Povesti scurte si idei

[CyBeR]

Colectii de idei si povestiri din partea mea.
Opiniile sunt mereu bine venite, precum si critica. Sper sa reintru in ritmul scrisului eu...am cam ruginit.

Lucrarea 1:
Gen: Amuzant
Limba: Romana
Restrictii de varsta: nope
Perioada scrierii: Mai 2010

In dulcele stil epic
-Amintiri-

Epic. Stiti, chiar totul a devenit asa zis epic in ziua de azi.
- Frate, ai vazut pozele cu pisicile de aseara? Epic, frate! Epic.
Da ma, e epica viata. Sunt epice cartile citite.
Ahahaha, da, carti.
Dar sunt epici si inamicii din jocuri, pe bune ca sunt. Si povestile. Si grafica. Si mai sunt epice si melodiile cu videoclipurile lor, chit ca-s trei pitipoance dand din fese acolo.
E epic frate.
Ce mai e epic? Cazaturile in cap pe asfalt, smecheriile cu bicicleta sau skateboardul (depinde de fiecare cu ce prefera sa-si rupa coastele)…fumatul, marijuana, copiii care si-o pun pe trei lei, smecherii care fac PK-uri in MMO-uri, cainii de pe strada care sar la babe, babele din metrou, babele din autobuz, partida aia de aseara de au tremurat peretii si timpanele vecinilor. Da, ultimele le-am pus la intamplare unele langa altele. Va zic asa, sa nu va vina idei. Epice.
Ce se intampla aici totusi de a devenit totul echivalentul operei lui Homer? Nu mai merge un misto acolo? Un tare, super, smecher, frumos, fain, plus plus pozitiv?
Totu-i epic acum…
Stiti ceva? Copilaria mea fost epica. In propriul ei fel, misto adica. Na!

Ca sa va zic si eu ca ala, Creanga, ,,Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc…”. Ehehe, eu ma gandesc la multe din copilaria mea, si chiar des. Ca a fost epic si acum parca parca mi-ar place sa ma arunc iar in apele alea mocirloase ale perioadei si sa zic ca-s copchil din nou. Ce muma naibii, cand esti pici vrei sa cresti. Cand esti mare vrei sa fii iar pici si sa stai cu…ahem, curu la umbra in cine stie ce copac. Asa ne-o construit natura, sa nu avem stare in nici o varsta si sa tanjim mereu dupa altceva. Si uite asa, fara sa-ti dai seama treci de la a tanji dupa ce-i sub fusta Ilenei Cosanzene, la merele de aur, ca parca-s mai interesante dupa o vreme.
Si iote asa, ma gandesc si eu in urma, la merele alea de aur din gradina bunicilor mei, inconjurate de stive de scanduri. Numa de-a naibii, sa nu le pangaresc eu pana nu se coc. De parca conta, stiam sa ma catar pe atunci.
Imi vin in minte imagini verzi si aramii si albe si verzi iar, cu coline sub anotimpuri si copaci care parca se inaltau odata cu mine.
- Ajung eu mare si ma catar in ala!
Era usor de zis atunci. Da uite-ma acu, flacau, vlajgan, student chiar. Si tot a dracu de inalt imi pare copacu ala si tot nu m-as sui in el. Da acum vad si bufnita din varf si chestia aia nu mi-a parut niciodata prea prietenoasa. In fine, conteaza prea putin.
Dar sa revin la campurile si campiile si oasele mele zdruncinate in copilarie. Ca atunci cand ma gandesc bine de tot la ea, la asta ma duce capu: campuri verzi, dealuri unde abia asteptam iarna, si oase abuzate in variate si interesante feluri. Ce mai, viata de copchil cu jar la mic dejun, pranz si cina.
Si ca ieri imi amintesc un mal de iaz. Frumos iaz facuse omu acolo, in gradina noastra. Asa de frumos ca inunda si-n ziua de azi recoltele bunicilor mei. Dar na, era visul verii, copchil fiind, sa stai pe marginea iazului si sa dai la peste. Si nu oricum, ci cu borcan cu mamaliga inauntru, legat c-o sfara de aia trainica.
- Ai grija sa arunci bine, ziceau niste de aia mai mari. Ca pestele sta mai prin centru lacului.
Da, ca daca nu intra pestele singur in borcan, poate aveai noroc si-l nimereai macar in cap. Aveai ce-i drept o sansa sa-l tragi afara buimac si sa-l tii apoi intr-o cada acasa. Si apoi sa-l fi pazit sfantu pe ala care-ti zicea ca-ti pregateste pestele cu usturoi pentru cina, sa vezi atunci batut din picioare, plansete si amenintat ca-i dai drumul inapoi in iaz.
Bineinteles ca n-am prins nici pe dracu-n iazu ala si pana-n ziua de azi am dubii ca acolo traiau si alte vietati in afara de broaste si o specie suspecta de rata. Am reusit sa scot o cizma chiar si pot zice ca am adeverit mitul din desene animate: in orice iaz, pentru pescarul amator, exista o sursa nelimitata de cizme de cauciuc cu talpa rupta.
Era sa fiu si eu pescuit din iaz la un moment dat. Lectie si morala de viata dragii mei: cand nu stii sa inoti, nu te apropia naibii de marginea apei ca ai vazut o broasca. Aia nu-i broasca ci purice de balta, iar tu descoperi cum corpul uman nu prea stie sa pluteasca singur.

