FOTM - Septembrie - Lucrari

[Lia]

Stilul de vot

Lucrarile vor avea un sistem de vot prin poll si prin postari, cu prima valorand un singur punct, continuand cu voturile justificate care valoreaza trei puncte. Nu exista criterii de jurizare, dar in acelasi timp nu vreau sa vad posturi cu sute de emoticoane si exprimari seci pe frecventa 'este adorabila/misto/bengoasa/marfa si imi place mult, mult, mega mult, dar sunt prea entuziast/a ca sa spun si de ce'.

Castigatorul va primi medalia corespunzatoare si optiunea de a alege tema urmatoare, iar cea mai buna critica de asemenea va primi medalia de 'best critique'.

Sa inceapa jocurile

Mandria unui suflet egoist

A deschis surazatoare, aproape melancolica, fereastra ce-i dezvaluia lipsita de secrete orasul plin de viata in care forfotea neincetat mii de suflete agitate, grabite parca de o graba neinsemnata, neinteleasa, dar care totusi, avea puterea de a le insufleti, de a le face neobosite in incercarea lor de a-si atinge scopul pe care, cu atata daruire cautau sa il indeplineasca zi de zi.
Privea cu tristete cladirile impunatoare ce se inaltau inaintea ei atat de grandioase, mandre, sclipitoare in razele fierbinti ale unui soare tarziu de august,tinzand parca spre cerul infinit, printre norii albi precum neaua,cautand parca sa stapaneasca prin amploarea lor intreg pamantul. Ii placea orasul. Asa...zgomotos, rautacios, morocanos, plin de pricole nebanuite, si totusi...atat de inocent precum sufletul unui copil ce vedea pentru intaia oara lumina. Uneori,obosita de munca la birou, de probleme marunte ce se iveau de nicaieri, dar care trebuiau totusi rezolvate, ii placea sa se trezeasca din agitatele-i vise, pentru a admira in toiul noptii, cerul plin de stele incadrat intre cladirile mult prea inalte, printre beculete stralucitoare, acompaniat de zgomote bizare, insa placute, oferindu-si astfel un rasfat neobisnuit,insa atat de necesar.Era destul pentru a zambi din nou, pentru a uita o clipa de toate grijile,cufundandu-se in galagia asurziatoare a metropolei vesnic treze. Orasul o primise,nu cu caldura si bunavointa, ci din contra. Raceala pe care o simtise atunci cand pasise pentru intaia oara in acel mediu atat de diferit de micul ei orasel pe care il parasise cu zambetul pe buze, o facuse sa-si aminteasca de nenumaratele documentare pe care le citise despre climatul boreal.Ura, atat cat poate incapea in sufletul unei persoane, sa-si simta corpul atins de fiorii frigului.Tocmai de aceea a fost atat de zdrobita de brutala primire pe care orasul i-o facuse,dezvaluindu-i una dintre cele mai intunecate fete ale sale, lasand-o deznadajduita,plina de amareala unei dezamagiri crunte.Nu a renuntat insa.Plecase de acasa cu un singur gand si avea sa-si tina promisiunea pe care si-o facuse siesi. Indiferent de cat de greu si deluros va fi drumul, avea sa cucereasca cu orice pret aceea jungla brutala,un diamant neslefuit, pe care cu rabdare, perseverenta si curaj, avea sa-l modeleze dupa bunul ei plac, oferindu-i intr-un final locul de oanoare: la degetul ei mic!
Il cucerise intradevar. Fara ca nimeni sa se astepte, fara ca nimeni sa spere, ea, o simpla nou-venita reusise sa realizeze ceea ce pentru o lume intreaga ar fi fost imposibil. Reusise sa-si depaseasca pana si propriile-i asteptari si sa invinga, nu fara efort ori durere, prea puternica metropola , atat de ravnita de toti, insa de nimeni cucerita pe deplin. Isi inlocuise linistitul orasel de la poalele muntilor, acel colt de rai,paradisul oricarui om ce cauta pacea si linistea, frumusetea si puritatea cu o metropola agitata, in continua miscare, neobosita, plina de lucruri ce la inceput i se parusera atat de bizare, uneori barbare.Nici macar o secunda nu ii paruse rau. Da! Era galagios, periculos,poate inselator si inca departe de a fi civilizat...insa era al ei. Era propriul ei" colt de rai", toxic, nociv, de neinteles...insa al ei.
