15-05-2012, 04:01 PM
Hei. Scuze ca mi-a luat atat de mult timp. Teze, lucrari blabla...ya know.
Anyway, am revenit si astept pareri.
Varsta minima: -
Gen: inspirat din fapte reale.
Limba: romana.
Observatii cu privire la continut: capitol necorectat, nu ma omorati.
Tipul de comentariu solicitat: critica avansata.
Ma privea cu mila, avea ochii impaienjeniti de lacrimi. Imi soptea ca totul va fi bine si vai, cat as fi vrut sa-l fi crezut. As fi vrut ca totul sa fi fost bine, dar inauntrul meu stiam ca era imposibil. Imi amintesc atat de bine, incat parca ar fi fost ieri.
- Flashback -
- Nu pot sa cred! Aia? Chestiuta aia de pe ecran?! tresar si incep a pune intrebari care nu isi au rostul. Sunteti sigur? Este oare posibil sa va inselati?
- Pai...
- Desigur ca nu, dumneavoastra sunteti doctorul! intrerup persoana din fata mea intr-un mod grosolan. Un copil... o dovada a iubirii ce ne-o purtam! spun in timp ce ma uit inca nauca la iubitul meu.
Schitez un zambet micut apoi imi pun mana pe burtica, privind la ecranul din dreapta mea. Cat de ireal mi se pare. Sunt chiar socata, surprinsa e putin spus. Il vad pe el cum se apropie incet de mine si imi saruta burtica. Ochii ii sclipesc iar eu mai am putin si plang. Ce vor spune oare ai mei? Un copil? La doar 16 ani? Desigur, o sa-mi strige ca am un liceu de terminat, o facultate de urmat... o scoala de facut! Doamne, ce o sa ma fac? Eu...eu nu stiu. Nu stiu ce o sa fac, dar stiu in schimb ceea ce nu o sa fac: nu o sa renunt la aceasta minunata fiinta ce creste in interiorul meu de doar o luna si doua saptamani. El imi spune ca ma iubeste, ca totul va fi bine, si ma saruta usor pe frunte. Il strang de mana si il trag spre mine soptindu-i la randul meu ca il iubesc enorm. El se ridica de pe scaunul ce i-a fost gazda pana in acest moment, apoi eu il urmez. Ma ridic usor de pe pat, imi aranjez hainele, ii multumesc domnului doctor apoi ies din cabinet cu un zambet angelic pe fata. Un copil...
- End of flashback -
Dupa 6 luni de zile, toata acea bucurie s-a transformat insa in durere. Durere sfasietoare, lacrimi, chinuri, cosmaruri, amintiri, regrete.
- Flashback -
- Uite, uite cum da din manute si din picioruse! Uite cat de dragut poate fi! Sigur are ochii tai, sigur... rostesc fericita privindu-l inocent pe cel de langa mine.
Sapte luni, sarcina decurge bine. Ai mei, din pacate, nu m-au inteles; nici nu ma asteptam la altceva din partea lor. Noroc insa ca am un viitor tatic cu niste parinti intelegatori care m-au primit la ei, m-au acceptat, si ma trateaza ca pe propria lor fiica. Sunt fericita? Sunt! Dupa ce doctorul imi confirma ca totul e in regula si ca pot pleca, ii strang mana celui de langa mine si iesim amandoi din cabinet.
- Ah, stai putin, mi-am uitat geaca. Ia-o tu in fata, te prind din urma, si-i dau un pupic pe obraz. Fac pasi mici, speriata sa nu fac vreo miscare gresita si sa-i fac rau celui mic.
- End of flashback -
Mai bine nu ma intorceam dupa geaca. Acea zi, acea persoana... n-o sa uit niciodata. El mi-a facut cel mai mare rau posibil, mi-a omorat ce aveam mai sfant: copilul inca nenascut. E incredibil cum sapte luni de fericire s-au dus intr-o clipita, din cauza unei banale cazaturi pe scari. Doctori inutili! Sunt sigura ca daca incercau, reuseau sa-l salveze; dar nu, de ce, ce rost avea?!
Astazi se face un an... trei sute saptezeci si cinci de zile numarate si inca plang. Sunt singura... el n-a mai rezistat. Mi-a tot promis ca o sa facem alt copil, ca n-a fost vina mea, dar din acea zi n-a mai fost la fel, nimic. Timp de o saptamana am avut in fiecare seara vise, cosmaruri. In prima seara, imi aduc aminte foarte bine, am visat ca eram cu el in brate: il simteam, era al meu. Seara urmatoare l-am visat mort. Urmatoarea seara l-am vazut intr-un patut, plangand. Sapte zile am simtit ca am trait un iad, nu pot explica in cuvinte. Stateam inchisa in casa, plangeam tot timpul, refuzam orice vizita sau invitatie, pur si simplu refuzam sa traiesc. Ziceam ca o data cu el, am murit si eu. Ce greseala. Acum,inca stau inchisa intre patru pereti, plangand, soptindu-mi singura ca totul o sa fie bine .