Si uite ca ma mai gandesc si la dealurile pline de livezi, tot de acolo din satucul ala intre coline. Erau livezi de alea, de pe vremea lui Ceasca, randuri si randuri de meri de aia micuti si stropiti in fiecare primavara. Asta pe vremea cand CeAPe-ul (pentru aia din voi care sunteti prea tineri ca sa stiti ca C.A.P. nu se citea ca si ,,cap”) inca mai functiona la oarecare capacitate si mai avea grija de asa chestii. Candva cand tara inca nu se dusese naibii de-a binelea si viata era simpla, ca eram copchil si nu-mi pasa de asa treburi.
Imi pasa in schimb ca aveam trei randuri de meri in livada si puteam merge toamna sa-i culegem. Baietandru harnic, caram saci goi dupa mine si eram bun doar sa-i umplu. In general de prin merii vecinilor, ca-mi pareau ca au fructe mai mari si mai frumoase.
Si uite asa face intamplarea ca am ajuns departe de bunicamea intr-o buna zi, cautand mere frumoase de pangarit, unde nu fusesera deja proprietarii. Si hai hui asa dau de una din comorile copilariei: un mar dublu-rosu, cum ii ziceam atunci. Mai pe intelesul vostru, erau mere bot-de-iepure, care dadusera intr-o coacere de aia cum numai odata la trei ani poate ar reusi: era plin copacu, si toate erau mari si tari, imbietoare de numa numa.
Ce, numa Creanga sa mearga la furat de fructe si sa plece cu sanu plin?
Pana la bunica mancasem deja vreo doua si pierdusem un dinte. Pana acasa, eram deja stirb de doi dinti si aratam ca batut de soarta. Nu a zis nimeni vreodata ca ar fi usor sa te cateri intr-un mar legat cu sarma de ceilalti.
Dracu s-o ia, vreau un mar acu. Poate trag o fuga la toamna pana acolo, sa mai fur un mar sau doua. Din pacate nu mai am voie acum, dupa o obturatie de canal la un molar, mi-a interzis dentistu sa mai musc sanatos din mere. Eh, raman stirb iar.
Si poate sa vad iar si casa de apa din varful dealului, unde multe ore am stat sa speculez cu un anume B. ce se ascunde in subsolul ei intunecat. Nimic nu depaseste imaginatia de copchil in asa treburi, mai ales cand are vreunu mai mare o idee creata cum c-ar fi murit careva pe acolo.
- Du-te mai aproape.
- Ba du-te tu!
- Daca cobor ma scoti?
- Daca mai am ce scoate din tine. Fug dupa nea Culita daca nu pot, si venim cu satu sa te salvam.
- Nu mai vreau!
Eh, copilarie, dulce construire de caracter.

Daca merii erau cum erau, sa fi vazut visinii si ciresii. De astia chiar nu m-am apropiat, mai ales in casa aia din varful dealului care acum e suspect de absenta. Cea mai mare recolta de visine din sat, fara stapan sau caine sa le pazeasca, dar convinge fraieru mic ca nu e nici un bau bau acolo in fantana. Doar vulpi, daca aveai noroc.
Da, zic noroc, fiindca n-am vazut niciodata. Dar povesti am auzit sa-mi tina pe o viata, de multele vulpi de pe langa copacii aia. Pesemne ca semnasera intelegere doar cu unii sateni, sa li se arate doar lor, nu si noua, picilor. Picii care stateam ore in fata custii vulpilor la gradina zoologica, tinandu-ne de nas, si incercand sa ne dam seama de ce rahiticile alea nu seamanau deloc cu Robin Hood. Erau prea portocalii si nu prea stiau sa faca altceva decat sa se catere pe varful pietrelor sau sa se uite la noi urat prin portita de sarma impletita. Pesemne ca Robin Hood se ascundea prin mica livada de visini si ciresi si avea toata haita vesela cu el.
Da cineva tot murise acolo si locu tot bantuit era. Sa-i fie de bine lui Robin Hood, eu am ramas la merii mei.

Sa nu credeti vreo secunda ca am trait o copilarie fara visine si cirese. Cand gusti din copacu potrivit, nu-ti mai pasa de povestea locului si spiritele rau voitoare. Daca era nevoie astupai fantana cu mainile tale si apoi te rugai sa nu apara prea curand nou proprietar. Pe ala nu-l mai astupai ca pe fantana. Si mai si stia sa alerge mosu. Nu stia sa se catere in schimb, da a dracu de greu se mai plictisea langa copac.
Si acolo sus ramaneam, sub cerul albastru al unei veri aproape nesfarsite (cel putin pana venea iarna) si contemplam la sensul vietii. Iar sensul vietii putea sa astepte pana mai infulecam un pumn de visine.
Undeva, intr-o departare nu foarte indepartata se vedeau combinele traierand in spatelor colinelor. Nu era foarte indepartata privelistea fiindca nu multe lucruri par indepartate cand esti intr-un varf de visin. Apareau si dispareau dupa creasta colinei mele cu livada, de nu le vedeai cateodata decat fuioarele de fum. Si alea dispareau dupa o vreme, da reaparea treieratoarea si facea o pauza lunga acolo, pana venea vreun tractor mai harnicut (cu un sofer care suiduia ca tocmai era trezit din somnul lui de amiaza sub remorca) si lua graul.
Ca orzul parca niciodata nu se treiera. Era plantat, crestea, era tavalit de noi, isi revenea, se cocea si apoi disparea peste noapte. O fi fost vreo proprietate magica a acestuia, sa se treiere singur si sa ramana doar siruri lungi, paralele de paie, pe care mergeam sa le adun cu bunica si sa fac capite.

Dar decat varful de visin, altceva era mai frumos.
Ma, voi ati vazut vreodata o mare de aur? Va pariez ca jumate din voi deja se gandesc la lingouri sau cine stie ce nebunii, iar ceilati dati oieste din cap a nu.
Eu am vazut si acolo inca-mi merge imaginatia cand n-are alta treaba mai buna. Am vazut marea de spice de grau, aurite si atat de coapte de aproape credeai ca au sa pocneasca singure daca nu le treierai.
Si acolo eram eu, in cabina vreunei treieratori cu un sofer mai acatarii, care avea promisa o suta de la bunicu daca ma plimba si pe mine, si vedeam in fata ochilor doar o imbinare de albastru si galben. Dar mai mult galben, ca la treieratoarele alea cabina era inclinata si complet din sticla. Vedeai lamele cum spinteca spicele, si apoi cum astea dispareau undeva in adancurile masinariei spre a iesi doar paiele undeva. Zbura puf in jur si-mi puneam dorinte pe noroace care ajungeau si-n cabina deschisa. In departare, undeva in spatele nostru mereu, soferii de tractoare si camioane dormeau la umbra masinilor, cu o rosie langa si o sticla de Saniuta.

Poate candva zic si de altele. Unii copii, mai ales fete, stiu sa faca chestii epice cu vopsea verde…dar nu va zic si ce.

[CyBeR]

Lucrarea 2:
Gen: Amuzant
Limba: Romana
Restrictii de varsta: nope
Perioada scrierii: Iunie 2010

In dulce stil acrisor
-Amintiri dintr-o viata citadina-

V-ati gandit vreodata cat de urat e de fapt sa poti intelege? Sa nu mai ai sansa sa te minunezi la cele mai putin fantastice lucruri din lume? Sa poti privi spre cer si sa zici exact ce-i fiecare constelatie in loc sa lasi imaginatia sa zburde printre stele?
In ironie va zic asta acum, e trist sa nu mai fii in stare sa recunosti epicul din viata. Sau in vorba poetului, sa „strivesti corola de minuni a lumii”.
HA! Va vad cum va strambati acum ca v-ati amintit de domnul Blaga si opera sta multistratificata. Si pun pariu ca va amintiti si cu o placere netarmuita de comentariul scris cu atata sudoare din cartea doamnei Mariana Badea. Hehe, va las sa apreciati sentimentul inainte sa trec mai departe.

