21-03-2009, 11:03 PM
Off topic: Salutare! M-am gandit sa mai scriu si eu ceva.
Doar nu ati uitat ca asta e pen-ultimul capitol, nu? Dar nu va speriati, voi mai scrie cateva sezoane dupa acest prim sezon in care am invatat atat de multe "trucuri de scriitor" de la voi.
Cap. 8- Disperare fatala (Partea II)
Zilele de vara treceau cu repeziciune in marea metropola japoneza.
Astfel, luna august isi facu aparitia in urma "suratelor" ei varatece, caldura soarelui si a vazduhului crescand cu fiecare zi, ora, minut si poate chiar secunda.
Intr-un birou din compania N-G era liniste si pace. Ciudat nu-i asa? La cat de multa galagie ea acolo de obicei....
Dar in acea zi, nici unul dintre cei doi, fie energicul si candva... nebunaticul Shuichi Shindou, fie frumosul si excentricul novelist Yuki Eiri.
Asa ca, lipsiti de energie, cei doi stateau relaxati pe doua scaune, incercand sa se minta unul pe celalalt ca oboseala nu-i putea "atinge", acest lucru fiind insa imposibil si cei doi continuand sa leneveasca, pana cand soneria de la telefonul vocalistului incepu sa sune, trezindu-i din "visare".
-Yuki, telefonu'...., spuse Shu adormit, crezand ca telefonul novelistului este "vinovatul" trezirii lor bruste.
-Nu e al meu. Eu nu-mi pun melodiile tale la ringtone, duda! il mustra novelistul.
-Bine, bine! Lsa-ma sa raspund, mai! ii replica obraznic Shuichi.
Shu ridica aparatul de culoare argintie care vibra si suna necontenit.
-Da...., raspunse el plictisit.
-Buna.... iubire.... ce mai.... faci? ii raspunse tremurand si cu pauze in vorbire nimeni alta decat sotia lui.
-Ah.... Tu erai. Credeam ca e Tohma sau poate Ryu sau Hiro.... sau poate oricine altcineva ce are ceva important sa-mi spuna si care se grabeste sa zica ce-are de zis si poate care vorbeste si coerent, nu? i-o taie Shuichi.
-Ma ierti... eu doar vroiam sa-ti spun.... sa te rog.... adica... diseara o sa vin la companie... si sa mergem... impreuna... acasa, vrei? ii replica ea timid.
-Am de ales? Vino daca vrei..... oricum n-am nimic de facut, deci poti veni pe la 6. Iti comvine? continua el pe un ton superior.
-Multumes, iubitule! ii spuse ea, un zambet sters aparandu-i pe chipul palid si melancolic, dar atat de angelic.
-Lasa dulcegariile! Sti ca nu-ti permit sa-mi vorbesti asa! o mustra cu duritate vocalistul.
-Ma scuzi.... ne vedem disera! incerca ea sa incheie.
-Pa! inchieie vocalistul, dupa care un ton de ocupat se auzi strident pentru auzul fin al Mellissei.
-Ce dorea, "doamna" ? il intreba plictisit novelistul.
-O tampenie. Nici ea nu cred ca stie de ce m-a sunat, dar cert e ca trebuie sa plec devreme azi. Ma scuzi! ii lamuri Shuichi curiozitatea iubitului sau, terminand cu niste scuze deoarece ei nu vor mai avea timp pentru relatia lor in acea zi.
-Nu ma supar. Mergem sa mancam? il intreba apoi novelistul, schimband brusc subiectul.
-Desigur. Sunt lihnit! ii raspunse Shu, afisand unul din rarele in, ultima vreme, sale zambete.
-Si eu sunt lihnit. Dar nu de foame...., isi expuse Yuki punctul de vedere, zambind pervers.
-Yuki! reusi sa spuna vocalistul inrosindu-se ca o adolescenta timida.
-Ce? Nu pot sa-i fac avansuri iubitului meu? spuse novelistul scotandu-i limba.
- Nebunule! spuse in soapta vocalistul.
Intre timp insa, in vila vocalistului, Mellissa plangea cu lacrimi amare si triste care parca ii ardeau ochii inchisi la culoare.
Isi iubea mult sotul si relatia lor fusese buna la inceput dar tot timpul era... Yuki si mereu... Yuki prezent in viata lor.
In acele momente de tristete, tanara isi amintea momentele disperate din ziua logodnei lor cand acelui Yuki, barbatul pe care-l ura atat de mult, i se facuse rau parca intentionat.
Astfel, ura ei crestea in fiecare moment, facand-o sa lupte pentru a-l castiga pe sotul ei.
Curand veni si dup-amiaza, momentul zilei cand Suichi pleca alaturi de sotia lui si Yuki ramase in birou, primind un telefon surpriza de la nimeni altul decat Tohma Seguchy.
-Salut, Yuki! il saluta blondinul de la celalalt capat al firului.
-Buna! ii replica novelistul care isi arcui spatele pe spatarul scaunului, punandu-si picioarele pe birou si pregatindu-se pentru o discutie lunga cu prietenul sau.