Nu-si regretase decizia si nici nu intentiona sa o faca vreodata. Isi iubea noua casa. Da, ii fusese destul de greu sa se acomodeze cu duritatea si brutalitatea pe care oamenii le aplicau in fiecare lucru pe care il infaptuiau.I se parea irelevant si inutil insa nu s-a impotrivit. Facea lucrurile in propriul ei fel,incercand sa ignore ceea ce o deranja sau pur si simplu nu ii atragea atentia din simplul fapt ca nu ii exprima ceea ce ea, cea nou-venita, si plina de obiceiuri traznite, voia sa vada. A fost greu pentru ea sa inteleaga orasul, insa si mai greu ii fusese oasului sa-si deschida portile imense din fier primind astfel inca o persoana neinitiata, lipsita de cunostinte utile, folositoare, ce avea acelasi obiectiv ca si ceilalti dinaintea ei: sa-si indeplineasca visele. Da sigur! De parca el, orasul, ar fi jobenul unui magician priceput, capabil sa adaposteasca iepuri, carti, trucuri amuzante, ori vise hazardate, lipsite de orice originalitate ori autenticitate, si ca, la indemnul magicianului, sa le dezvaluie oricui, oriunde, doar pentru ca poate. Nu! Bineinteles ca nu,iar ea, desi stia ce avea de facut, si spera sa ajunga cat mai repede si comod acolo unde isi propusese, nu se asteptase nici macar o secunda sa ii fie usor. Era ca si ceilalti, acelasi vis, acelasi tel, poate chiar acelasi curaj. Ce o deosebea insa pe ea de restul lumii, ce o facea o favorita a orasului, un cetatean demn de o metropola, era ceea ce orasul pretuia mai mult : viclenia.
Dobandise acesta"calitate",daca poate fi numita asa, nu dintr-o necesitate care sa o impinga spre a infaptui fapte necugetate, ci mai degraba din dorinta de a iesi din propriile-i tipare, de a -si reinventa propria persoana, mult prea legata de vechile principii, insuflate inca de la nastere, crescuta si educata in tipicul mediu rustic, pe cat de frumos si linistitor, pe atat de neinduestulator si inutil pentru o fire libera, dedicata propriilor nevoi si necesitati care nu se lasa doborata de niste traditii stupide ce nu ii ofereau nici o sadisfactie in afara de aceea de a le cunoaste. Stia prea bine ca aici, in mijlocul unui necunoscut crud,fragil, imposibil de descifrat, nu isi putea permite sa lase la voia intamplari soarta viitoarelor reusite, si asa destul de greu de obtinut. Pasise nesigura, aproape tematoare, constiientizand ca pentru ea nu exista decat o optiune: succesul.
Zambi trista,ratacind sovaitoare privirea-i clara si impunatoare peste peisajul atat de indragit de ea, cea care mereu visase la o astfel de viata, intr-un astfel de loc, insa tot atat de detestat, urat si batjocorit de milioane suflete salbatice, cautatoare de verdeata, de natura,in mijlocul careia sa se simta eliberati de menghina in care orasul ii prindea zilnic. Nu ii pasa ! Stia prea bine cat de mult isi dorise sa obtina ceea ce acum avea din plin ,cat de mult se dedicase propriei cauze,ignorand aproape cu rautate ajutorul ce ii fusese cerut de atatea ori. Comisese greseli...atat de multe incat poate o viata intraga nu ii ajungea sa le enumere.Nu o deranja ,iar remuscarile disparusera demult. Orasul o iertase!
Tresari usor la auzul micului zgomot ce se auzi in spatele ei, stiind prea bine ca timpul, atat de neravas nu mai avea rabdare, si ca, in curand va trebui sa se desparta de privelistea ce ii oferea atata liniste si siguranta, dar care, pe zi ce trece i se parea mai straina, mai necunoscuta. Isi inclina usor capul, atingand cu degetele-i fine fereastra.
-Doamna,limuzina va asteapta ! auzi glasul gros al lui Joseph ce o dojenea cald .
-Stiu Joseph, stiu. Imi luam ramas-bun!