Anyway, am revenit si astept pareri.
Varsta minima: -
Gen: inspirat din fapte reale.
Limba: romana.
Observatii cu privire la continut: capitol necorectat, nu ma omorati.
Tipul de comentariu solicitat: critica avansata.
Totul o sa fie bine
Ma privea cu mila, avea ochii impaienjeniti de lacrimi. Imi soptea ca totul va fi bine si vai, cat as fi vrut sa-l fi crezut. As fi vrut ca totul sa fi fost bine, dar inauntrul meu stiam ca era imposibil. Imi amintesc atat de bine, incat parca ar fi fost ieri.
- Flashback -
- Nu pot sa cred! Aia? Chestiuta aia de pe ecran?! tresar si incep a pune intrebari care nu isi au rostul. Sunteti sigur? Este oare posibil sa va inselati?
- Pai...
- Desigur ca nu, dumneavoastra sunteti doctorul! intrerup persoana din fata mea intr-un mod grosolan. Un copil... o dovada a iubirii ce ne-o purtam! spun in timp ce ma uit inca nauca la iubitul meu.
Schitez un zambet micut apoi imi pun mana pe burtica, privind la ecranul din dreapta mea. Cat de ireal mi se pare. Sunt chiar socata, surprinsa e putin spus. Il vad pe el cum se apropie incet de mine si imi saruta burtica. Ochii ii sclipesc iar eu mai am putin si plang. Ce vor spune oare ai mei? Un copil? La doar 16 ani? Desigur, o sa-mi strige ca am un liceu de terminat, o facultate de urmat... o scoala de facut! Doamne, ce o sa ma fac? Eu...eu nu stiu. Nu stiu ce o sa fac, dar stiu in schimb ceea ce nu o sa fac: nu o sa renunt la aceasta minunata fiinta ce creste in interiorul meu de doar o luna si doua saptamani. El imi spune ca ma iubeste, ca totul va fi bine, si ma saruta usor pe frunte. Il strang de mana si il trag spre mine soptindu-i la randul meu ca il iubesc enorm. El se ridica de pe scaunul ce i-a fost gazda pana in acest moment, apoi eu il urmez. Ma ridic usor de pe pat, imi aranjez hainele, ii multumesc domnului doctor apoi ies din cabinet cu un zambet angelic pe fata. Un copil...
- End of flashback -
Dupa 6 luni de zile, toata acea bucurie s-a transformat insa in durere. Durere sfasietoare, lacrimi, chinuri, cosmaruri, amintiri, regrete.
- Flashback -
- Uite, uite cum da din manute si din picioruse! Uite cat de dragut poate fi! Sigur are ochii tai, sigur... rostesc fericita privindu-l inocent pe cel de langa mine.
Sapte luni, sarcina decurge bine. Ai mei, din pacate, nu m-au inteles; nici nu ma asteptam la altceva din partea lor. Noroc insa ca am un viitor tatic cu niste parinti intelegatori care m-au primit la ei, m-au acceptat, si ma trateaza ca pe propria lor fiica. Sunt fericita? Sunt! Dupa ce doctorul imi confirma ca totul e in regula si ca pot pleca, ii strang mana celui de langa mine si iesim amandoi din cabinet.
- Ah, stai putin, mi-am uitat geaca. Ia-o tu in fata, te prind din urma, si-i dau un pupic pe obraz. Fac pasi mici, speriata sa nu fac vreo miscare gresita si sa-i fac rau celui mic.
- End of flashback -
Mai bine nu ma intorceam dupa geaca. Acea zi, acea persoana... n-o sa uit niciodata. El mi-a facut cel mai mare rau posibil, mi-a omorat ce aveam mai sfant: copilul inca nenascut. E incredibil cum sapte luni de fericire s-au dus intr-o clipita, din cauza unei banale cazaturi pe scari. Doctori inutili! Sunt sigura ca daca incercau, reuseau sa-l salveze; dar nu, de ce, ce rost avea?!
Astazi se face un an... trei sute saptezeci si cinci de zile numarate si inca plang. Sunt singura... el n-a mai rezistat. Mi-a tot promis ca o sa facem alt copil, ca n-a fost vina mea, dar din acea zi n-a mai fost la fel, nimic. Timp de o saptamana am avut in fiecare seara vise, cosmaruri. In prima seara, imi aduc aminte foarte bine, am visat ca eram cu el in brate: il simteam, era al meu. Seara urmatoare l-am visat mort. Urmatoarea seara l-am vazut intr-un patut, plangand. Sapte zile am simtit ca am trait un iad, nu pot explica in cuvinte. Stateam inchisa in casa, plangeam tot timpul, refuzam orice vizita sau invitatie, pur si simplu refuzam sa traiesc. Ziceam ca o data cu el, am murit si eu. Ce greseala. Acum,inca stau inchisa intre patru pereti, plangand, soptindu-mi singura ca totul o sa fie bine .