28-03-2009, 11:33 PM
1. Acum...
Au trecut doi ani de cand m-am despartit de el si inca ii simt prezenta ca si cand ieri m-ar fi sarutat ultima oara. Mereu am crezut ca dragostea mea pentru el se va stinge cand el nu va mai fi langa mine, sa mi-o alimenteze. Dar nu, n-a fost asa. Focul asta nenorocit ce-mi mistuie sufletul nu vrea sa se stinga si nimeni nu poate sa-mi aline durerea de moarte. Numai atingerea lui mi-ar putea racori inima... Dar asta imi e imposibil... El nu e aici cu mine, sa-mi intinda bratele protectoare , care au reusit mereu sa ma faca sa cred ca viata e roz si roz e totul.
Buzele lui atat de reci mi-au trimis mereu fiori calzi prin corp. Cand ochii lui negri ma priveau , reuseam sa inot in infinit, sa razbat prin negura lor, sa gasesc soarele cald ce se ascundea in ei. El, demonul meu, imi aducea o parte din eden, ma facea sa gust din dulcea ambrozie numai cand imi atingea buzele.
Cantecele de mult uitate imi apar in fiecare vis... Soaptele lui fierbinti, ce erau ca o muzica pentru urechile mele, mi-au ramas intiparite in auz, facandu-ma sa nu mai doresc sa aud altceva. Mi-a soptit in atatea seri ca ma iubeste, incat credeam ca el va ramane mereu cu mine... Si chiar a ramas... Cu toate ca trupul lui nu mai este langa al meu, spiritul sau a ramas in inima mea. Amintirile dulci reusesc cat de cat sa-mi diminuieze gustul amarui din suflet...Inima lui e langa a mea, bat amandoua la unison,cu toate ca ne despart atatia kilometri. Nu am nevoie de altceva pentru a zambi, numai iubirea pe care i-o port imi readuc acea fericire inocenta pe care n-o folosesc decat cand amintirile mi se plimba prin mintea-mi incetosata, reusind sa faca soarele sa rasara.
2. Pe cand nu te cunosteam
Ok... Sa o luam de la inceput... Eu sunt Sakura Haruno, cea mai ipocrita fiinta de pe pamant...sau din Konoha, locul in care traiesc. Am numai 18 ani,dar sunt destul de matura. Cum? Pai, sa zicem ca n-am avut o viata prea usoara... Sau, mai bine zis, am avut o viata perfecta pana la varsta de 16 ani. Da... Atunci s-a produs tragedia vietii mele , care mi-a ruinat castelul de vise pe care el mi-l construise cu usurinta , avand parte de atata fericire, incat ma intreb daca durerea din sufletul meu nu incearca sa o rascumpere.
Inca de mica am fost un copil fericit... Ma rog , destul de fericit. Parintii mei, care sunt oameni de baza ai Japoniei, mi-au oferit tot ceea ce mi-am dorit, incercand astfel sa rascumpere orele pe care trebuia sa le petrec cu ei . Mama era mai mult pe platourile de filmare pentru unul dintre numeroasele ei filme, in timp ce tata, care era cel mai bine platit avocat al Japoniei, era 24 din 24 de ore in sala de judecata, reusind astfel sa uite sa-i ofere dragoste sufletul micut caruia i-au dat viata.
Recunosc... La inceput m-a durut enorm distanta asta dintre noi, dar in timp a inceput sa nu-mi mai pese. Am inceput sa uit ce inseamna dragostea parinteasca si am jurat ca, daca voi avea vreodata un copil, am sa-i ofer toata dragostea care mie mi-a lipsit. N-am sa las sa-l ajunga tristeatea, asa cum m-a ajuns pe mine inca de timpurie. Am ascuns toata dragostea pe care nu aveam cui sa o ofer in adancul sufletului, refugiindu-ma in taria rock-ului. Am renuntat la a comunica si am devenit retrasa. Un emo kid al zilelor noastre, daca e sa-i spunem asa.
Emokista din mine a fost rapid remarcata de cei din jurul meu. Pai, cum altfel, decat prin stilul meu vestimentar, atat de ciudat ? Vasta mea garderoba era intr-o nuanta de un negru dureros, iar ochii mei verzi erau intotdeauna inconjurati de negura fardului negru. La varsta de 14 ani mi-am facut chiar si piercing-uri in ambele parti ale buzelor si in limba, cu toate ca astea ii puneau intr-o lumina proasta imaginea atat de impunatoare a tatalui meu. De fapt, am incercat mereu sa fiu cat mai inchisa si mai retrasa, reusind astfel sa patez intr-un colt imaginea lui tata. . Singurul lucru pe care nu am incercat vreodata sa-l inchid la culoare a fost parul meu , ce era de un roz rapitor. As fi renuntat la orice, numai la nuanta aceea de roz, ce-mi lumina cat de cat viata, nu.