Am plantat otel

De multa vreme ploaia nu mai e apa; la fiecare rupere de nori sau cadere neinsemnata de stropi incolori – oh, pana prin 2013 atat de frumosi si inofensivi – oamenii alearga crispati si se-nchid in adaposturi special amenajate pe strazi, ori in cele mai uscate si intunecate colturi din locuinte. isi pornesc sistemele de ventilatie si le tureaza la maxim ca sa reduca umiditatea cat mai mult, sa nu cumva sa se infiltreze catusi de putin ceva de afara. Sunt roboti ce patruleaza cu zeci de tentacule, brate de fier cu tuburi, masoara si evapora orice strop in plus. Umanitatea ramasa tremura ghemuita intr-un colt cand ploua – cei putini, doar cateva zeci de mii care au ramas din miliarde inca se mai apara... printre care si eu.

Ce-i ploaia? Ce-s toate manifestarile naturale care-n trecut dadeau frumusetea Terrei? De ce ne ascundem acum, de ce ne aparam si plangem de frica prin vagaune? E simplu... (Oh, ma duc mai intai sa-mi resetez robotul si revin... Asa, mi-e tare frica, masina aia fara suflet va ceda, mai bine ma omor decat sa ajung ca ceilalti. Ce Dumnezeu ne-am facut?) ... tocmai de asta nu inteleg, e prea simplu si totusi n-am fost capabili sa intelegem. Nu stiu cum o sa scap de aici sau daca o voi face vreodata, nu pot parasi blocul asta, orasul blestemat, o imensa metropola lipsita de viata, desi noi si ceilalti de afara inca respiram. Vreau sa plec departe de orice urma de tehnologie, sa ajung intre doi copaci si sa plantez doua boabe de fasole, sa le ingrijesc pana cresc frumoase, sa stau zile intregi si sa le admir, sa ma concentrez atat de tare incat sa asimilez fotosinteza si sa o traiesc!... Vreau sa ies de aici, imi vine sa plang atunci cand imi amintesc. E o teroare inimaginabila, simt cum innebunesc, nu mai pot respira stand cu frica in suflet tot timpul.. Vezi tu, nu putem iesi afara cand ploua; daca mai vrem sufletul si farama de umanitate ce-a mai ramas in noi, suntem condamnati sa stam inchisi mai mereu si sa le aparam. Nu ploua apa, s-a dus! si tu erai frustrat cand, prin 2012, la oras, ploua! Urlai ca vrei sa iesi cu prietenii si nu poti pentru ca te uzi; pe mine ma arde! Ca nu ploua cu apa la oras, ploua acid! Ploua cu stres, ploua cu ura, acum ploua cu altceva. Picurii din cer nu mai sunt incolori si inofensivi, nu mai amintesc omului ca mai importante-s lucrurile marunte, dar frumoase, sufletul omului, sunt rosii... de cele mai multe ori. Sunt rosii si ard, rosii si degaja stres, ard sufletul! Noapte de noapte strang marginea patului si dimineata ma trezesc inimaginabil de transpirat. Cerul e rosu si se-aud urlete disperate de durere ale celor care odata erau ca tine in toiul noptii! Sunt arsi... sunt corupti si transforma'i odata iesiti, sunt inrolati contrar vointei in randul celor ca ei, cei care fac parte din OUOV, Organizatia Urbana, Organizatia ce da Viata...

