so m-am gândit să-l postez înaintea băieţilor, mai ales că nu am văzut că cei doi au postat. Oricum aici este fikul
.
Părerile si voturile vor începe dupa ce toţi dueliştii vor posta fikul.
Lilium
*18 years*
Este ceva rece si negru după zâmbetele lor fericite. Dar...nu sunt în măsură să judec pe nimeni. Sunt aici pentru a le face loc spiritelor pentru a păşi spre cele 2 mari porţi. Sunt ca bacteria ciumei. Dacă pot să ma caracterizez cumva. Mă plimb pe o suprafaţă plană unde am bătătorit pământul atâta timp. Stâlpii roşii îmi sunt martori ai lacrimilor singurătăţii. Dar lumea e rea şi nu pot coborâ nicăieri. Stau singură aici, aşteptându-mi sentinţa. Eram dintr-o lume perfectă....o lume minunată.
O lume în care eram ceva. În care aveam sentimente. Toţi de acolo m-au denigrat. Îmi îndrept privirea spre orizont. Ce văd ? Nu văd nimic. Doar praf, doar pulberi....nimic altceva. Nici nu mai ştiu ce miros au florile. De când nu am mai atins una ? Probabil că....după câte îmi amintesc eu....10.000 de ani. Dar ce, pot să povestesc cuiva teama şi singurătatea mea ? Toate sufletele pe care le chinui şi care trec in Iad mă urăsc. Mă urăsc cu o pasiune nebună. Îmi vor trupul mutilat. Mă vor rănită psihic.
Ura lor mă încântă, totuşi. Dar eu trebuie să fiu mereu acea fiinţă care le ştie pe toate şi care e singura care aduce ură. Tare aş dori să mai simt aerul rece cum îmi flutură părul negru. Tare aş dori înapoi corpul fraged pe care l-am avut odată. Atâţia ani....atâtea sute de ani...mii de ani în care le provocam spiritelor ce meritau Iadul, suferinţă, durere, lacrimi, teamă, singurătate, chin. Toate acestea ............le simţeam şi eu. Şi mă durea. Dar nu puteam refuza sentimentul. Unicul ce mi-a mai rămas.
Şi îmi rămăsese. Dar uită-te în sufletul meu. Uită-te acolo şi vezi că nu eşti singurul. Uită-te, te rog. Să vezi că sunt caldă acolo deşi trupul îmi e rece. Mă doare, mă doare....mă doare, dar sufăr şi trec peste. La fiecare suflet pe care îl chinui...pe care îl tai în două şi îl bag într-o oala cu apa fiartă...imensă...sufar. Simt că mă arde. Îl arde şi..şi eu simt asta. Îl simt acolo....cum zbiară, absolut tot. Mă urăşte. Vrea să mă distrugă, dar nu poate...la dracu nu pot muri. Atâtea sentimente care dor, atâtea chestii pe care nu le pot explica. Vreau să simt mirosul de scorţişoară din prajitură.
Dar nu mai pot...10.000 de ani fară nimic...nimic doar praf în jurul meu şi aceste blestemate de porţi care le văd mereu. Vor să mă ajute dar nu pot. Vor să mă salveze dar nu pot. Pentru că sunt doar eu...aici..nici nu mai ştiu cum mă cheamă dar...mi se spune Lilium. Tot ce trăiesc e gri.Lilium călăul....Lilium cea care aduce suferinţă.
Mă simt înţepenita, dar uite că ceasul ticăie şi un nor mare de fum se formează. Văd un trup căzut care ţipa. Ador să - l văd cum zbiară. Aşa află şi el ce înseamnă să suferi.
Merg spre el şi îl ridic. Odată am fost ca el. Măcar compasiune să am pentru bietul suflet. Mă priveşte cu ochii îngroziţi. Mai au puţin şi sar din orbite. Privirea mea se întunecă şi el cauta răspunsuri. Printr-o viziune văd ce a făcut. A ucis un hoţ care încerca să – l jefuiască. Mă simt stânjenită. Dar nu ştiu de ce. Probabil pentru că umerii mei sunt admiraţi de el. Îl ridic în picioare şi îi spun pe un ton grav. Nu denot nimic....nici un sentiment, nici o emoţie. Nimeni nu are voie să afle.
-Eşti un suflet păcătos. Ai fost adus aici din cauza comiterii unei crime în lumea umană. Sunt Lilium ! Noul tău călău.