Stiu ca in generala nu am comunicat niciodata cu colegii mei, care ma priveau mereu ca pe ciudata clasei. Cu toate ca toti aveau bani, deoarece toate studiile mi le-am facut in scoli de fite, nimeni nu avea parte de prestigiul meu. Doar pentru ca eram fiica parintilor mei, apaream destul de des in ziare sau reviste, cu toate ca pe tata il deranja extrem de tare lucrul acesta. Nu eram un copil model, iar imaginea mea lasa de dorit. In loc sa ma fi imbracat ca un copil serios, eu purtam mereu tricouri , hanorace si blugi, de care atarnam tot felul de lanturi.
Imi amintesc ca la varsta de zece ani am inceput sa iau lectii de canto pe ascuns, deoarece prestigiosul avocat care-mi era parinte nu mi-ar fi permis niciodata sa fac asta . Imaginea mea rebela il punea intr-o postura proasta, pentru ca eu, ca fiind fiica lui, trebuia sa fiu un copil linistit si serios, care sa fie prima din clasa. Defapt, chiar eram prima din clasa, cu toate ca nu prea ma omoram cu invatatul, la nastere mostenind o parte din inteligenta iesita din comun a tatalui meu.
In fine, vocea mea era destul de buna, iar lucrata de un profesor bun, am reusit sa fac progrese uriase. Dar, cu toate ca profesorul meu ma indemna mereu sa ma apuc serios de cantat, niciodata nu mi-am imaginat ca voi ajunge pe scena. Tata avea alte planuri pentru mine. Dorea sa ii continui meseria, sa devin un avocat de succes, la fel ca el. Niciodata nu m-a intrebat daca eu imi doresc asta, caci ceea ce vroiam eu nu cred ca ar fi contat niciodata. Si, cu toate ca nu-mi displacea deloc dreptul, nu mi-as fi dorit vreodata sa ajung intr-o sala de judecata. De ce? Pentru ca nu as fi rezistat psihic unei asemenea tensiuni.
La 14 ani a fost admisa la cel mai bun liceu din Tokio. Parintii mei au dorit ca eu sa imi incep studiile in capitala, unde aveam mult mai multe posibilitati de a ma perfectiona. Ne-am mutat imediat din Konoha in Tokio, unde ai mei detineau o casa destul de mare... Ok... Nu era o casa, era o vila de trei etaje, construia in stil european, toata numai pentru mine, deoarece ai mei nu erau aproape niciodata "acasa". Tata avea procese importante in Europa, iar mama se ocupa de filmarea unui nou film in Nagasaki.
Imi amintesc vacanta de vara ca fiind cea mai monotona vacanta din viata mea. Zilele erau la fel... Eu stateam inchisa in camera mea si ascultam muzica la i-pod sau mai citeam cate ceva si ma duceam la lectiile de canto, atat de dragi mie.Cu toate ca eram libera ca pasarea cerului, nu faceam niciodata nimic pentru a-mi potoli plictiseala ce ma acaparase. Stiam ca era ultima mea vacanta in Konoha, dar nu-mi pasa prea tare. De fapt, eram chiar bucuroasa ca urma sa scap de toti colegii mei plini de sine.
Prima zi de liceu a venit ca o binecuvantare pentru mintea mea obosita sa mai stea inchisa. Cu cateva zile inainte ajunsesem in Tokio, dar nici in capitala nu ma prea plimbam, deoarece nu stiam imprejurimile si n-as fi vrut sa ma ratacesc. Singurul lucru pe care l-am vizitat a fost liceul.
In acea dimineata, m-am trezit devreme si am inceput sa ma pregatesc pentru scoala. Mi-am facut binemeritatul dus, dupa care mi-am imbracat noua uniforma, admirandu-ma in oglinda mare din camera mea. Camasa alba mi se mula perfect pe sanii destul de voluptosi pentru varsta mea, iar fusta scurta de blug negru imi descoperea picioarele micute si subtiri. Mi-am pus neglijent cravata roz si am inceput sa-mi decorez uniforma cu mici insigne. Pana si ciorapilor albi, ce ieseau usor din cizmele negre, le-am adaugat o fundita neagra si una roz. Parul ce-mi atarna pe spate imi incadra perfect fata, in timp ce fardul negru imi scotea in evidenta verdele pur al ochilor. Trebuie sa marturisesc ca eram foarte frumoasa, atat de frumoasa incat ma intrebam daca chiar a mea e reflexia din oglinda.
