26-04-2009, 03:57 PM
8. Noi doi... Dragoste sau deziluzii?
Kiba... Kiba... La naiba ! Nici acum nu am reusit sa ma impac cu ideea ca Kiba mi-a stricat primul moment romantic. Nici dupa atatia ani, nici dupa atatea sarutari fierbinti, nici macar acum nu am putut sa uit starea pe care mi-o produsese Sasuke. Nicicand n-am mai fost asa, nici macar in prezenta lui. Niciodata nu i-am mai dorit buzele cu o asemenea ardoare, desi doar pentru a le simti gustul ma trezeam in fiecare dimineata.
In acea secundele care au urmat atunci, Kiba m-a strans intr-o imbratisare puternica, vorbind ceva ce nu eram in stare sa percep in acele momente. Nu in timp ce-l priveam pe el indepartandu-se cu capul in pamant, luand cu el toata magia pe care o produsese. Mi-as fi dorit sa-l urmez, sa-l imbratisez,sa-i mangai parul atat de moale , sa-i prind mainile intr-o stransoare vesnica... , dar n-am facut-o. N-am avut curajul necesar pentru a-l urma atunci, am ramas alaturi de Kiba , care imi vorbea, privindu-ma ingrijorat :
-Sakura ! Sakura ! SAKURA !!! Esti bine!?
L-am privit cu ochii plini de dezamagire, incercand sa mimez un zambet, care a iesit mai fals decat doream, dupa care am soptit primele cuvinte care mi-au venit in minte, incercand din rasputeri sa-mi inabus tremurul din voce si lacrimile ce-mi intepau ochii.
Evident, nu m-am descurcat nici pe departe , dar macar Kiba a inteles ca nu era momentul sa ma ia la intrebari... si ca Sasuke era motivul tacerii mele.
Zilele care au urmat au fost goale, reci, triste... Am stat singura, inchisa in camera mea, fara sa-mi pese de sfanta sarbatoare care trebuia petrecuta cu cei dragi. Nu-mi pasa de nimic in perioada aceea, doar de el, de ingerul meu.
Nici macar o clipa nu m-am gandit la prietenii mei, care incercasera de atatea ori sa ma scoata din casa. Nici chiar la Hinata, care , constienta de depresia mea, incercase de nenumarate ori sa ma faca sa zambesc, fara niciun rezultat.
Poate ca asta a fost motivul pentru care a facut acel lucru...
Era ultima zi din an, iar eu eram in aceiasi stare de depresie , care se adancea cu fiecare bataie lenta a inimii. Priveam peretele alb, poate la fel de alb ca pielea lui fina . Ma adanceam in ganduri , fredonand cu mintea versurile care ne-au unit :
"Oh it tears me up
I tried to hold on but it hurts too much
I tried to forgive but it`s not enough
To make it all Ok "
... cand un sunet puternic, stresant, m-a trezit din visare...
- Da ?!
Am raspuns in graba, incercand sa-mi imaginez ce dorea Hinata de la mine ... O alta iesire pe care aveam s-o refuz ?!
Am fost uimita total cand i-am auzit vocea emotionata, plina de incantare . Uimirea mi s-a accentuat in clipa in care mi-a spus motivul apelului sau.
- Sakura... Buna ! Uite, ma gandeam ca e ultima zi a anului si nu ar trebui sa stam singure acasa. M-a sunat Itachi si m-a intrebat daca nu vrem sa mergem la petrecerea lor , la el acasa. TE ROG !
Petrecere ?! La Itachi acasa?! Fratele lui Sasuke ?! Doamne, numai gandul la el, m-a facut sa ma rosesc brusc si sa imi pierd controlul asupra vocii. Am acceptat, desigur, fara sa fiu constienta de ceea ce vorbeam. Am realizat ca promisesem ca urma sa ma duc la petrecere, abia cand Hinata mi-a zis ca urma sa vina la mine la 20 :00.