Gata?
Bun, hai sa revin. Va ziceam ca-i urat pana la urma sa devii cinic si cunoscator intr-ale vietii, desi poate nu sunteti de acord cu mine. Ne place sa gandim ca viata ne face intelepti, anii ne aduc cunostiinte iar scoala nu ne tampeste de fapt.
Dar adevarul e ca noi strivim corola de minuni ca sa ajungem aici. Calcam in picioare posibilitatile fara numar din copilarie, si le alegem doar pe cele ce raman, printr-o minune, nedisecate. Nu ne mai intrebam cu adevarat ce inseamna ceva ci, in intelepciunea noastra capatata, stim din prima ce e si cu ce se mananca. Daca zboara, o mananci cu furculita; daca prin pamant rama, ii dai in cap cu sataru; si de inoata, te tii departe ca-i dubios mirosul.
Am vizionat azi un film pe care multi il stiti, de la parinti probabil. E filmu al’ misto, cu guvernatorul Californiei care s-a ingrasat ca un purcelus, „Terminator 2: Judgement day”. Da, are si subtitlu, ca in anii '90, frumosii ani '90, s-a ajuns la concluzia ca nu mai e indeajuns un numar in coada ca sa-ti dai seama ca-i sicual. Asa ca, pentru mintile mai putin luminate, s-a facut si distingerea asta clara.
Si dragii mei, eu am ajuns la concluzia ca de fapt nu vroiam sa inteleg filmul asta. E frumos, exploziv, plin de actiune, chestii trestii, dar mie tot mai mult mi-a placut cand eram bighidiu. Ce-mi trebuie mie de fapt sa inteleg cum nu poate functiona calatoria in timp si cum e tehnic imposibil sa faci un robot dintr-un aliaj polimorf care sa mai si functioneze dupa o tura zdravana de calire? De ce puricii mei imi trebuiesc mie astea cand sunt explozii pe ecran, un Arnold in zilele lui de glorie dand in stanga si-n dreapta cu cate o gluma de aia care numai la el poate fi amuzanta?
Tocmai asta-i: nu-mi trebuie sa inteleg asa ceva. Nu-mi trebuie sa inteleg multe din viata, da vorba aia: sunt adult, sunt tampit inainte de vreme, daca nu stiu aia si aialalta sunt de rasu lumii. Nasol.

Fratilor, cu lunga introducere v-am plictisit. Nu-i nimic, recuperam pe parcurs, cum zic totii profesorii carora le era in liceu mai lene decat noua sa se prezinte la ore sambata.
Dar inainte de liceu a fost scoala generala. Si inainte de aia a fost caminul, sau gradinita dupa acceptiunile unora. La mine s-a preferat optiunea cu „lasa-l acolo sa nu ne mai stea pe cap de dimineata pana seara” (glumesc, evident). Dar acolo, la camin, a fost interesant rau. Epic chiar.
Cand esti copil e dovedit stiintific faptul ca timpul trece mai greu. Astepti prea rau tampirea ca sa-ti dai seama ca de fapt o secunda tot o secunda inseamna, nu lungi zile de pedeapsa. Asa se face ca pentru mine pareau a trece ani intre zilele de miercuri in camin, cand aveam parte de cele mai interesante momente acolo.
Pentru o vreme ne-au cumparat linistea cu diapozitive. Dar nu poti asculta multa vreme aceleasi povesti cu lupi si capre si lucruri necurate, asa ca in cel mai scurt timp am trecut la adevarate filme de animatie. Cu o suta de lei dimineata, cu moaca lui Mihai Viteazu la inaintare, si aveam parte de o ora de animatie rusa cred. Si cel mai adesea de subtitrari, ceea ce era iarasi o chestie miraculoasa pentru copilasi de 5-6 anisori. Bineinteles, durata medie a unui film varia in functie de cat de des se rupea. Dar nu era nici o problema caci eu inca n-am gasit copilul care sa nu se priceapa la teatru cu umbre.
Cateodata li se facea mila de mintile noastre tinere si aveam pe cineva care sa citeasca subtitrarile. Trebuie sa existe cineva, oriunde, care sa distruga adevarata placere a unui copil printr-un gest nechibzuit, e o lege a universului. Copii au fost creati spre a fi distrusi.
Imi amintesc si acum visele din urma acelor filme, pe care le mai visez cateodata. Ne oferau in acele scurte ore o idee si apoi aveam o panza imensa in minte pe care sa proiectam posibilitatile. Imagini suprarealiste pentru mintile noastre tinere, limbi necunoscute noua si timp in care sa ne gandim la ele...
Era o binecuvantare sa nu intelegi si sa vezi toata minunea, in marea ei stralucire.
Intreb din nou...la ce-mi trebuie mie sa inteleg totul din lume?
La a ucide copilul din mine. Si din pacate, otrava e acolo de mult.
Despre camin, mancat cu forta, colegi de neuitat, SIDA si un nuc...va zic eu alta data.

A fi copil in oras e o experienta interesanta. Sau era, ca acum stim cu totii ca-i mai „epic” sa stai la computer decat sa misti fundu afara pentru altceva decat un fotbal plictisit.
Am o cicatrice pe limba eu. De fapt mint, am o bucata de limba rupta. Semn de buna purtare l-ar numi matusa mea; eu ii zic semn de prostie bineintentionata si amuzanta.
Aproape de casa mea exista candva un glob construit din tevi unde ne puteam catara in voie. Acum au demolat parculetul pentru o biserica. Dumnezeu sper ca-i mandru ca-mi frange inima de fiecare data cand ma apropii de acel loc.
Cum candva existau ierni adevarate, in fiecare iarna strangeam munti de zapada langa acea custa sferica. Cu caciuli, geci, maini goale si munca in echipa, se strangea mereu la baza acestuia un morman de omat cat cel putin statura unuia din noi, afanat frumos si gata de a fi distrus.
Da, am zis bine distrus. Ca acea zapada nu avea alt scop in existenta decat de a fi batatorita sub bocancii nostri. Ne cataram astfel in glob, pana pe penultima treapta si saream in gol, bratele agitate si picioarele facute arc, in asteptarea impactului cu zapada moale. Unul dupa altul, fara ragaz intre catarari si sarituri, ne intreceam in a sari de cele mai multe ori si chiar de cat mai sus.
Practica asta a luat sfarsit cand chiar am ales sa accept provocarea de a sari din varf. Intelegeti va rog ca eram mic si pot minti daca va zic ca globul avea 3-4 metri inaltime, asa ca nu ma laud cum nu trebuie. Dar era inalt, iar ultima treapta...ei, imi dadea emotii. Dar chiar si asa, cu aer tras in piept si un tipat animalic...am sarit.
Si am descoperit, bineinteles, ca zapada nu are proprietati elastice prea bune cand forta e destul de mare (ce ziceam eu de inteles?) iar a sari de oriunde cu gura deschisa invita dezastrul. O durere sfasietoare, un moment de panica oarba si fuguta la parinti, scuipand sange. Jumate de ora la medic si o saptamana „condamnat” la a bea doar iaurturi care in mare s-au dovedit a fi de fructe.
Cine zice vreodata ca un copil nu stie ce face cand isi rupe ceva... hehe, mai bine nu-i zicem, ca punem alora mici bete-n roate. Si s-a asigurat societatea ca au oricum destule.

