In cautarea fericirii

[Alany Aysee]

Capitolul 4

Il priveam pe acel baiat cu ochii abisati , cu parul de onix si un corp de invidiat. Oare el cine putea fi?
Nu am mai stat mult in stare mea de visare si i-am facut loc sa intre.
Era imbracat intr-un tricou bleo-maren, calcat si imaculat, urmat de o pereche de bermude albe si mai apoi de o pereche de adidasi. S-a dus in bucatarie si a inceput sa o strige pe Tsunade.
"Cred ca aceasta casa ii este familiara de stie unde sa o gaseasca pe Tsunade"
Avea o voce placuta, chiar zeasca, ce incanta timpanul orcarei fete. Singurul lucru care mai era de aflat la el era numele.
-Sasuke-kun, sunt in balcon, i-a loc si fa cunostinta cu fetele!
Sasuke-kun. . . ce nume placut pentru un zeu ca el.
Ne-am asezat cu totii la masa , iar Hinata si el au inceput sa vorbeasca.
Eu. . .Eu doar ascultam, stand cu capul in jos si jucandu-ma cu tacamul ce era asezat pe masa, impreuna cu oramentele.
-Pe tine cum te cheama? -Mi-am ridicat capul repede inspre el , surprinsa de intrebare, dar brusc mi s-a facut rau si am simtit cum toata camera se invartea in jurul meu.
Eram intr-un loc abisat, unde nimic nu se putea vedea, un negru pal, un univers nud, nu vedeam pe nimeni in apropiere iar un sentiment de teama imi inunda tot corpul, genunchii mi se inmuiau si simteam cum o iau razna dar brusc am vazut o lumina, o lumina precum o raza de soare, un alb stralucitor Unde sunt? "
Doar asta imi mai venea in minte. . .
Auzeam o voce, oare a cui era? Ce zicea? Nu intelegeam nimic, as fi vrut sa stiu unde sunt, imi venea sa plang, sa strig, sa zbier. . . " De ce sunt singura mereu? De ce sunt intr-un univers negru? De ce sunt parasita de toata lumea? De ce?
Zambeam sarcastic - Ce proasta sunt! mereu a fost asa, mai bine nu imi mai pun atatea intrebari inutile si imi vad de viitorul ce va venii
"Sakuraa"
Numele meu, oare cine mi-l striga?
SAKURAAAAAA
M-am trezit brusc, am vazut-o pe Hinata tinandu-ma de mana si pe brunet uitandu-se la mine.
-Ce s-a intamplat? Am intrebat speriata caci in jurul meu vedeam o camera alba si goala, doar cu doua paturi si o noptiera, un geam acoperit de o perdea si o usa maronie.
-Esti anemica - zise brunetul cu o voce calma.
Era adevarat, nu mancasem nimic de doua zile, nu ca nu aveam ce manca, dar, nu imi era pofta, eram prea trista sa pot manca.
In salon intra Tsunade cu un zambet bland pe buze :
-Mergem acasa!
"Acasa. . ." Acest cuvant mereu mi-a lipsit, iar acum o am, am o casa, am o familie, ma iubeste cineva, da . . .
-Zambesc larg si apoi zic: -
-Bine!