In disperata mea criza de timp, am incercat sa ma aranjez intr-un timp cat mai scurt. Evident, nu mi-a iesit atat de bine pe cat ma asteptam, dar pentru asta o aveam pe Hinata , care, vazandu-ma in starea aceea de disperare amestecata cu emotii , a decis sa ma ajute ea in a-mi alege o tinuta cat mai draguta si o coafura care sa ma avantajeze.
Inainte de ora 21 : 00 , eram gata , aranjata atat de frumos, incat nici macar eu nu ma mai recunosteam. Se vedea de pe atunci priceperea Hinatei in legatura cu moda.
Atunci, la rugamintile ei, am acceptat sa port pentru prima oara ceva elegant : o rochie neagra, pana la genunchi, cu un decolteu avantajos , care-mi venea perfect. M-a obligat chiar si sa-mi inlocuiesc tenesii cu niste platforme negre, care se potriveau de minune cu rochita. Paru-mi era prins intr-o coada , facandu-ma sa par ceva mai matura. Eram frumoasa...
Odata ajunse la casa familiei Uchiha, am fost placut surprinsa . O casa cu un etaj, de un alb imaculat, se intindea in fata ochilor mei, provocandu-mi un zambet in coltul gurii. Copacii dezgoliti de frunze o ingrajdeau , dand un aspect salbatic, rupt dintr-un film de epoca. Negura deasa inconjura totul in jur, incercand sa inghita lumina ce izvora din casa .
Hinata a batut scurt la usa, iar, in cateva secunde, un baiat inalt, cu parul negru, destul de lung, si ochii la fel de negrii, ce semana izbitor de tare cu Sasuke ne-a deschis, afisand un zambet cald.
- Hinata ! Buna ! Ma bucur ca ai reusit sa ajungi ... Si ai adus si o prietena...
Ultima replica a spus-o atunci cand privirile ni s-au intersectat , incercand sa-si pastreze tonul politicos.
-Sakura, Haruno Sakura , colega mea de clasa si , totodata, cea mai buna prietena.
Hinata a raspuns in locul meu, eu fiind cu mult prea stanjenita pentru a spune ceva. Baiatul din fata-mi semana atat de tare cu Sasuke, incat doar privindu-l ma imbujoram usor. Totusi, nici atunci, nici acum, n-am reusit sa simt pentru Itachi nimic altceva decat prietenie . Itachi a fost ca un frate pentru mine, care m-a sprijinit necontenit in iubirea-mi disperata pentru fratele sau.
- Itachi.
A raspuns scurt, strangandu-mi mana intr-un mod prietenesc, ce m-a facut sa ma destind cat de cat. Nu suficient de mult, caci imaginea lui Sasuke imi distrugea toata siguranta de sine.
Din fericire, cateva ore nu l-am intalnit. Ajunsesem sa fiu ingrijorata de absenta lui. Ma intrebam cum de putea sa lipseasca de la propria lui petrecere, in timp ce mii de scenarii, care mai de care mai terifiante, imi apareau in minte. "Daca patise ceva ?"
Cat de inocenta eram... Am realizat-o putin dupa ora zece, cand el a aparut la brat cu o bruneta.
L-am privit luptandu-ma cu lacrimile, la fel ca prima oara, cand o sarutase pe Ino, simtind din nou acel gol imens in suflet... M-a privit pierdut , incercand parca sa alunge imaginea mea .
Eram din nou singura, apasata de o tristete imensa, ce-mi invada toate simturile. Nici macar Hinata nu era langa mine in acel moment... disparuse subit cu Itachi . Nu aveam pe nimeni alaturi, care sa-mi spuna ca viata merge mai departe. Doar ego-ul meu, care ma sfatuia sa trec peste EL, sa incerc sa uit . N-am reusit s-o fac singura, bineinteles, asa ca m-am ajutat de primul lucru pe care-l aveam la indemana : alcoolul.