Cand esti mic poti sa te lovesti si sa continui sa alergi de parca n-ai fi patit nimic in viata. Acum e trist sa privesti afara. Cade micutul, e urgenta nationala, medici, dezinfectant, o saptamana de odihna la pat cu ciocolata si televizor. Mi se face scarba.
Eram copil si cadeam des. Nu, nu eram intru tocmai impedicat, doar activ si plin de viata, cum e si normal de altfel. Dar cadeam ca daca nu eram catarat in scranciov, saream din glob sau de pe alte bare, faceam scrima cu bete pe mesele pentru biliard si echilibristica pe oriunde exista o suprafata destul de ingusta incat sa fie o provocare.
Intr-o buna zi a plouat. Nu ca nu ploua si-n alte bune zile, sau in zile rele de altfel, dar asta a fost mai interesanta decat de obicei. Inca era prin luna lui mai, cand era destul de cald afara incat sa nu racesti, si destul de ploios incat scoala sa para la kilometri departare. Asa ca, in ciuda micilor averse meteorologice, am iesit ca orice alt copil la joaca in parculet. Daca ar fi plouat mai tare probabil m-ar fi gasit undeva prin Bistrita candva dupa, dar era destul de bine si asa.
In ziua aia ne-am strans in parculet, ascunsi la umbra salcumului si am facut sedinta ce sa jucam. Bineinteles ca nu s-a ajuns la nici un consens si s-a facut intrecere pana la scranciove. Am avut loc si cateva minute bune le-am petrecut facandu-mi vant pentru cel mai mare salt de pana atunci. Ca noi nu aveam probleme existentiale ce erau de domeniul oaselor rupte...naah, noi scoteam aburi si saream din scaunul metalic greu, atat de departe de abia ne puteau tine picioarele la aterizare. Pericol pe ploaie? HA! De unde pana unde?
Si am sarit si a fost cel mai lung salt de pana atunci si orice mai vreti sa stiti despre asta. Nu e important.
Important e ca atunci am zbughit-o vesel, cu altii dupa mine, intr-o leapsa improvizata si uda. Cateodata ar fi bine sa te uiti si pe unde alergi caci mi se parea la un moment dat ca ploua cu stele. Si nu orice fel de stele, ci verzi si albastre si multicolore.
Mi-au trebuit cateva secunde sa-mi dau seama ca-s pe spate intr-o mare balta cafenie. Si alte cateva sa realizez ca am incasat un scranciov in cap, cu ocupant speriat cu tot.
- Esti bine? Ai patit ceva? Nu te-am vazut. Nu ma zice te rog. Si tot restul pledoariei.
Eu? Eu m-am ridicat, mi-am stors soldateneste pantalonii si am fugit inapoi la prietenii mei de joaca, sa ne zdruncinam oasele in alte balti si prin alte locuri. Daca mor la 40 de ani de un anevrim cerebral, macar nu va fi un mister pentru nimeni de unde l-am luat. Dar ce conteaza asta cand stii ca ai trait cativa ani?

Ma consider parte din Generatia X desi anii ma contrazic. Nu m-am nascut pentru a fi in acord cu realitatea si cu timpurile, nu accept zeitgeistul si-mi extrag energia din trecut. A scrie despre viata e doar cel mai greu lucru pentru un scriitor, caci nu poti scrie decat ceea ce stii...orice altceva, ei, e fantasma.

Altele, pentru alta data. Poate.

[SnowFlake.]

ÃŽn dulcele stil epic:
" Dar sunt epici ÅŸi inamicii din jocuri, "
" plus plus pozitiv? " - plus o singură dată
" copchil " - nu puteai să spui copil ?
" pici " - mic sună mai bine.
" curu " - serios? fundul, poate. ( da e tot una ştiu dar e mai .. obişnuit să zic aşa a doua formă că nu eşti pe stradă. )
" treci de la tanji dupa ce-i sub " - treci de la tânjirea; trebuia substantivul nu tot verbul sau puteai lăsa şi verbul, dar trebuia să mai adaugi un "a" în faţa sa.
" tot a dracu de inalt imi pare copacu " - al dracu că e genul masculin; copacul ! de ce eviţi să pui "l" de la sfârşit, eu nu pot să înţeleg.
" sfara " - sfoară
" ziceau niste de aia mai mari " - îţi dai seama, sper, cât de urât poate suna, nu? ( ziceau nişte băieţi mai mari sau copii mai mari )
" ca dai " - că-i dai
" o specie suspecta de rata. " - de raţe
La început ai folosit de prea multe ori cuvântul epic. E supărător pentru cel care citeşte. Există sinonime. : )
La dialoguri lasă spaţiu după linie. Arată mai bine aşa.

ÃŽn dulce stil acriÅŸor:
" in picioarele posibilitatile " - picioare, fără "le"
" printr-o minune, in picioare. " - ca să nu se mai repete puteai totuşi să pui un adjectiv de exemplu: intacte sau eu ştiu.
" 90 " - litere.

De ce puricii mei imi trebuiesc mie astea cand sunt explozii pe ecran, un Arnold in zilele lui de glorie dand in stanga si-n dreapta cu cate o gluma de aia care numai la el poate fi amuzanta?

- e funny partea asta.
" sa nu ne mai stea in par " - ??? probabil să nu ne mai stea pe cap, nu în păr.
" salcumului " - salcâmului

Îmi place cum descrii, te apreciez pentru asta. Despre lungimea poveştilor nu prea am ce să spun, sunt bune aşa cum sunt. Mă întreb cum de nu a trecut nimeni pe la tine până acum. Păi, ai grijă data viitoare la repetiţia cuvintelor: pe asta o detest cel mai tare, cât şi la aspect. Delimitarea ai făcut-o cum trebuie, e mai uşor să citeşti aşa. Dar diacritice de ce nu pui? Eu zic că sunt utile, dar nu te pot obliga să le şi foloseşti.