Eram decisa sa incep in forma primul an de liceu, caci aveam sa raman acolo pentru mult timp. Eram usor emotionata deoarece nu cunosteam pe nimeni, dar oricum eu nu eram prietenoasa, asa ca asta conta mai putin.
Cand m-am terminat de pregatit, mi-am luat ghiozdanul cu carti si am coborat in fata casei, unde soferul pe care mi-l angajase tata ma astepta. Dar eu aveam alte planuri... Vroiam sa merg singura pana la liceu, deoarece nu era prea departe. Vroiam sa fiu o persoana normala, nu sa ma cunoasca tot ca fiind Sakura Haruno, fiica marelui Yuri Haruno si a frumoasei actrite Mitsue Haruno. Vroiam ca ceilalti sa ma placa pentru ceea ce sunt , nu pentru cine sunt, dar asta era cu mult prea greu in viziunea mea.
Cand am ajuns la liceu eram trista , gandindu-ma ca si noii colegi ma vor considera o ciudata, un copil plin de bani si de fite. Stiu ca nu ar fi trebuit sa pun la suflet comentariile stupide ale fostilor mei colegi, dar uneori nu poti face asta. Pentru a uita de tristete, m-am decis sa ma uit pe liste , sa vad in ce clasa sunt repartizata. Marea mea surpriza a fost ca eram prima din generatia mea , fiind repartizata in clasa a IX-a A. Totusi, mai era un baiat, un anume Sasuke Uchiha, ce avea aceiasi medie ca si mine.
" Sasuke Uchiha"... Huh... Eram sigura ca mai auzisem acest nume, dar unde anume? "Uchiha"... "Uchiha" ... numele lui mi se invartea prin cap, dar m-am decis sa incerc sa il alung, deoarece chiar nu aveam nevoie de o grija in plus.
Au trecut doi ani de cand m-am despartit de el si inca ii simt prezenta ca si cand ieri m-ar fi sarutat ultima oara. Mereu am crezut ca dragostea mea pentru el se va stinge cand el nu va mai fi langa mine, sa mi-o alimenteze. Dar nu, n-a fost asa. Focul asta nenorocit ce-mi mistuie sufletul nu vrea sa se stinga si nimeni nu poate sa-mi aline durerea de moarte. Numai atingerea lui mi-ar putea racori inima... Dar asta imi e imposibil... El nu e aici cu mine, sa-mi intinda bratele protectoare , care au reusit mereu sa ma faca sa cred ca viata e roz si roz e totul.
Buzele lui atat de reci mi-au trimis mereu fiori calzi prin corp. Cand ochii lui negri ma priveau , reuseam sa inot in infinit, sa razbat prin negura lor, sa gasesc soarele cald ce se ascundea in ei. El, demonul meu, imi aducea o parte din eden, ma facea sa gust din dulcea ambrozie numai cand imi atingea buzele.
Cantecele de mult uitate imi apar in fiecare vis... Soaptele lui fierbinti, ce erau ca o muzica pentru urechile mele, mi-au ramas intiparite in auz, facandu-ma sa nu mai doresc sa aud altceva. Mi-a soptit in atatea seri ca ma iubeste, incat credeam ca el va ramane mereu cu mine... Si chiar a ramas... Cu toate ca trupul lui nu mai este langa al meu, spiritul sau a ramas in inima mea. Amintirile dulci reusesc cat de cat sa-mi diminuieze gustul amarui din suflet...Inima lui e langa a mea, bat amandoua la unison,cu toate ca ne despart atatia kilometri. Nu am nevoie de altceva pentru a zambi, numai iubirea pe care i-o port imi readuc acea fericire inocenta pe care n-o folosesc decat cand amintirile mi se plimba prin mintea-mi incetosata, reusind sa faca soarele sa rasara.