-Auzi, Yuki?
-Din 1978, Tohma!
-Ce rimeaza cu "ochi negri" ? il intreba apoi.
-Daca vrei sa-i scri surorii mele o poezie de dragoste sa sti ca ochii ei sunt albastrii si nu negri.
-Nu vreau sa scriu poezii! Doar n-am innebunit sa ma fac poet peste noapte, nu? ii replica Tohma.
-Ai dreptate.... dar totusi la ce iti trebuie? il intreba curios Yuki.
-Scriu o noua melodie pentru "ai mei" Ryu si Noriko, iar melodia se intituleaza "Behind Black Eyes".
-Oh! Atunci mult noroc la scris, draguta! il incuraja Yuki.
-Multumesc, voi avea nevoie. La revedere, Yuki! Sau cum se spune pe la noi... bye, Yuki!
-Bye! ii raspunse si novelistul.
"Ce nebun! Nu mai are ocupatie...." gandi novelistul zambind.
Dar nu apuca sa-si termine gandul ca telefonul lui suna, cineva de la spital anuntandu-l ca Shuichi si nevasta lui au avut un accident de masina.
Yuki nu mai percepu tot mesajul ci doar fugi ca un apucat prin firma strigand ca Shuichi e ranit si adunandu-i in jurul sau pe toti prietenii lui Shu, carora le povesti cu greu cele intamplate.
Mai tarziu, se adunara cu totii la spital, locul in care aveau sa-l gaseasca pe dragul lor prieten, din fericire doar cu cateva vanatai si zgarieturi "acompaniate" de o ruptura de glezna.
-Il puteti vedea, dar nu toti ci doar o persoana mai importanta care sa-i aline durerea.... pentru ca din nefericire... domnul Shindou tocmai a aflat ca si-a pierdut sotia.
-Yuki, du-te! spusera ceilalti in cor.
-Desigur...., raspunse novelistul miscat de ultimele intamplari.
Intrand in salon, Yuki isi zari iubitul ce statea pe marginea patului cu capul plecat si ochii inchisi din care picurau lacrimi.
-Iubire! spuse Yuki mergand la el si imbratisandu-l strans.
-Yuki...., ii sopti el plangand.
-Sunt aici. Nu mai plange! ii spuse novelistul sarutandu-i parul roz precum florile de ciresi.
-Yuki, ma simt groaznic! izbucni Shuichi, plangand cu sugituri.
-Vom depasi asta impreuna, Shuichi. Promit! ii spuse novelistul, strangandu-l la piept pe vocalist.
Shuichi suferea dar in bratele novelistului se simtea protejat de orice durere din inima lui.
Doar nu ati uitat ca asta e pen-ultimul capitol, nu? Dar nu va speriati, voi mai scrie cateva sezoane dupa acest prim sezon in care am invatat atat de multe "trucuri de scriitor" de la voi.
Cap. 8- Disperare fatala (Partea II)
Zilele de vara treceau cu repeziciune in marea metropola japoneza.
Astfel, luna august isi facu aparitia in urma "suratelor" ei varatece, caldura soarelui si a vazduhului crescand cu fiecare zi, ora, minut si poate chiar secunda.
Intr-un birou din compania N-G era liniste si pace. Ciudat nu-i asa? La cat de multa galagie ea acolo de obicei....
Dar in acea zi, nici unul dintre cei doi, fie energicul si candva... nebunaticul Shuichi Shindou, fie frumosul si excentricul novelist Yuki Eiri.
Asa ca, lipsiti de energie, cei doi stateau relaxati pe doua scaune, incercand sa se minta unul pe celalalt ca oboseala nu-i putea "atinge", acest lucru fiind insa imposibil si cei doi continuand sa leneveasca, pana cand soneria de la telefonul vocalistului incepu sa sune, trezindu-i din "visare".
-Yuki, telefonu'...., spuse Shu adormit, crezand ca telefonul novelistului este "vinovatul" trezirii lor bruste.
-Nu e al meu. Eu nu-mi pun melodiile tale la ringtone, duda! il mustra novelistul.
-Bine, bine! Lsa-ma sa raspund, mai! ii replica obraznic Shuichi.
Shu ridica aparatul de culoare argintie care vibra si suna necontenit.
-Da...., raspunse el plictisit.
-Buna.... iubire.... ce mai.... faci? ii raspunse tremurand si cu pauze in vorbire nimeni alta decat sotia lui.
-Ah.... Tu erai. Credeam ca e Tohma sau poate Ryu sau Hiro.... sau poate oricine altcineva ce are ceva important sa-mi spuna si care se grabeste sa zica ce-are de zis si poate care vorbeste si coerent, nu? i-o taie Shuichi.
-Ma ierti... eu doar vroiam sa-ti spun.... sa te rog.... adica... diseara o sa vin la companie... si sa mergem... impreuna... acasa, vrei? ii replica ea timid.
-Am de ales? Vino daca vrei..... oricum n-am nimic de facut, deci poti veni pe la 6. Iti comvine? continua el pe un ton superior.