Succes cu a treia poveste sau al treilea one-shot; cum vrei tu să le spui. *hugs*

[CyBeR]

ÃŽn dulcele stil epic:
" Dar sunt epici ÅŸi inamicii din jocuri, " <- corect, mancat cuvantul
" plus plus pozitiv? " - plus o singură dată <- citeste 1984 de George Orwell, ai sa intelegi.
" copchil " - nu puteai să spui copil ? <- nu prea ai cunoscut persoane din Moldova, nu?
" pici " - mic sună mai bine. <- Moldova din nou.
" curu " - serios? fundul, poate. ( da e tot una ştiu dar e mai .. obişnuit să zic aşa a doua formă că nu eşti pe stradă. ) <- Moldova, unde eu am petrecut mult timp la tara la bunici, si sunt mandru de asta (dupa cum se vede).
" treci de la tanji dupa ce-i sub " - treci de la tânjirea; trebuia substantivul nu tot verbul sau puteai lăsa şi verbul, dar trebuia să mai adaugi un "a" în faţa sa. <- foarte corect, mancat un "a" acolo, am sa ma ocup.
" tot a dracu de inalt imi pare copacu " - al dracu că e genul masculin; copacul ! de ce eviţi să pui "l" de la sfârşit, eu nu pot să înţeleg. <- mancat un "l", se corecteaza, si din nou atrag atentia ca mai sus ca aici e vorba de dialect si faptul ca am incercat sa ofer oralitate textului.
" sfara " - sfoară <- expresia originala este "a da sfara in tara", de unde s-a derivat cea cu "a da sfoara in tara"; sfara este un fum gros, si daca-ti aduci aminte de la istorie cum se transmiteau mesajele in evul mediu, cu focuri aprinse pentru a semnaliza apropierea inamicilor.
" ziceau niste de aia mai mari " - îţi dai seama, sper, cât de urât poate suna, nu? ( ziceau nişte băieţi mai mari sau copii mai mari ) <- in copilarie nu aveam mare drag de cei mai mari, avand in vedere ca nici ei nu aveau drag de noi, deci expresia s-a pastrat; nu incerc nici pe departe sa fiu erudit in acest gen de text.
" ca dai " - că-i dai <- foarte corect, se va corecta.
" o specie suspecta de rata. " - de raţe <- sunt relativ sigur ca e corect in orice varianta, aici trebuie sa ma interesez putin.
La început ai folosit de prea multe ori cuvântul epic. E supărător pentru cel care citeşte. Există sinonime. : ) <- foarte multa lume foloseste cuvantul "epic" pentru cam orice, e suparator ca in primul rand nu-i corect folosit si in al doilea rand, fiind folosit atat de des, e pur si simplu enervant cand il auzi, si de asta l-am repetat obsesiv acolo la inceput, pentru a arata dezgutul meu pentru aceasta practica, si pentru a-i instiga cititorului din start un deranj fata de termen.
La dialoguri lasă spaţiu după linie. Arată mai bine aşa. <- asta e foarte drept, voi corecta povestea in conformitate cu asta.

ÃŽn dulce stil acriÅŸor:
" in picioarele posibilitatile " - picioare, fără "le" <- din nou, deosebit de corect, voi corecta.
" printr-o minune, in picioare. " - ca să nu se mai repete puteai totuşi să pui un adjectiv de exemplu: intacte sau eu ştiu. <- foarte corect, voi arunca o privire si voi corecta.
" 90 " - litere. <- daca ma serveste memoria, referintele la perioade intr-un text pot fi puse cu cifre, care este singura exceptie de la regula de folosire a cifrelor. Una e sa scrii "cinci", alta e sa scrii "O mie noua sute optzeci si patru".

De ce puricii mei imi trebuiesc mie astea cand sunt explozii pe ecran, un Arnold in zilele lui de glorie dand in stanga si-n dreapta cu cate o gluma de aia care numai la el poate fi amuzanta?

- e funny partea asta. <- ma bucur hehe.
" sa nu ne mai stea in par " - ??? probabil să nu ne mai stea pe cap, nu în păr. <- da, am facut un englezism se pare, voi corecta cand voi revizui textul si am sa inlocuiesc ceea ce e semnalizat.
" salcumului " - salcâmului <- corect.

Îmi place cum descrii, te apreciez pentru asta. Despre lungimea poveştilor nu prea am ce să spun, sunt bune aşa cum sunt. Mă întreb cum de nu a trecut nimeni pe la tine până acum. Păi, ai grijă data viitoare la repetiţia cuvintelor: pe asta o detest cel mai tare, cât şi la aspect. Delimitarea ai făcut-o cum trebuie, e mai uşor să citeşti aşa. Dar diacritice de ce nu pui? Eu zic că sunt utile, dar nu te pot obliga să le şi foloseşti. <- diacriticile sincer ma obosesc sa stau sa le pun, mai ales deoarece postez mult in engleza eu, ceea ce-mi cam vine peste mana cand trebuie sa schimb dintr-o limba in alta. Vorba ta, aici e dupa preferinte si eu prefer fara, atat timp cat e doar pentru ceva pe forum.

Succes cu a treia poveste sau al treilea one-shot; cum vrei tu să le spui. *hugs*

Sper ca nu te deranjeaza ca am adresat fiecare element semnalizat de tine, dar am preferat sa elimin neclaritatile. Intr-adevar, sunt ceva elemente care poate ar fi trebuit sa le fac mai clare, mai ales faptul ca limbajul am incercat sa fie cat mai oral in ambele. Cele despre copilaria la tara au fost, sa zicem, un pic mai in spiritul limbii de acolo, iar la a doua am adoptat un stil un pic mai corect, dupa cum se potrivea.

Multumesc de comentariu, este, dupa cum se poate vedea, foarte apreciat. De lucrurile semnalizate am sa le rezolv cand voi corecta textul (probabil in seara asta) si voi mai posta un text.

[CyBeR]

Asa, corectat textele precedente. Urmatoarea lucrare am vrut mereu sa o extind intr-o poveste mai mare, mai detaliata (aveam o limita de cuvinte cand a fost scris, de asta pare un pic ciopartita....fiindca asa a si fost), dar niciodata nu m-a ocupat serios de ea. Oricum, cred ca se descurca bine si ea singura la o adica.

Comentarii, pareri si opinii, mereu apreciate.