Kiba... Kiba... La naiba ! Nici acum nu am reusit sa ma impac cu ideea ca Kiba mi-a stricat primul moment romantic. Nici dupa atatia ani, nici dupa atatea sarutari fierbinti, nici macar acum nu am putut sa uit starea pe care mi-o produsese Sasuke. Nicicand n-am mai fost asa, nici macar in prezenta lui. Niciodata nu i-am mai dorit buzele cu o asemenea ardoare, desi doar pentru a le simti gustul ma trezeam in fiecare dimineata.
In acea secundele care au urmat atunci, Kiba m-a strans intr-o imbratisare puternica, vorbind ceva ce nu eram in stare sa percep in acele momente. Nu in timp ce-l priveam pe el indepartandu-se cu capul in pamant, luand cu el toata magia pe care o produsese. Mi-as fi dorit sa-l urmez, sa-l imbratisez,sa-i mangai parul atat de moale , sa-i prind mainile intr-o stransoare vesnica... , dar n-am facut-o. N-am avut curajul necesar pentru a-l urma atunci, am ramas alaturi de Kiba , care imi vorbea, privindu-ma ingrijorat :
-Sakura ! Sakura ! SAKURA !!! Esti bine!?
L-am privit cu ochii plini de dezamagire, incercand sa mimez un zambet, care a iesit mai fals decat doream, dupa care am soptit primele cuvinte care mi-au venit in minte, incercand din rasputeri sa-mi inabus tremurul din voce si lacrimile ce-mi intepau ochii.
Evident, nu m-am descurcat nici pe departe , dar macar Kiba a inteles ca nu era momentul sa ma ia la intrebari... si ca Sasuke era motivul tacerii mele.
Zilele care au urmat au fost goale, reci, triste... Am stat singura, inchisa in camera mea, fara sa-mi pese de sfanta sarbatoare care trebuia petrecuta cu cei dragi. Nu-mi pasa de nimic in perioada aceea, doar de el, de ingerul meu.
Nici macar o clipa nu m-am gandit la prietenii mei, care incercasera de atatea ori sa ma scoata din casa. Nici chiar la Hinata, care , constienta de depresia mea, incercase de nenumarate ori sa ma faca sa zambesc, fara niciun rezultat.
Poate ca asta a fost motivul pentru care a facut acel lucru...
Era ultima zi din an, iar eu eram in aceiasi stare de depresie , care se adancea cu fiecare bataie lenta a inimii. Priveam peretele alb, poate la fel de alb ca pielea lui fina . Ma adanceam in ganduri , fredonand cu mintea versurile care ne-au unit :
"Oh it tears me up
I tried to hold on but it hurts too much
I tried to forgive but it`s not enough
To make it all Ok "
... cand un sunet puternic, stresant, m-a trezit din visare...
- Da ?!
Am raspuns in graba, incercand sa-mi imaginez ce dorea Hinata de la mine ... O alta iesire pe care aveam s-o refuz ?!
Am fost uimita total cand i-am auzit vocea emotionata, plina de incantare . Uimirea mi s-a accentuat in clipa in care mi-a spus motivul apelului sau.
- Sakura... Buna ! Uite, ma gandeam ca e ultima zi a anului si nu ar trebui sa stam singure acasa. M-a sunat Itachi si m-a intrebat daca nu vrem sa mergem la petrecerea lor , la el acasa. TE ROG !
Petrecere ?! La Itachi acasa?! Fratele lui Sasuke ?! Doamne, numai gandul la el, m-a facut sa ma rosesc brusc si sa imi pierd controlul asupra vocii. Am acceptat, desigur, fara sa fiu constienta de ceea ce vorbeam. Am realizat ca promisesem ca urma sa ma duc la petrecere, abia cand Hinata mi-a zis ca urma sa vina la mine la 20 :00.
