Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

Imi pare rau ca nu am postat mai devreme continuarea, insa tocmai ce am scapat de teza la mate si am avut o groaza de invatat :(
se pare ca m-am inselat, probabil ca acest capitol o sa vi se pare ceva mai monoton decat cel anterior, insa actiunea va evolua din ce in ce mai mult cu fiecare capitol.
dana ->oare ce banuiala ai :-/ :D
sper sa va placa capitolul(partea a II-a) ^___^

Partea a II-a

O priveam uimita desi stiam prea bine la ce se referea, insa am preferat sa nu vorbim de fata cu Ino si Ten Ten, asa ca le-am zis ca mergem sa luam putin aer. Ciudat este ca pareau indiferente de felul in care le-am spus asta, rostindu-mi cuvintele fara a le privi in ochi si in timp ce ma indreptam alarmant de repede catre usa. Am coborat tacute scarile pana la iesirea din cladirea cu dormitoarele si am mers ceva mai incet pana in dreptul unui cires paradiziac, ale carui flori se desprindeau gratios de crengile tremurande si pluteau alene, raspandind o dulce mireasma ce-mi trezea amintiri... purtandu-ma intr-o stare de reverie.
~flashback~
Stiam ca ceea ce faceam nu era bine: imi era interzis sa parasesc casa, chiar si pentru a ajunge in gradina. Inca de cand m-am nascut am fost izolata, n-am parasit vreodata casa parinteasca in care ma nascusem. Fratii mei aveau voie sa se plimbe pe unde doreau, dar eu... eram ca un bibelou de portelan, niciodata nu-mi paraseam "raftul" si simteam praful cum se asternea zilnic din ce in ce mai mult pe mine, reprezentand toata tristetea acumulata in durerosii ani in care mi-am irosit copilaria cu antrenamente neincetate si chinuitoare pentru un copil de doar cinci ani, devenind prizoniera propriului destin. Am fost instrainata de lume, iar lumea a fost instrainata de mine... putini erau cei ce stiau de existenta mea: nu stiam ce este o pisica, cum sunt celelalte fiinte umane, o privighetoare si multe altele, dar mai ales nu aflasem vreodata cum arata o floare de cires pana atunci, desi fratele meu mai mare obisnuia sa-mi spuna ca seman atat de mult cu una. Ma intrebam daca o fi avand cumva ochi albastri ca ai mei, oare i-ar fi incaput pe delicatele petale? Dar eu de ce nu aveam ochii verzi, de ce nu imi ramasesera asa ca la nastere? Ma mistuia un coplesitor gand de nostalgie si o intrebare imi cutremura neincetat sufletul: oare mama si tata ma iubeau mai mult inainte de a fi atinsa de "blestem", de acea soarta sigura si intunecata, lipsita de fericire si cufundata adanc in durere si tristete? Atunci cand acea putere mi-a invadat trupul, desi aveam doar doua-trei luni, ochii mei avand o nuanta angelica de verde devenisera exact ca cei ai "Vindecatoarei cu Privire de Cristal": bleo si purtau urma indelebila a profundei ei tristeti.
Totusi, paseam in pantofiorii mei albi pe iarba din gradina ce se mladia in acelasi ritm eufonic cu florile rozalii ce cadeau dintr-un pom. In fata mirificului peisaj, doua lacrimi mi se prelingeau pe chip, produse de impletirea sentimentelor mele cu linistitoarea si angelica infatisare a copacului.
-Tu esti Sakura, nu-i asa? ma intreba un baiat cu ochii rosii si parul ca de-abanos, ce statea rezemat de tulpina pomului cu flori roz. Parul sau negru ii acoperea cat de cat chipul, iar privirea sa era patrunzatoare si in acelasi timp...blajina.
Eram surprinsa, nu cunosteam alte fiinte umane in afara de parintii, fratii si bunicii mei. Dar era ca mine, un copil, insa parea a fi de aceeasi varsta cu fratele meu vitreg. In urmatoare clipa, acesta se afla la cativa centimetri de mine, ochii sai rosii adancindu-si privirea in ai mei. Gestul sau si rapiditatea miscarilor sale ma speriara, asa ca am facut un pas mic inapoi; dar si-a intins mana catre mine, atingandu-mi delicat parul si rasucindu-mi suvitele intr-un ludic inocent de parca ne-am fi cunoscut de-o viata.
-Stiai ca numele tau inseamna "floare de cires" ? ma intreba contemplandu-si mana dreapta cum se plimba bland in rozaliul meu par.
Am dat din cap in semn ca "nu", dupa care urma o alta intrebare pe un ton dulce si fermecator:
-Ai vrea o floare... de cires?