Lucrarea 3:
Gen: SF
Limba: Enlgeza
Restrictii de varsta: 16 ani, contine injuraturi si imagini violente
Perioada scrierii: februarie 2010

Clockwork

“Pick up the slack, you lazy drone! Or you can fry out there until you’re done with the whole lot…or well done! HAW!”
Old man Giuseppe. Never a dull moment with that madman howling in my headset. I despise him, completely loath that decrepit monster. Ancient pile of lard festering in that control cell, safe from this damn heat, snug under the air conditioning units. Animal that wobbles like a man, minuscule brain with a roach’s intellect Fucking animal…oh!
This is good, this I should keep. Doesn’t seem to want to come out of the socket though. Fucking elastomer, what in the name of Peecar made them think using this was ever a good idea?!
Ah! Came off. Finally. No fancy rubber resists a good, well placed cut with the ultrasonics tool. Who cares that it’s supposed to be used for welding or killing bacteria? Does the job; much cheaper than lasers too.
Beautiful arm, really. All the joints well put together, the synthetic skin and muscles still looking healthy, fingers appear in working condition after a few electroshocks. A healthy price bringer if I ever saw one.
Like I’ll ever get a dime extra from that tub of lard animal. ‘Ye get what the job pays ye to get’, and all that industrialist crap he’s always drudging on about.
For the company’s best interest?!
Bah!
For the industry’s best interest?!
Bah again!
For your fellow man?!
My fellow animal shouldn’t have expanded its shit field out of Clockwork City. My fellow animal that comes to me for its recycling needs. ME! That part of this great machine that has to go out into the searing heat, climb mountains of junk and dispossessed androids and find those precious little bits of technology that these idiots should never had thrown away.

“Stop admiring that piece of junk and get on with it!”
I wish so much I could see him sweltering and decomposing out here, all 200 kilos of him. Bald bastard, motherless piece of trash excreted, like this insufferable field of debris, by the mighty Clockwork.
City of our dreams, city of our hope…I hope to one day see you burn, Clockwork!
What did they promise all those decades ago? Science for the sake of science? Freedom for all? Good health for all? Life as was never lived before?
Please let me see the day when you burn, Clockwork! Weren’t you supposed to be greater than anything dreamt, and dreaded by the minds of Ford and Huxley, Orwell and Zamyatin? Where’s your greatness you pile of waste? When have you proven them wrong, oh pile-of-trash of my birth?
HA? Where’re your shiny promises and your ‘advanced technology’? Where’s my ‘good health’ when this cancer’s eating my skin away?
Androids and shuttles?! Those are the life changers?!
Keep them! Really, keep them all the Hell inside, not on this infinite field of obsolete machinery. Keep them away from my rusted, burning, scaring Hell! So I won’t have to walk out in this desert of twisted metal and boiling puddles of tar and rubber each single day, searching for damnation knows what out here.
“Pheeew”…that piece flew far. Don’t know my own strength these days.

“Listen here bum! If your heart rate starts going all over the place like that again, I’ll have the Morals cerebral scanners on you and see what’s ticking inside there.”
“Yes sir. I’ll behave.”
Bastard’s grinning out there, in that cell of his. I bet he just can’t wait for those wind-up toys to come and take a look at me. Probably get a nice bonus for sending another innocent man to the brain cleaners. No sir, you shouldn’t think bad thoughts of Clockwork. You need to remember the slogans from Morals. They don’t spend years hammering them in just for you to forget them.
‘Clockwork provides, Clockwork is mother, Clockwork is father. Clockwork bleeds for every son and daughter.’
Clockwork replaces your shinning personality if you get too far up theirs.
Nice hand on this one too. With a ceremonious middle finger raised at me even. Little bastard knew it was going to get recycled sooner or later.
Light’s almost gone and that blasted whistle’s taking its sweet…oh, it sounds. Giuseppe’s doesn’t howl at me; and he’s probably slummocking his sludge since half an hour before the end of shift. Bastard. Animal. Tub of lard.

I drag myself through the air lock just in time before it goes into night time lockdown. The hover cart follows me closely, docking with the first free unloading unit. Same procedures, day in and day out. It feels routine even when I catalogue the day’s haul.
Five arms in perfect condition, three hands, seven types of organs sealed in aseptic jars, a fuel cell that doesn’t leak – I can’t help but wonder how many seekers got melted when stepping into a corrosive puddle after one of these -, one skull neatly cleaned, bla bla blaaa…routine.
The mantle stays behind in the locker. My hard cocoon, ready for me tomorrow as well, still as filled with slime, and hardened with sand and sweat…it’s my cocoon from which I hatch every night; it’s my lovely cocoon in which I’ll be found hard boiled one day. Thank you Clockwork, for providing me the means to survive in the heat…you truly are kind to me every single day. I just wish you would provide me with a clean cloak once in a blue moon.
Night time air does a body good. Polluted, crowded, still hot but at least it’s free of sand and the smell of wreckage. Life and machines roar in the city, they walk upright as it should be. No whimpering and crawling like in Hell. It feels good to feel connected again.
Some skinny android walks by and knocks me aside, smiling a silicone smile between perfect pseudoskin lips designed to keep masses satisfied for nights on end. I imagine myself with her, with the hot false body against mine, slave to my every whim.
A junkie cuts open his wrists crouched between two buildings, just as I walk by. His…uh, her…girlfriend sucks on them with an expression of drug induced bliss. I hurry by. Staring in Clockwork city can easily free up your job position.
Some human pups throw another in front of a speeding tram. There’s little left afterwards and they laugh their guts out, foaming at the mouth. Others pick up the remains and hide them before the cleaning drones get dispatched. Some will eat better than others tonight.
Feels good to feel connected again and be reminded my fellow animal is a piece of crap; a semisentient, evolved, cannibalistic roach. And Clockwork is a warm, embracing nest for them all, towering over its petty ‘sons and daughters’ and their petty lives. Makes you wanna grate your teeth.

The world goes white for a moment in a blinding flash of light. The sound drains away as image returns, blurry, nauseating. For what seem like minutes, there’s just static shrilling…and then the explosion. It thunders above, raining fine shards of glass all around, impaling screaming bystanders.
I vomit, clenching helplessly at my gut. Sharp pain surges through me as the rain of shards hits the pavement again, and me, too slow to react. I’m half hidden beneath a canopy before I realize what’s happening.
Someone grabs at my arm, pulling me away, out of safety. I stare into the horrified face and realization hits me full force: it wants my safe spot. NO!
“GO AWAY!” I scream at the top of my lungs, pushing him away with all my strength, vomiting again in effort, stumbling forward like drunk. Everything’s wrong. Muffled screams echo somewhere in my skull but the nausea is too great to pay them attention.
Something’s wrong in me! I try and amble back to where I was hidden, inside one untouched building. Nothing makes sense. My attacker’s gone. I can’t concentrate enough to see what’s happening.
Something’s wrong, wrong, wrong! Shouldn’t feel like this, shouldn’t feel sick in Clockwork…Clockwork works for us, bleeds for us. Clockwork is impenetrable, unshakable, great and glorious.
“CLOCKWORK! Peecar save me!”
I must’ve screamed. I think I’ve screamed. I remember screaming something. Can’t remember what, though. The sense of vertigo envelops me and the world fades out again, along with its noises.