2. Pe cand nu te cunosteam
Ok... Sa o luam de la inceput... Eu sunt Sakura Haruno, cea mai ipocrita fiinta de pe pamant...sau din Konoha, locul in care traiesc. Am numai 18 ani,dar sunt destul de matura. Cum? Pai, sa zicem ca n-am avut o viata prea usoara... Sau, mai bine zis, am avut o viata perfecta pana la varsta de 16 ani. Da... Atunci s-a produs tragedia vietii mele , care mi-a ruinat castelul de vise pe care el mi-l construise cu usurinta , avand parte de atata fericire, incat ma intreb daca durerea din sufletul meu nu incearca sa o rascumpere.
Inca de mica am fost un copil fericit... Ma rog , destul de fericit. Parintii mei, care sunt oameni de baza ai Japoniei, mi-au oferit tot ceea ce mi-am dorit, incercand astfel sa rascumpere orele pe care trebuia sa le petrec cu ei . Mama era mai mult pe platourile de filmare pentru unul dintre numeroasele ei filme, in timp ce tata, care era cel mai bine platit avocat al Japoniei, era 24 din 24 de ore in sala de judecata, reusind astfel sa uite sa-i ofere dragoste sufletul micut caruia i-au dat viata.
Recunosc... La inceput m-a durut enorm distanta asta dintre noi, dar in timp a inceput sa nu-mi mai pese. Am inceput sa uit ce inseamna dragostea parinteasca si am jurat ca, daca voi avea vreodata un copil, am sa-i ofer toata dragostea care mie mi-a lipsit. N-am sa las sa-l ajunga tristeatea, asa cum m-a ajuns pe mine inca de timpurie. Am ascuns toata dragostea pe care nu aveam cui sa o ofer in adancul sufletului, refugiindu-ma in taria rock-ului. Am renuntat la a comunica si am devenit retrasa. Un emo kid al zilelor noastre, daca e sa-i spunem asa.
Emokista din mine a fost rapid remarcata de cei din jurul meu. Pai, cum altfel, decat prin stilul meu vestimentar, atat de ciudat ? Vasta mea garderoba era intr-o nuanta de un negru dureros, iar ochii mei verzi erau intotdeauna inconjurati de negura fardului negru. La varsta de 14 ani mi-am facut chiar si piercing-uri in ambele parti ale buzelor si in limba, cu toate ca astea ii puneau intr-o lumina proasta imaginea atat de impunatoare a tatalui meu. De fapt, am incercat mereu sa fiu cat mai inchisa si mai retrasa, reusind astfel sa patez intr-un colt imaginea lui tata. . Singurul lucru pe care nu am incercat vreodata sa-l inchid la culoare a fost parul meu , ce era de un roz rapitor. As fi renuntat la orice, numai la nuanta aceea de roz, ce-mi lumina cat de cat viata, nu.
Stiu ca in generala nu am comunicat niciodata cu colegii mei, care ma priveau mereu ca pe ciudata clasei. Cu toate ca toti aveau bani, deoarece toate studiile mi le-am facut in scoli de fite, nimeni nu avea parte de prestigiul meu. Doar pentru ca eram fiica parintilor mei, apaream destul de des in ziare sau reviste, cu toate ca pe tata il deranja extrem de tare lucrul acesta. Nu eram un copil model, iar imaginea mea lasa de dorit. In loc sa ma fi imbracat ca un copil serios, eu purtam mereu tricouri , hanorace si blugi, de care atarnam tot felul de lanturi.
Imi amintesc ca la varsta de zece ani am inceput sa iau lectii de canto pe ascuns, deoarece prestigiosul avocat care-mi era parinte nu mi-ar fi permis niciodata sa fac asta . Imaginea mea rebela il punea intr-o postura proasta, pentru ca eu, ca fiind fiica lui, trebuia sa fiu un copil linistit si serios, care sa fie prima din clasa. Defapt, chiar eram prima din clasa, cu toate ca nu prea ma omoram cu invatatul, la nastere mostenind o parte din inteligenta iesita din comun a tatalui meu.
In fine, vocea mea era destul de buna, iar lucrata de un profesor bun, am reusit sa fac progrese uriase. Dar, cu toate ca profesorul meu ma indemna mereu sa ma apuc serios de cantat, niciodata nu mi-am imaginat ca voi ajunge pe scena. Tata avea alte planuri pentru mine. Dorea sa ii continui meseria, sa devin un avocat de succes, la fel ca el. Niciodata nu m-a intrebat daca eu imi doresc asta, caci ceea ce vroiam eu nu cred ca ar fi contat niciodata. Si, cu toate ca nu-mi displacea deloc dreptul, nu mi-as fi dorit vreodata sa ajung intr-o sala de judecata. De ce? Pentru ca nu as fi rezistat psihic unei asemenea tensiuni.