- A-nceput! imi sopti discret in ureche Alecsander, alt om care a rezistat cu mine.
Mi-e mila de el, va ceda in curand, nu mai poate, va fugi afara cand cerul plange rosu.
- Treci jos! i-am spus si l-am impins spre perete, din pacate prea tare, a-nceput sa i se scurga un fir de sange pe buza-n jos.
Suntem inimaginabil de sensibili acum, noi, oamenii, soarele n-a mai stralucit cum trebuie de ani in metropola asta... si cand rasare frumos nu putem iesi afara, sunt cei inrolati care pandesc sa ne injunghie si sa ne otraveasca, sa ne fure sufletul si sa ne racoleze.
- Eu ies... eu nu mai pot, imi spuse.
Nu stiam ce sa-i mai zic.
- Nu te duce, Alecsander! Sufletul e comoara noastra, de ce s-o dam orasului? De ce sa devenim sclavii lumii moderne, de ce sa fim inrolati doar ca e mai simplu? De ce toata lumea alege simplitatea in defavoarea pastrarii celor mai importante lucruri care ne definesc? Vrei sa muncesti 24/7, sa fii un om modelat dupa cum vor cei din metropola? N-ai sa mai schitezi niciun singur zambet si nici la vioara nu vei mai canta, Alecsander! Ai sa fi o simpla unealta de care se vor folosi pentru munca otravita, truda din birouri, te vor napadi simptomele depresiei, monotonia ce arde toata creativitatea...
- Nu-mi mai spune, taci ca ma ia sila, imi reprosa.
- ... fara personalitate, sentimente, toate vor fi spalate de stropii cei rosii, de lumea cea moderna, de gramada de otel in care traim, care a omorat pana si natura! Noi ne-am facut-o cu mana noastra; am nimicit si valorizat aspecte ce-n final, duse la o asemenea intensitate, s-au materializat, cucerit si raspandit, iar acum s-au intors impotriva noastra. Am plantat otel!
il priveam in ochi si-l vedeam cum plangea. Erau lacrimi, de mult n-am mai vazut lacrimi, sufletul dadea semne ca exista si asta nu era deloc bine in orasele lui 2055. Aveau sa ne localizeze si sa ne ia cu forta afara.
- Taci, Jake, taci odata! Crezi ca nu stiu? Dar nu mai pot... Lasa-ma, am innebunit, vezi bine!