I wake up to the sound of electric sparks showering somewhere. Woke up but can’t move yet, feeling paralyzed on the cold pavement. Something throbs in my head and it feels as if it may just burst open any moment. The electric shocking slowly dies out…wherever it may have been.
Getting up has never been the adventure it is now. I can’t focus yet, but the pressure in my skull slowly fades away. And something feels different, strange. Images aren’t clear yet, hearing even less…but I can make out something I never noticed before.
The street’s clean. There’s devastation everywhere and robots fallen over and hover cars…but underneath it all, it’s clean. I amble slowly away as my vision returns fully. A few corpses, and a few people getting up, looking as disoriented as I think I do…but, damn me, it’s all different; no more slums, no improvised little dirty cottages at these outskirts, no mangled animals that would cherish the opportunity of the carnage.
It can’t be Clockwork. It’s too wrong to be Clockwork. But the gate’s still behind me…polished, like I’ve never seen it before; there’s even a maintenance android inactive on a ladder, contorted gruesomely. Was it an EMP blast?
I sit down and survey it all. People wake up, some of them with familiar faces, looking wide eyed around. Something’s wrong for them too, but who knows what?

It hits me like a kick in the groin and for a moment I’m sure I’ve lost my mind.
Blast me, it can’t be true. HOW CAN I NOT HATE THEM WITH PASSION ANYMORE?!
“Peecar forgive…” I mutter under my breath and look up for the first time since I’ve come to. It’s as wrong as everything else, different. No more twisted shapes, rising apologetically towards the sky as if they never meant to be there. No more grime and wear.
There are however giant glass and metal towers, glistening in the night lights. There’s some damage about halfway up, the superstructure of some having bent under the heat of the blast I think. I can make up silhouettes somewhere on the upper floors, stuck to the cracked glass up there, peering down. And I can’t think of any reason to hate them…I can’t. Not like before.
Something moves up there. I squint to make up the shapes as they seem to descend lower and lower towards us.

And my heart stops for a moment…

Silvery oval shapes descend at nightmarish high speed. I get up and run as fast as my feet can carry me, through narrow alleyways, so different from how I knew them. Not even a trashcan to hide in, no shrouded corners, and no foreboding metal doors that lead to who knows where…just slick wall, featureless, white even in dim light.
When the Cerebral Scanners come, it’s always bad news. I don’t want to disappear or end up with a new personality in my skull. I’d rather die outside, in the searing heat, than have my brain melted like that.
I duck inside a nearby store as one of the machines stops at the end of my alley, unpacking its two metallic arms and activating the sensors it needs. It’s a kind of humming you hear from far off…but it’s much less a warning and more the certainty of doom.
There’s less devastation around here; the owner looks at me curious, asking about what’s going on outside. I couldn’t tell him, I just get as far in the back of the store as I can, my heart nearly exploding in me. The infernal machine is outside, patiently scanning the inside. In the likeness of guilty men throughout history…I try and pretend to read something. The feeling of guilt over something is overpowering…and again, I can’t understand it.
The Scanner shakes and whirls past the window in a haze of silver light. I can hear a scream and I see it flying past again, gaining altitude whilst holding someone by the head. Poor bastard’s kicking and screaming…fat load of good that’s gonna do him. Three more pass by. One drops its captive; it returns pathetically and picks up the body.
“How much for the magazine?” I ask before heading out, the danger seemingly passed. I don’t even know what I’m holding.
“What do you mean how much?” I don’t know if the question amazes me more or his sincere expression.
“How much does it cost?” I try.
“It doesn’t cost a thing. I just need your ID tag to validate the acquirement.”
“What’s the point of you being here if nothing costs anything?” His expression of utter stupidity, and clear curiosity at my cuts and bruising, coupled with my shaken nerves, make my voice much higher than it should be.
“You bumped your head somewhere, haven’t you? In the accident, maybe?” His tone gets condescending as I hand over my identity card. “The announcement’s been running non-stop for days. Stores are just open until the synthesis stations are ready, city wide. Credits… are a thing of the past.”
The paper dollars in my battered coat seem heavy right now. Credits? Where the Hell am I?

There it is again. Still hovering at street level, another Scanner is moving about, switching positions every now and again, getting closer to people passing. Nobody pays it any mind though, walking idly away as if it weren’t there. I can’t go back inside or it may just become curious and slate me as erratic...and the other end of the street doubles back to the gate.
Oh no. No no no no! It comes my way now, antennae bent forward and the long metallic arms deployed on its sides.
I’ve never seen one close for long and I don’t plan on doing so now. I walk towards it and steel myself, trying to not show my trembling as I get closer, trying to pass it as calm as possible. The humming’s so loud now…
Walk. Just walk on by, as if nothing’s wrong. Just walk by, ignore the humming, ignore the sense of danger. Walk by as if it’s simply the end of the work shift and everything’s as it should be; Clockwork full of vermin, death and drugs in the streets, animals and mutants hiding in the alleyways, just drooling for a piece of you when you’re not careful. Act as if you’re where you should be, not in this aseptic tower of steel and glass.
Ignore the humming. Ignore the humming. Ignore the antennae. Ignore the silvery reflections. Ignore the green optical sensors and the three-clawed mechanical arm.
Ignore IT!
“Citizen”, distorted, metallic, the voice rises over the humming; my confidence collapses and I make a run for it before it speaks another word. Two women get knocked down as I try and elbow my way on the narrow sidewalk. The magazine drops far behind me and I don’t even know what was in it. I just try and run.
The bastard’s in front of me again, bearing down like an avalanche of debris outside, in Hell.
“Citizen, remain still for complete neural scan.” There it is again, the metallic voice with no inflexions. Some people look up at it amazed, then at me…as if it’s the first fucking time these toys attacked a simple man on the street. My body won’t move. There’s heat around me, as if it weren’t even nighttime…
…
Damn it all!
What was I THINKING?! City remains behind me, beneath me and my head afeels as if it’s about to get popped like a nut. Attacking a Morals Scanner? With bare hands?! Why didn’t those bastards do something? Run…help me…stop me…
Just watched as if I was entertainment, getting slapped around the street. ‘In accordance with Anti-Violence Regulation 132, you are hereby placed under arrest!’…damn hunk of junk, didn’t even flinch when it grabbed me.
…
I grab with my hands at the metal arm, pulling myself up a bit. Ahhh…my neck hurts less. I guess adding comfort for prisoner transportation was never in their plans. City’s a sea of lights beneath, jeweled now…almost peaceful. The Scanner ain’t flying too high; there should be screams in the night. Clockwork always screams at night.
But there’s just serenity. Traffic’s peaceful, people walk on the sidewalks, and they’re even walking pets…haven’t seen a pet in years.
I give. I’m feeling wrong, the city feels wrong, the Scanner feels wrong too. Maybe they’ll just execute me on the spot and all this can be over. If things were different…I’d probably be disgusted at how I’m looking right now, bloody and dirty. I’ve seen worse…it was just never me.

