite. Acel hotel se juca cu mintea lor, le distrugea şi ultima încercare de a gândi lucid. Erau haotici, se învârteau într-un cerc din care nu puteau să iasă.
-Trebuie să găsim scările şi să coborâm. Asta este singura şansă pe care o avem. Elizabeth… Elizabeth!
Dar blonda nu mai era. Dispăruse. Atenţia i-a fost distrasă de acea ieşire nenorocită pe care nu o mai găsea. Ajunsese să se întrebe dacă exista. Îşi lovea obrajii cu palme, regretând ideea nenorocită pe care a avut-o. Aceea de a se ascunde în interiorul clădirii de viscolul ce nu a durat mai mult de o oră. Culoarele întortocheate îl înnebuneau. Întunericul îl ameţea. Plânsul şi chicotitul care se îmbinau îl făcea să se cutremure. Umbre se vedeau pe pereţi, apărând ca nişte gheare gata să îl prindă. Din nou, cristalele lustrei au început să se lovească, scoţând acelaşi clinchet straniu.
Ruptă parcă de realitate, Elizabeth continua să dea cu pumnii în pereţi. Nu avea nici-o idee despre cum a s-a pierdut de Mike. S-a dat câţiva paşi în spate, lovindu-se de o uşă de metal. Brusc, aceasta s-a deschis, făcând-o pe tânără să se prăbuşească pe podeaua acoperită cu cenuşă. S-a ridicat cu greu, însă când a vrut să părăsească încăperea, uşa s-a trântit cu putere, zguduind întregul hol.
-Ai venit să ne jucăm.
Pentru un moment, blonda a încremenit. Mai speriată ca niciodată, a întors uşor capul. În spatele ei, se afla aceiaşi copilă care chicotea. Îşi ţinea ursuleţul în braţe, mişcându-şi trupul. Rochia albă îi era zdrenţuită iar pe picioare avea smoală. Elizabeth a început să ţipe, lovind cu putere în uşa de metal.
-Da-mi drumul! Ajutor!
Ţipa, în timp ce obrajii albi erau străbătuţi de lacrimi. Deodată, a simţit cum talia îi este cuprinsă de două braţe reci. Nu a mai putut să respire. Nu a mai putut să se mişte. Tot ce putea să facă era să îşi aştepte sfârşitul. Însă braţele ce îi strângeau mijlocul au dispărut. Uşa de metal s-a deschis, cu acelasi scârţâit care te compleşea prin intensitate. A înghiţit în sec, păşind temătoare pe hol. Linişte. Însă brusc, un zgomot venit din spate a făcut-o să se întoarcă. Trântit pe podea, într-o baltă de sânge, Mike zăcea mort. Deasupra lui, Daniel râdea, în timp ce ciobul de oglindă pe care îl ţinea strâns in mână taia gâtul şatenului. Zgomotul făcut de pielea care se despica era la fel de terifiant ca şi plânsul care a început să se audă din nou în hotel. Un ţipat i-a părăsit trupul, ca şi cum şi-ar fi vărsat toată frica care a copleşit-o până în acel moment. Întrerupt din sadismul pe care îl săvârşea cu atâta sete şi plăcere, ochii brunetului au rămas aţintiţi asupra ei. Elizabeth a început să fugă, ţipând şi căutând disperată o cale de ieşire.
-Poţi să fugi, dar degeaba! Tot o să te găsesc!
Starea de tensiune ce domnea în acea clădire l-a făcut pe Daniel să cadă pradă nebuniei ce în urmă cu ceva vreme, l-a ţinut închis într-un spital pentru cei cu boli mintale. Ce se afla în clădire a trezit demonii pe care el încerca să îi ţină adormiţi cu ajutorul tratamentului puternic pe care îl lua. Dar acum, totul era pierdut. Nu mai gândea. Tot ce voia era sa ucidă.
-Elizabeth!