Nu am raspuns, insa mi-a luat tacerea drept un "da" si s-a dus sub falnicul pom, intinzandu-si mainile catre crengile sale plecate, inflorite. Cu fiecare pas ma apropiam tot mai mult de el si de feericul cires, dar acesta cuprinse in palma sa o crenguta impodobita cu minunatele flori roz, vrand sa o rupa. Atunci l-am prins de tricou infasurandu-mi mainile in jurul taliei sale, desi acesta era doar cu vreo treizeci si cinci de centimetri mai inalt decat mine si i-am spus:
-Nu rupe florile... pentru ca o sa le doara si o sa planga!
Acesta ma privea uimit si zambi, dupa care se apleca incet cu fata sa la nivelul chipului meu, ochii sai devenind negri, si imi desprinse mainile ce-l cuprinsesera, infasurandu-le pe ale sale in jurul taliei mele si ma ridica punandu-ma pe umerii sai. Ma intrebam cum putea fi atat de puternic avand in vedere faptul ca parea a avea in jur de noua-zece ani.
-Acum poti atinge florile fara a le rupe, Sakura, imi spuse acesta duios.
Atunci am realizat ca intentia sa era ca eu sa ajung la seraficele flori ale ciresului, deoarece eram prea mica pentru a ajunge la ele de una singura. Le atingeam delicat si le priveam uimita, erau atat de frumoase. Imediat dupa, am auzit un zgomot, pareau a fi niste pasi. Baiatul ma lasa jos si ochii sai abisal de negri devenira rosii, spunand:
-Cred ca s-au intors parintii tai, Sakura, dar te rog sa nu zici nimanui ca am venit aici!
Intr-un gest rapid ma saruta delicat pe frunte si disparu intr-un nor cenusiu de fum. Si aceea a fost intaia oara cand am iesit din casa, prima oara cand am vazut o floare de cires si mai ales, unul din singurele momente ale "copilariei" mele in care am zambit cu-adevarat din sufletul meu hranit de inocenta unei asemenea clipe... si de caldura dulcelor buze ce mi-au atins fruntea.
~end flashback~
-Sakura, te simti bine ? ma intreba Hinata ingrijorata.
-Da. Imi cer scuze, dar nu am fost prea atenta la ceea ce ziceai. Deci, ce spuneai? i-am zambit, amandoua stand sub umbra protectoare a ciresului.
-Doar te-am intrebat daca stii cu-adevarat intreaga poveste a "Vindecatoarei cu Privire de Cristal" ? Si ti-am mai zis ca... si se opri, parca ceva o oprea sa continue, dar spuse:
-... pentu ca aveti aceeasi privire si mai ales pentru ca numai tu si al 5-lea Hokage aveti peste nivelul patru in Doku; iarta-ma ,Sakura, dar nu cred ca tu ai doar nivelul cinci, sunt sigura ca o poti depasi pe Tsunade-sama pentru ai aceeasi putere ca Ea(ca "Vindecatoare cu Privire de Cristal").
Avea mare dreptate in ceea ce a spus, numai ca era ceva ce a gresit si ma bucura mult faptul ca sunt lucruri pe care nu le stia despre puterea mea: Yume a avut nivelul zece in Doku... insa eu am nivelul treisprezece, de aceea toata aceasta putere ma va devora din interior cu mult mai repede decat pe mama lui Lady Tsunade. In final, i-am raspuns:
-Nu este o poveste... cel putin nu ceea ce a zis ea despre viata ei. Probabil ca multi au avut propriile lor "variante" despre modul in care a trait si a murit Yume, dar cea mai detaliata si cea reala... e cea pe care ea a scris-o si istorisit-o. Tu de unde stii despre ea?
-Fratele mai mare al bunicului meu i-a fost elev si dupa ce aceasta(Yume) a murit, el i-a spus totul bunicului meu, care mi-a zis mie. A vorbit foarte frumos despre ea, astfel incat am ajuns la concluzia ca a fost o persoana minunata, sufletista si cred ca a facut cea mai eroica fapta pentru Konoha... cel putin asa mi-a spus bunicul meu, dar mi-ar fi placut sa o cunsc, spuse aceasta ganditoare.
-Si mie, ar fi fost grozav sa aiba pe cineva alaturi care sa-i fi spus ca totul avea sa fie bine, desi nu a fost asa. Insa ma intreb uneori: daca sotul ei nu ar fi murit, oare si-ar mai fi dat viata pentru a-l razbuna pe el si pe toti cei ce au fost ucisi in acel macel? i-am raspuns.
-Eu... eu ma intreb de ce si-a lasat copiii in urma, de ce nu a uitat totul si nu a continuat sa traiasca, macar pentru ei? spuse Hinata privind jocul incantator al florilor de cires.