Isi lua vioara in mana si incepu sa miste arcusul firav pe corzile viorii. Canta o melodie ce putea inmuia orice fiinta pierduta.
intre timp mi-am intors privirea spre fereastra aproape facuta zop. Ne localizasera cei de la OUOV in timpul marsului zilnic si incercau sa patrunda in cladire. Alarmele de pe pereti devenisera rosii si ne avertizau ca exista scurgeri de otrava – otrava de afara. Ploua torential iar cerul era mai rosu ca de obicei in clipele acestea in care aproape agonizam de frica. Acidul ploii se scurgea pe fereastra si pe peretii cladirilor imense, ardea pana si otelul si-l macina sau facea rosu. Sute de oameni imbracati la fel, tunsi la fel si cu aceleasi miscari marsaluiau in coloane impecabile pe bulevardele de afara, cu serviete in mana, unii in masini patratoase, altii pe jos, pe langa. Nu schitau nimic, desi pe unii ii ardea ploaia – insa nu li se vedea carnea, ci doar circuite!, devenisera deja roboti -, fata lor era complet amortita, nici macar nu clipeau! Mergeau in ritm alert spre cladirile cu birouri si tranteau usile in spatele lor. Priveam, deci, pierdut si inghetat peisajul apocaliptic de afara. Plansi, secatuiti de puteri, cei care au fost tarati din case zaceau pe asfalt in bataia picaturilor care le atingeau pielea si-o transformau oribil... „Asa voi ajunge si eu”, imi spuneam, „nu se poate... deloc”.
- Jake!
Ma lua pe nepregatite strigatul lui.
- Fa ce ti-am zis... nu e alta solutie. Odata ce sparg zidul, fugi spre Cylass Tower si fa-l praf. Vom muri degeaba altfel...
Cylass Tower... Alecsander imi spunea sa ajung in varful cladirii de peste saptezeci de etaje din centrul metropolei si sa distrug globul de energie care cauza totul – un fel de creier al apocalipsei urbane despre care am auzit pe parcursul anilor. insa mi se parea imposibil sa ating acel punct fara sa fiu inrolat si distrus...
- Alecsander! N-am sa pot... nu ne putem apara afara. Chiar daca-i aproape turnul de noi, tot ma va nenoroci ploaia. si-apoi n-am puterea de a-l distruge, doar un suflet pur poate face asta... stii ca eu nu-l am... stii si de ce.
il priveam in ochi. Avea pupilele dilatate si lacrimi in colturi. Nu mai aveam timp, trebuia sa actionam.
- Mereu ai fost asa naiv, sau n-ai vrut sa accepti realitatea! imi spuse, schitand un zambet usor.
Asa e, stiam ce urma sa spuna.
- Evident ca poti, Jake. Poate ca sufletul tau nu-i suficient, insa al meu este!
Vorbele lui ma cutremurara in toata fiinta. si asa si era – sufletul sau de artist era cel mai pur.
- Cum adica?... Ce-as avea eu de a face cu asta? Ar trebui sa mergi tu, Alecsander, atunci. Voi sta eu aici si iti voi pazi spatele pana ce...
- Taci! Vezi bine ca nu ma pot misca, sunt mai slab ca un copac uscat sub bataia vantului. Iar faci pe naivul. iti amintesti de batranul Oswell si de ce ne-a zis atunci? Atunci cand ne-a salvat, da! El ne-a spus de turn si de bila energetica, cauza tampeniei asteia care a nimicit Terra indirect, ca tot noi am creat-o! Doar prin sacrificiu putem repara asta, stii... trebuie distrusa c-un suflet pur, exact acolo unde se afla ea. Nu-i nevoie de trupul detinatorului, e nevoie doar de suflet!
- Dar nici nu stim daca exista cu adevarat, nici nu... m-am grabit sa-i raspund.
Cladirea unde ne aflam aproape se prabusise. Cei de la OUOV patrunsera dupa noi.
- E acolo, nu te mai opune, Jake! imi vei lua sufletul si, impreuna cu curajul tau, determinarea si dorinta de eliberare, vei infrange totul.
Ma durea. Ma durea inimaginabil de tare. stiam ca puteam sa-i iau sufletul daca el mi-l incredinta pentru asa ceva, insa gaseam imposibil a face un asemenea lucru. Am ajuns sa tin la el cum n-am mai tinut vreodata la un prieten, nu puteam sa-i iau viata!
- Alecsander... nu...
- Murim degeaba acum daca nu-l iei. Haide, deja aproape ca-l ai in maini. Ia-l, Jake, ia-l odata. Nu vreau sa vad cum vin monstrii aia aici... vreau sa trec dincolo cu gandul ca ai intors cerurile si Pamantul pe calea ce-a buna...

Avea dreptate. si l-am luat, robotii metropolei aproape c-au spart usa unde ne aflam. I-am strans mana si-am facut salutul nostru secret de la revedere, unul pentru eternitate. A-nchis ochii zambind, ceea ce mi-a dat speranta, mi-a dat putere! Aveam sa-i dovedesc ca n-a murit degeaba...
in clipa in care cei din organizatie au patruns in camera, mi-am facut curaj si-am sarit. Am spart geamul plonjand spre pamant, cu ochii inchisi. Ma gandeam inevitabil la Alecsander si la gestul sau eroic. Ma simteam dator sa ajung neaparat la turn si sa distrug tampenia aceea. in timp ce cadeam i-am pus sufletul alaturi de cel al meu. M-am simtit dintr-o data mult mai pur, a fost o senzatie atat de frumoasa...
Cand am ajuns jos totul mi se parea prea ciudat ca sa existe. in clipele in care-am stat sa-mi trag rasuflarea am observat ca nu ma afecteaza ploaia. Era ca-n vremurile bune, atunci cand ma aflam copil, undeva prin 2012, in oras, ma plimbam prin ploaie cand veneam de la scoala si ma simteam asa frumos. imi parea rau ca nu era apa, ci o roseata plina de sentimente si preocupari oribile care distrugea populatia. Nu ma afecta pentru ca aveam in mine sufletul lui... altfel, de mult marsaluiam spre birouri, de mult eram in OUOV.