Dar blonda nu înceta. Se lovea de pereţi, cautând acele găuri pe care le putea numi uşi. Dar neantenţia şi haosul care era in mintea ei au făcut-o să nu observe gaura ce trona pe podeaua acoperită cu gunoaie. A căzut, prăbuşindu-se la nivelul inferior. A simţit cum fiecare os din trup i se zdrobeşte. Îşi simţea picioarele paralizate. Era incapabilă să mai continuie să meargă. Dar a ridicat privirea, zărind treptele ce continuau să coboare. S-a sprijinit în pumni, încercând să se repună pe picioare. Auzea, deasupra ei, zgomotul făcut de paşii lui Daniel, care cauta o cale de a ajunge la ea. Se gândea că nu era atât de nebun încât să se arunce prin acea gaură? Sau era? Gândul că ar putea fi ucisă de propriul ei iubit a făcut-o pe Elizabeth să se ridice. Coloana o durea atât de tare, încât fiecare pas îi provoca o durere greu de imaginat. Păşea pe trepte, fiind atentă în spate. Nu voia să aibă o surpriză… poate cea mai neplăcută din întreaga ei viaţă. Viată… ce se putea sfârşii în acea noapte fatidică de 28 Decembrie.
Pe măsură ce cobora, constata cu uimire că se apropie de ieşire. Nu erau decât câţiva metrii până la uşa pe care, în acel moment, devenise un vis. Însă cineva a apucat-o de păr, trântind-o la pământ. Simţea cum gâtul îi este cuprins de două mâini, ce o strângeau ardent. Daniel.Nu ştia cum a juns atât de repede la ea, însă el era cel care voia cu tot dinadinsul să îi ia viaţă.
-O să mori! O să mori! Strigă acesta râzând în hohote.
Femeia încerca să se elibereze. Dar era în zadar. Puterea brunetului era supraomenească… nebunească. Simţea cum plămâni cer cu ardoare aerul pe care ea nu îl mai putea respira. În momentul în care era pe punctul să îşi dea duhul, a simţit cum gâtul îi este eliberat. Acel chicot a început să se audă din nou, urmat mai apoi de un ţipăt. O lumină puternică a făcut-o pe blondă să deschidă ochii. Daniel era ţintuit pe un perete, arzând. Trupul îi era cuprins de flăcări, în timp ce fetiţa îl privea, amuzându-se copios de modul în care corpul lui se topea. Îngrozită, Elizabeth a început să fugă, împingând cu putere uşile ce o ţineau captivă în acel hotel. Nu i-a mai păsat de zăpada rece ce îi acoperea picioarele. Nu îi păsa de gerul aprig care o copleşea. Tot ce voia era să ajungă la maşină şi să plece din acel loc. Automobilul era parcat lângă trunchiul unui stejar uscat. Înainta grăbită prin zăpadă, fericită că se apropie de vehiculul ce devenise salvarea ei. A deschis uşa, aruncându-se într-un mod năvalnic pe scaun. Cheile se ascundeau pe bord. Acolo le uitase Daniel când încercau să se ascundă de ninsoare.
Motoul nu pornea. Părea că se îneaca. Zgomotul pe care îl scotea distrugea speranţele blondei.
-Te rog… nu îmi face una ca asta.
În clipa în care a privit spre hotel, a văzut fetiţa stând pe scările acestuia. Se legăna, ţinându-şi în braţe ursuleţul. Un miracol a făcut ca maşina să pornească. Elizabeth a călcat pe acceleraţie, patinând pe zăpada ce se adunase în faţa. A privit in oglinda retrovizoare, zărind stejarul în flăcări. Focul luase forme ciudate, de nedesluşit.
Ajunsă pe drum, a încetinit. Maşina continua să făcă acelasi zgomot strident, dar nu o interesa. Era fericită că a scăpat. Au plecat trei la drum… dar nu s-a întors decât ea. Ce le va spune celor care vor întreba de Daniel şi Mike? Va fi în stare să povestească adevărul? Oare o va crede cineva?
Întâmplător, a privit în oglinda retrovizoare. Pe banchetă, chiar în spatele ei, statea fetiţa. Părea că se uită fix în ochii blondei. Strecurându-se prin ţipătul pe care Elizabeth l-a scos, chicotul copilei s-a auzit din nou.
-Cine nu se joacă cu mine, nu se va mai joaca niciodată.