-Nu e vina ei! Si-a dat viata in schimbul vietilor multor altora: al fiului si fiicei ei(Tsunade-sama si fratele ei) si al tuturor celor care traiesc acum... si care vor trai in continuare! i-am zis destul de deranjata de felul in care aceasta ii judeca fapta, dupa care am continuat, asezandu-ma inapoi, langa Hinata:
-Nu a avut de ales, datorita ei noi suntem acum, aici, si candva... datorita mie altii vor fi in viata si cei ce au facut rau vor fi murit, i-am spus rostind fiecare cuvand din ce in ce mai incet si aproape silabisind, in timp ce imi strangam genunchii la piept si imi culcam capul pe acestia, inchizand ochii si sperand ca totul nu e decat un cosmar si ca aveam sa ma trezesc curand, alaturi de familia mea si de toti cei dragi mie. Dupa o destul de lunga tacere, aceasta ma intrebase:
-Deci, esti ultima?
Am dat din cap si i-am raspuns pe un ton enigmatic si melancolic:
-A doua si ultima "Speranta Blestemata", dar singura care nu a simtit vreodata... iubirea, si am rostit cel din urma cuvant foarte incet, probabil pentru ca eram neatinsa de mirifica fericire pe care se presupunea ca ar fi trebuit sa o ofere si ma simteam nedemna de a-i rosti numele, mereu intrebandu-ma ce este acest sentiment cu-adevarat.
-Stii, e foarte frumos felul in care il priveai mai devreme pe Naruto.
-La ce te referi? spuse aceasta inrosindu-se.
-Mi-a placut mult cum ii contemplai gesturile: ochii iti straluceau , erai imbujorata si in privirea ta se citea faptul ca erai fericita doar pentru ca acesta era acolo. Cred ca e minunat sa simti asa ceva... mi-as dori ca cineva sa ma priveasca si pe mine astfel sau macar sa am pe cineva pentru care sa simt acelasi lucru pe care tu il simti fata de Naruto, i-am spus privind cerul si imaginandu-mi ca la fiecare atingere, norii parca se sarutau si ma imbatam cu "iubirea" lor ce plutea in aer pana la efemera mea fiinta.
-E chiar atat de evident? ma intreba Hinata rosiind din ce in ce mai tare.
I-am zambit delicat si i-am raspuns:
-Foarte! Dar de ce nu ii marturisesti sentimentele tale? Viata e prea scurta pentru a avea regrete.
-El nu ma place, nici macar nu pare a fi constient de prezenta mea, zise Hinata imitandu-mi gestul si strangadu-si genunchii la piept, insa privea fix inainte ca si cum nu era constienta de ceea ce contempla, de parca imagini cu momentele in care il privea pe blond i se infatisau inaintea ochilor.
-Dar lasand la o parte subiectul despre mine si ... Naruto(se inrosii si mai tare)... tu chiar ai mult mai multe sanse decat mine sa gasesti o persoana care sa te placa: adica esti mai simpatica, mai sociabila si ... mai frumoasa.
Nu credeam ca o persoana ar fi putut sa se inroseasca mai mult ca ea, asta pana cand m-am inrosit si eu de vorbele ei, insa mi-am revenit schitand un zambet ce masca o tristete adanca:
-"In mari sperante, omul nefericit nu crede"(Petrarca).
In acel moment, Hinata ma privea exact asa cum obisnuiau sa ma priveasca uneori parintii mei: ca pe-o papusa de portelan al carei suflet e atat de lipsit de simtire incat nu zambeste, nu rade si nu plange pentru ca nu mai are lacrimi, iar daca ar plange e ca si cum s-ar topi in propria durere... ma privea cu mizericordie.
M-am ridicat inaintea ei de pe iarba si dupa vreo trei-patru pasi m-am intors catre ea zambind gingas:
-Mila o merita cei slabi.

Sus, intr-un copac din apropiere, Sasuke ascultase toata discutia fetelor. Desi avea atatea intrebari si incertitudini, acesta era miscat de frumosul fel in care lumina soarelui de-apus ii contura fetei(Sakurei) finele trasaturi, creand in jurul ei o aura feerica ce o facea atat de mult sa semene cu un inger. Si in privirile nespus de triste ale angelicei fiinte pe care el o contempla cu atata ardoare, distingea inocenta care parca desprinsa din imaginea copilei ce in urma cu cativa ani nu dadea drumul din brate micutului ei iepuras... fara nume. Si rostise unele din numeroasele ganduri ce i se invarteau in minte, tanjind dupa razbunarea despre care el credea atat de mult ca ii va alina sufletul:
-Atunci nu voi avea mila...
Si disparu intr-un nor de fum cenusiu, cu siguranta ca va afla curand ce legatura are misterioasa fata avand o gandire atat de profunda, cu unicul sau frate ce-i deveni cel mai aprig dusman.