Oamenii inrolati, de fapt robotii mi-au simtit prezenta si-au inceput sa se napusteasca asupra-mi. Nu puteam sa ma apar din cauza numarului lor, trebuia sa fug intr-un mod cat mai iscusit. Nu ma ajutau deloc nici imprejurimile – ploaia afectase deja serios toata infrastructura metropolei pe parcursul timpului, insa acum mai mult ca niciodata. Pe cerul rosu se adunase o patura groasa de fum, praf toxic de la toti zgarie-norii care se prabusisera si care inca o mai faceau. Urechile imi erau zgariate de sunetele aceleasi infrastructuri de otel care ceda, roasa de lichidul din ceruri, si cadea. „Vor sa distruga total omenirea acum, e lovitura finala...” mi-am spus. ii multumeam totusi lui Dumnezeu in fiecare clipa pentru ca mi-a lasat sufletul lui Alecsander sa pot sa opresc totul. Poate ca era prea devreme pentru o apocalipsa, mai ales una urbana.
- Ajuta-ne! Ajuta-ne, te rog! auzeam.
Voci ale oamenilor ce erau transformati, devorati de ploaie si inrolati de OUOV ma bombardau. Vedeam cum ploaia spala toata culoarea din ei, pe asfalt se prelingea toata creativitatea, frumusetea interioara si sufletul in sine...
- Ajuta-ne, ajuta-ne, te rog nu pleca! imi urlau, intinzandu-mi mana.
insa nu puteam face nimic. Oricat de mult as fi vrut sa-i ajut, nu puteam. Trebuiau facute sacrificii, dupa cum a spus si acel batran Oswell. Am inchis ochii si-am fugit mai departe spre turn. il vedeam in fata mea, pe alocuri prabusit. „Trebuie sa ma grabesc, trebuie sa ajung sus inainte sa cada, daca va cadea, va fi prea tarziu...” imi tot repetam.

Soarta insa a avut alte planuri in cele din urma – sau asa mi se parea. La ultimele etaje am fost prins sub daramaturi. Mult a fost si putin am mai avut, insa sfarsitul parca mi-l gasisem deja.
- Alecsander, unde esti?! Te-am dezamagit, Alecsander! urlam. insa nu era nimeni, auzeam ecoul imprastiindu-se si vedeam doar otel si praf. Ale naibii metropole, am zis ca nu te voi dezamagi! De ce nu esti aici? De ce m-ai lasat? De ce?...
Am inceput sa plang cum n-am mai facut-o niciodata. Aveam in cap momentele din trecut cu el si cum ne jucam de-a razboiul, toate clipele memorabile care vin oricarui om in cap inainte sa moara. De ce sa mor? Pentru ca, pe langa faptul ca eram prins, mai si aparusera la capul coridorului vreo cateva zeci de roboti ai OUOV. Fiind desfigurati de la ploaie, era o priveliste groaznica.