In disperata mea criza de timp, am incercat sa ma aranjez intr-un timp cat mai scurt. Evident, nu mi-a iesit atat de bine pe cat ma asteptam, dar pentru asta o aveam pe Hinata , care, vazandu-ma in starea aceea de disperare amestecata cu emotii , a decis sa ma ajute ea in a-mi alege o tinuta cat mai draguta si o coafura care sa ma avantajeze.
Inainte de ora 21 : 00 , eram gata , aranjata atat de frumos, incat nici macar eu nu ma mai recunosteam. Se vedea de pe atunci priceperea Hinatei in legatura cu moda.
Atunci, la rugamintile ei, am acceptat sa port pentru prima oara ceva elegant : o rochie neagra, pana la genunchi, cu un decolteu avantajos , care-mi venea perfect. M-a obligat chiar si sa-mi inlocuiesc tenesii cu niste platforme negre, care se potriveau de minune cu rochita. Paru-mi era prins intr-o coada , facandu-ma sa par ceva mai matura. Eram frumoasa...
Odata ajunse la casa familiei Uchiha, am fost placut surprinsa . O casa cu un etaj, de un alb imaculat, se intindea in fata ochilor mei, provocandu-mi un zambet in coltul gurii. Copacii dezgoliti de frunze o ingrajdeau , dand un aspect salbatic, rupt dintr-un film de epoca. Negura deasa inconjura totul in jur, incercand sa inghita lumina ce izvora din casa .
Hinata a batut scurt la usa, iar, in cateva secunde, un baiat inalt, cu parul negru, destul de lung, si ochii la fel de negrii, ce semana izbitor de tare cu Sasuke ne-a deschis, afisand un zambet cald.
- Hinata ! Buna ! Ma bucur ca ai reusit sa ajungi ... Si ai adus si o prietena...
Ultima replica a spus-o atunci cand privirile ni s-au intersectat , incercand sa-si pastreze tonul politicos.
-Sakura, Haruno Sakura , colega mea de clasa si , totodata, cea mai buna prietena.
Hinata a raspuns in locul meu, eu fiind cu mult prea stanjenita pentru a spune ceva. Baiatul din fata-mi semana atat de tare cu Sasuke, incat doar privindu-l ma imbujoram usor. Totusi, nici atunci, nici acum, n-am reusit sa simt pentru Itachi nimic altceva decat prietenie . Itachi a fost ca un frate pentru mine, care m-a sprijinit necontenit in iubirea-mi disperata pentru fratele sau.
- Itachi.
A raspuns scurt, strangandu-mi mana intr-un mod prietenesc, ce m-a facut sa ma destind cat de cat. Nu suficient de mult, caci imaginea lui Sasuke imi distrugea toata siguranta de sine.
Din fericire, cateva ore nu l-am intalnit. Ajunsesem sa fiu ingrijorata de absenta lui. Ma intrebam cum de putea sa lipseasca de la propria lui petrecere, in timp ce mii de scenarii, care mai de care mai terifiante, imi apareau in minte. "Daca patise ceva ?"
Cat de inocenta eram... Am realizat-o putin dupa ora zece, cand el a aparut la brat cu o bruneta.
L-am privit luptandu-ma cu lacrimile, la fel ca prima oara, cand o sarutase pe Ino, simtind din nou acel gol imens in suflet... M-a privit pierdut , incercand parca sa alunge imaginea mea .
Eram din nou singura, apasata de o tristete imensa, ce-mi invada toate simturile. Nici macar Hinata nu era langa mine in acel moment... disparuse subit cu Itachi . Nu aveam pe nimeni alaturi, care sa-mi spuna ca viata merge mai departe. Doar ego-ul meu, care ma sfatuia sa trec peste EL, sa incerc sa uit . N-am reusit s-o fac singura, bineinteles, asa ca m-am ajutat de primul lucru pe care-l aveam la indemana : alcoolul.