-Multumes, iubitule! ii spuse ea, un zambet sters aparandu-i pe chipul palid si melancolic, dar atat de angelic.
-Lasa dulcegariile! Sti ca nu-ti permit sa-mi vorbesti asa! o mustra cu duritate vocalistul.
-Ma scuzi.... ne vedem disera! incerca ea sa incheie.
-Pa! inchieie vocalistul, dupa care un ton de ocupat se auzi strident pentru auzul fin al Mellissei.
-Ce dorea, "doamna" ? il intreba plictisit novelistul.
-O tampenie. Nici ea nu cred ca stie de ce m-a sunat, dar cert e ca trebuie sa plec devreme azi. Ma scuzi! ii lamuri Shuichi curiozitatea iubitului sau, terminand cu niste scuze deoarece ei nu vor mai avea timp pentru relatia lor in acea zi.
-Nu ma supar. Mergem sa mancam? il intreba apoi novelistul, schimband brusc subiectul.
-Desigur. Sunt lihnit! ii raspunse Shu, afisand unul din rarele in, ultima vreme, sale zambete.
-Si eu sunt lihnit. Dar nu de foame...., isi expuse Yuki punctul de vedere, zambind pervers.
-Yuki! reusi sa spuna vocalistul inrosindu-se ca o adolescenta timida.
-Ce? Nu pot sa-i fac avansuri iubitului meu? spuse novelistul scotandu-i limba.
- Nebunule! spuse in soapta vocalistul.
Intre timp insa, in vila vocalistului, Mellissa plangea cu lacrimi amare si triste care parca ii ardeau ochii inchisi la culoare.
Isi iubea mult sotul si relatia lor fusese buna la inceput dar tot timpul era... Yuki si mereu... Yuki prezent in viata lor.
In acele momente de tristete, tanara isi amintea momentele disperate din ziua logodnei lor cand acelui Yuki, barbatul pe care-l ura atat de mult, i se facuse rau parca intentionat.
Astfel, ura ei crestea in fiecare moment, facand-o sa lupte pentru a-l castiga pe sotul ei.
Curand veni si dup-amiaza, momentul zilei cand Suichi pleca alaturi de sotia lui si Yuki ramase in birou, primind un telefon surpriza de la nimeni altul decat Tohma Seguchy.
-Salut, Yuki! il saluta blondinul de la celalalt capat al firului.
-Buna! ii replica novelistul care isi arcui spatele pe spatarul scaunului, punandu-si picioarele pe birou si pregatindu-se pentru o discutie lunga cu prietenul sau.
-Auzi, Yuki?
-Din 1978, Tohma!
-Ce rimeaza cu "ochi negri" ? il intreba apoi.
-Daca vrei sa-i scri surorii mele o poezie de dragoste sa sti ca ochii ei sunt albastrii si nu negri.
-Nu vreau sa scriu poezii! Doar n-am innebunit sa ma fac poet peste noapte, nu? ii replica Tohma.
-Ai dreptate.... dar totusi la ce iti trebuie? il intreba curios Yuki.
-Scriu o noua melodie pentru "ai mei" Ryu si Noriko, iar melodia se intituleaza "Behind Black Eyes".
-Oh! Atunci mult noroc la scris, draguta! il incuraja Yuki.
-Multumesc, voi avea nevoie. La revedere, Yuki! Sau cum se spune pe la noi... bye, Yuki!
-Bye! ii raspunse si novelistul.
"Ce nebun! Nu mai are ocupatie...." gandi novelistul zambind.
Dar nu apuca sa-si termine gandul ca telefonul lui suna, cineva de la spital anuntandu-l ca Shuichi si nevasta lui au avut un accident de masina.
Yuki nu mai percepu tot mesajul ci doar fugi ca un apucat prin firma strigand ca Shuichi e ranit si adunandu-i in jurul sau pe toti prietenii lui Shu, carora le povesti cu greu cele intamplate.
Mai tarziu, se adunara cu totii la spital, locul in care aveau sa-l gaseasca pe dragul lor prieten, din fericire doar cu cateva vanatai si zgarieturi "acompaniate" de o ruptura de glezna.
-Il puteti vedea, dar nu toti ci doar o persoana mai importanta care sa-i aline durerea.... pentru ca din nefericire... domnul Shindou tocmai a aflat ca si-a pierdut sotia.
-Yuki, du-te! spusera ceilalti in cor.
-Desigur...., raspunse novelistul miscat de ultimele intamplari.
Intrand in salon, Yuki isi zari iubitul ce statea pe marginea patului cu capul plecat si ochii inchisi din care picurau lacrimi.
-Iubire! spuse Yuki mergand la el si imbratisandu-l strans.
-Yuki...., ii sopti el plangand.
-Sunt aici. Nu mai plange! ii spuse novelistul sarutandu-i parul roz precum florile de ciresi.
-Yuki, ma simt groaznic! izbucni Shuichi, plangand cu sugituri.
-Vom depasi asta impreuna, Shuichi. Promit! ii spuse novelistul, strangandu-l la piept pe vocalist.
Shuichi suferea dar in bratele novelistului se simtea protejat de orice durere din inima lui.