La 14 ani a fost admisa la cel mai bun liceu din Tokio. Parintii mei au dorit ca eu sa imi incep studiile in capitala, unde aveam mult mai multe posibilitati de a ma perfectiona. Ne-am mutat imediat din Konoha in Tokio, unde ai mei detineau o casa destul de mare... Ok... Nu era o casa, era o vila de trei etaje, construia in stil european, toata numai pentru mine, deoarece ai mei nu erau aproape niciodata "acasa". Tata avea procese importante in Europa, iar mama se ocupa de filmarea unui nou film in Nagasaki.
Imi amintesc vacanta de vara ca fiind cea mai monotona vacanta din viata mea. Zilele erau la fel... Eu stateam inchisa in camera mea si ascultam muzica la i-pod sau mai citeam cate ceva si ma duceam la lectiile de canto, atat de dragi mie.Cu toate ca eram libera ca pasarea cerului, nu faceam niciodata nimic pentru a-mi potoli plictiseala ce ma acaparase. Stiam ca era ultima mea vacanta in Konoha, dar nu-mi pasa prea tare. De fapt, eram chiar bucuroasa ca urma sa scap de toti colegii mei plini de sine.
Prima zi de liceu a venit ca o binecuvantare pentru mintea mea obosita sa mai stea inchisa. Cu cateva zile inainte ajunsesem in Tokio, dar nici in capitala nu ma prea plimbam, deoarece nu stiam imprejurimile si n-as fi vrut sa ma ratacesc. Singurul lucru pe care l-am vizitat a fost liceul.
In acea dimineata, m-am trezit devreme si am inceput sa ma pregatesc pentru scoala. Mi-am facut binemeritatul dus, dupa care mi-am imbracat noua uniforma, admirandu-ma in oglinda mare din camera mea. Camasa alba mi se mula perfect pe sanii destul de voluptosi pentru varsta mea, iar fusta scurta de blug negru imi descoperea picioarele micute si subtiri. Mi-am pus neglijent cravata roz si am inceput sa-mi decorez uniforma cu mici insigne. Pana si ciorapilor albi, ce ieseau usor din cizmele negre, le-am adaugat o fundita neagra si una roz. Parul ce-mi atarna pe spate imi incadra perfect fata, in timp ce fardul negru imi scotea in evidenta verdele pur al ochilor. Trebuie sa marturisesc ca eram foarte frumoasa, atat de frumoasa incat ma intrebam daca chiar a mea e reflexia din oglinda.
Eram decisa sa incep in forma primul an de liceu, caci aveam sa raman acolo pentru mult timp. Eram usor emotionata deoarece nu cunosteam pe nimeni, dar oricum eu nu eram prietenoasa, asa ca asta conta mai putin.
Cand m-am terminat de pregatit, mi-am luat ghiozdanul cu carti si am coborat in fata casei, unde soferul pe care mi-l angajase tata ma astepta. Dar eu aveam alte planuri... Vroiam sa merg singura pana la liceu, deoarece nu era prea departe. Vroiam sa fiu o persoana normala, nu sa ma cunoasca tot ca fiind Sakura Haruno, fiica marelui Yuri Haruno si a frumoasei actrite Mitsue Haruno. Vroiam ca ceilalti sa ma placa pentru ceea ce sunt , nu pentru cine sunt, dar asta era cu mult prea greu in viziunea mea.
Cand am ajuns la liceu eram trista , gandindu-ma ca si noii colegi ma vor considera o ciudata, un copil plin de bani si de fite. Stiu ca nu ar fi trebuit sa pun la suflet comentariile stupide ale fostilor mei colegi, dar uneori nu poti face asta. Pentru a uita de tristete, m-am decis sa ma uit pe liste , sa vad in ce clasa sunt repartizata. Marea mea surpriza a fost ca eram prima din generatia mea , fiind repartizata in clasa a IX-a A. Totusi, mai era un baiat, un anume Sasuke Uchiha, ce avea aceiasi medie ca si mine.
" Sasuke Uchiha"... Huh... Eram sigura ca mai auzisem acest nume, dar unde anume? "Uchiha"... "Uchiha" ... numele lui mi se invartea prin cap, dar m-am decis sa incerc sa il alung, deoarece chiar nu aveam nevoie de o grija in plus.