Se uită surprins la mine şi cade în genunchi. Fac faţa oscilaţiei dintre datorie şi compasiune de atâta amar de vreme. Sunt singură şi vreau să plâng, dar nu în faţa lui. Nu spun nimic, sunt doar adâncită în propriile gânduri. El mă imploră să-l iert. Nu pot...sunt obligată sa-i provoc iadul. Deodată norii se întuneca şi cade intr-o cameră unde apar şi eu. Se numeşte camera 300. Nu îmi era dor de ea deloc. Se uită scârbit la mine şi începe să ma înjure. Nu răspund la nici o insultă. Ştiu că aşa se întâmplă mereu, dar nu poate primi iertare. E un păcătos, iar trupul lui e devorat de viermi. Sufletul ... va fi devorat de tentacule.
Tentacule gigantice îi prind mâinile şi il trag spre ele, în timp ce a treia tentaculă îl penetrează în spate. Locul e fierbinte şi uscat, iar el urlă in dureri. Îl doare, dar nu pot face nimic pentru el. Vrea să scape, dar cu cât se zbate mai tare cu atât tentaculele îl strâng de incheieturile mâinilor. Dă din pumn şi automat tentacula din dreapta se încolăceşte atât de puternic de braţ, încât i se sparg toate venele mâinii drepte. Sângele tâşneşte şi murdâreşte cimentul dur şi rece. Lichidul lui murdar îmi ajunge la picioare. Îmi e scârbă sa-l privesc.Îmi e scârbă de el.
Lianele negre încep să se mişte făcându-l să creadă că o ia razna. Tensiunea îi creşte...până acum ar fi făcut stop cardiac în lumea umana, dar din moment ce nu moare, căci e deja mort, trebuie să îndure durerea. Se zbate din ce în ce mai tare şi urlă după ajutor. Din păcate pentru el nimeni nu-l va mai ajuta niciodată. Lacrimile curg pe faţa lui îngrozită, iar tentaculul stâng îl penetrează din ce în ce mai tare până ce imploră să înceteze. Dar nu vreau să înceteze. Vreau să simtă adevărata durere. Sângele tâşneşte din anus şi se împrăştie pe tentacule. Acestea se bucură de ceea ce îi produc.
Vreau să-l ducă în pragul nebuniei şi să uite ce a fost odată. Mâinile gigantice îl aruncă într-un cazan imens cu apa fierbinte, în timp ce ochi imenşi îl privesc. Deodată vede guri care râd de el. Speriat....îngrozit...nu ştie ce se mai petrece cu el. Ştie doar că işi primeşte jumătate din durerea Iadului. Cealaltă trebuie să o primească când poposeşte acolo. Camera devine un show macabru în care artistul e victima de care ne batem joc. Eu sunt păpuşarul, iar spectatorii sunt demonii care aşteaptă flămânzi alături de mine.
Totul devine colorat, ca la circ şi el este scos din cazanul ruginit. Pe suprafaţa trupului său apar semne roşii şi fierbinţi. Arsuri care zvâcnesc si rani ca ale leprei. Sunt rozalii şi usturatoare. Îi torn acid pe întreg corpul şi urlă din nou. Se îneacă de la atâta plans. Lichidul alb care i-a provocat durere curge lent şi uşor pe picioarele lui mutilate. Plăgile alea dor mai rău decât dacă ţi-ai băga cuţite in corp. Dor îngrozitor de tare, dar nu putem face nimic. Încăperea e un circ macabru şi sinistru, în care sunt călăul. Deodata spectatorii devin parte din circ şi preiau frâiele mele. Eu mă retrag şi blochez orice urmă de urlet din partea victimei. Văd doar că acolo showul continuă şi îi citesc pe buze cum se roagă să se termine chinul.
Şi mâine va fi la fel. Un suflet iar va păşi in groapa chinurilor. Iar şi iar.....şi iar până la nesfârşit. Nu există o limită anume. Totul se va întâmpla natural. Aşa este legea pământului, legea care m-a condamnat să trăiesc aici şi să chinui. Suferinţa dispare, dar rămân o pată gri. Nu pot să am o viaţă proprie. Trăiesc o eternitate....nici nu ştiu ce înseamnă o eternitate, ştiu doar că aceşti stâlpi gigantici şi roşii mă veghează.
]