Insa, pana la urma, nu mi-a fost dat sa parasesc lumea atunci. Am reusit sa ies de sub mormanul de moloz, tot cu ajutorul sufletului lui. Am luat-o la goana spre acoperisul zgarie-norului, acolo unde se afla bila energetica ce provoca totul. Bineinteles ca-n spatele meu erau toti acei roboti care mi-au fracturat mana stanga inainte sa scap de sub otel... Etajul incepea sa cada si scarile spre platforma superioara, cea a locasului raului, aproape ca devenisera impracticabile. insa am trecut si de asta, am trecut peste toate, Alecsander m-a ajutat.
- Deci... tu... am spus.
Batea un vant imposibil acolo sus, abia mai respiram. Norii rosii se-nvarteau deasupra bilei, in jurul acesteia, fiind incarcati de la ea cu o energie ciudata. Mi-am aruncat ochii asupra orasului; traiam, intr-adevar, cea mai realista apocalipsa urbana pe care puteam s-o vad. Pretutindeni cadeau cladiri ca piesele de domino si pamantul se cutremura in valuri, incendiile cuprinsesera tot orasul. inca mai auzeam urletele celor neajutorati – totul era rosu. Nu stiu daca deliram sau nu vedeam bine de la praf, insa pe bulevardele in flacari se plimbau serpi monumentali care sfasiau tot ce prindeau. Din ei iesea doar ura, egoism, stres, nepasare, superficialitate, toate acestea erau materializate si distrugeau totul.
- De ce te chinui?
O voce mistica mi se adresa ciudat. M-am intors spre bila si-am inlemnit.
- Esti doar un prost, de ce te chinui, Jake? Nu ma poti distruge, voi m-ati creat, acum eu va distrug pe voi, oameni prosti. Ati neglijat tot ce-a fost frumos, ati distrus totul, ati vrut orase falnice, kilometrii patrati de asfalt... le-ati vrut, acum le aveti!
Bila imi vorbea. M-a cuprins o ura ciudata si-am inceput sa tremur de nervi. I-am replicat cu toata puterea posibila:
- Deja esti istorie!
Am cazut in genunchi in timp ce incercam sa aduc la suprafata sufletul pur al lui Alecsander.
- Esti prost, Jake, a continuat entitatea. Esti... mort.
A-nceput sa scoata sunete ciudate. Voiam sa cred ca sunt doar vorbe mari ale raului, asta ca de fiecare data, chiar inainte de a-l nimici, insa acum nu era ca-n filme – muream, metropola m-a invins. Zaceam intins pe jos, chiar langa acea bila, si din spate ma injunghiau robotii care ma ajunsesera. Bagau zecile de sabii in mine, iar eu nu puteam face nimic. Aveam lacrimi in ochi si continuam sa las sufletul lui Alecsander sa iasa din mine, inca sperand. Robotii ma tranteau de asfalt, dadeau cu picioarele si-mi rupeau chiar din suflet, incepeam sa-mi pierd toata creativitatea si frumusetea sufleteasca odata ce sufletul lui pur iesea din mine.
- Niciodata, am raspuns... niciodata! Tu... tu ESTI istorie! iar altceva n-am mai putut zice, sangele-mi curgea siroaie din gura.

”Hope… can drown lost in thunderous sound…
Fear can claim… what little faith remains”

Halucinam pentru ca, dintr-o data, am inceput sa aud vioara lui Alecsander si melodia a caror versuri cantate de vocea sa angelica imi invadau acum creierul. incercam sa-mi misc buzele si sa fredonez alaturi de ce auzeam, insa ma durea prea tare – muream. Speram totusi ca bila va fi distrusa, sufletul pur a fost eliberat si intra in ea deja.

„But I carry strength from souls now gone...
They won't let me give in...”

inainte sa-nchid ochii vedeam cum energia ce a cauzat totul disparea incet mancata de sufletul prietenului meu. Melodia la vioara si versurile au continuat sa-mi curga prin minte in timp ce muream. Desi aveam ochii inchisi, nu vedeam negru, prin fata mi se derula toata viata.

„I will never surrender...
We'll free the Earth and sky
Crush my heart into embers...”

Da, am plantat otel, ne-am distrus singuri, pe noi si planeta, orasul, tehnologia, toate ne-au mancat sufletul... am devenit fiinte materiale si obsedate de munca pentru a avea un trai decent, insa cine-a zis vreodata ca toate astea nu se pot schimba? Niciodata nu e prea tarziu! 2055 – am scris istorie...

„And I will reignite...
I WILL REIGNITE!”

– Hey, pot sa stau aici? i-am spus necunoscutului; era prima zi de liceu.
- Nu-i nicio problema, stai...
I-am intins mana sa dam noroc:
- Sunt Jake.
- Alecsander, si mi-a zambit...