We land on the main tower of the Morals building, at the outskirt of Clockwork. If it were daytime, I could probably see the road leading out through Hell. I was never assigned there…seems like a waste now not to have seen it.
The air feels fresh up here, enough to get me coughing. It’s short lived as the machine grabs the back of my neck in its vice grip, pushing me into one of the aligned elevators on the roof. It’s glass and feels like it’ll break any moment but, to my relief, it holds as we’re descending somewhere down to the 40th floor.
“Can I get some water?” I ask and crack a smile, trying to turn my head. It stays as immobile as before, the low humming of the engines resonating in the glass cabin. Hoped it had a bit of personality…dumb hope.
The hall looks sanitized. White, with gentle lighting –I remember recuperating a whole cartload of neon lights, months back-, there’s no one around. It ushers me towards one of the white rooms on the side. For a moment I entertain the thought of becoming limp and get dragged…but that’s just stupid.
Wow! Never seen such a clean shower room before, not even way back in school where they used…rather not remember. A couple of other machines undress me and wash me, forcefully.
I’m not stupid. I know they’d break my arms or legs if I’d try to escape. Their grip is iron cast. The water’s nice though…and the smell of shampoo. Hadn’t had anything as good as this…ever –strange enough, never had lice either-.

The world’s become a daze. I drift in and out of consciousness, waking up with wires attached to me at one time, with my head shaved at another, a bandage on my arm again. I’ve lost all track of time.
And I drift out again.

“Ah, you’re finally coming to. Jolly good, jolly good…we can get the paperwork done.”
Light’s blinding in the room. Oddly enough, I reach out in search for my work goggles. Weirder still, I find them. And there’s a small, chubby man in a chair, behind a blue desk with a paper thin screen in front of him. His voice is too thin for that girth…reminds me of Giuseppe. Wonder if he’s realized he’s screaming in a set of empty headphones…which are apparently on my head.
“You’re in full equipment to get back to work. Just need to reactivate the chip and you’re good to go.”
I mutter a question, still under the influence of drugs I think.
“Where am I? When?”
He gets up and walks around the desk to my chair. Seems to be studying me.
“Ok, I think you’re good to go. Don’t look so concerned, this isn’t the point where we send you to brain washing or anything. We don’t do something as terrible as that here, in Clockwork.”
He smiles. Talks like Clockwork’s such a great place to live in.
“What’s happened?” another question I don’t think I’ll get answered. Surprisingly, I’m wrong.
“You’re in the Department of Morals, subsection Personality and Abilities Repair. There’s been a terrible accident a few days ago, concerning some electromagnetic technology. Clockwork had to do for a few days without quite a number of its wonderful maintenance machines and qualified staff.” He’s leaning on the desk, having taken out a cloth to clean his glasses.
“I’m not qualified staff. Just a sad sap doomed to work the fields outside forever.”
“Oh, but you are so wrong dear boy. You are a certified, qualified, Recovery Agent. Your data file says so right there, on my screen. Of course, no sane man would work out there of his own accord…we’ve taken liberties. The pulse fried your reality synthesizer chip.
We’ve had to take it out and implant a new one. You’ll be back to your familiar, hateful little place in no time. When your brain understands what’s happening, the chip can finally get to work.”
I try to jump at him and yell that’s so much crap. But somehow, it’s more compelling to listen and accept. Must be the drugs. The bastards drugged me to erase my personality…it’s so clear it hurts.
“Now now, stay calm, please. I know you think it inhumane and horrid…but let’s be honest here. You’re living a rather good life, you have natural sociopathic tendencies, you work badly with others and have some rather paranoid views about those around you. The chip simply takes all these things in you and molds for you a perfect fake world in which you feel comfortable. And it lets you do your job admirably, since it is the perfect job for one such as you.
Everyone’s happy in Clockwork. In everyone’s unique way.” He finishes and extends his arms, encompassing the imaginary crowd in the room.
“In a few hours I won’t realize anything ever happened. I’ll be content to hate Clockwork and not question reality as I keep to myself and my books at home. I guess this thing amplifies what I already feel. Right?”
He smiles and it makes me feel uneasy.
“In a few moments actually. You’ve understood what happens, so now your mind’s ready to be tricked. Confusion interferes with the synthesizer’s work. Good luck out there…our forefathers threw away some real treasure.”

I feel sick for a moment as the world fades out.
…and reality fades back in.’

Archive 0293470 of Morals Department
Extracted and converted to coherent information off RSC Serial No. 4283968255
Indexed for future reference.

[CyBeR]

Lucrarea 4: Un sanctuar al nemuritorilor - Capitolul 1, Partea I
Limba: Romana
Gen: Psihologic (cica)
Restrictii de varsta: Poate ar fi recomandat doar peste 14-16 ani
Perioada scrierii: Demult

Câteodată albul holurilor și al sălilor devine obositor, continuitatea umbrelor ce formează ușile metalice devenind aproape obsedantă. Dar asta e doar în minutele când, singur, ecoul pașilor răsuna în holul larg și lung, acompaniat de zumzetul abia simțit al camerelor de supraveghere, mascate inteligent în colțurile zidurilor. N-ai ști că sunt acolo când încep țipetele și tânguielile, n-ai avea cum să le auzi sau să le observi. Dar acum…acum e tăcerea dinaintea furtunii, tăcerea terifiantă a holului nesfârșit dar care se încheie undeva departe cu o ușă la fel de albă ca restul, aproape mascată în lumina sterilă a neoanelor albe, protejate de subțirile grile de sârmă.

Și e rece…mereu e rece în holul ăsta blestemat. Îmi pot aproape vedea respirația de fiecare dată când fac inspecțiile, mereu tremurând când părăsesc micile încăperi, alături de baieţii îmbrăcaţi în albastrul acela pur și șifonat, mereu mirosind a proaspăt și steril, prezența lor devenind aproape înțepătoare.

Nu arareori mă întreb cum sunt văzut de cei pe care îi vizitez, usa deschizându-se larg și lumina sterilă invadând mica încăpere întunecată, aerul rece aspirând ca un vid mirosurile pestilențiale, înlocuindu-le cu aroma aspră de dezinfectant și vopsea parcă mereu abia uscată. Și în mijlocul acestei invazii, stau eu, contrastând cu toate din jur, cu halatul alb deasupra cămăsii negre, coborând și acoperindu-mi parțial pantalonii de aceeași culoare. Mă privesc năuci o vreme, încă sub efectul medicamentelor, în puținele momente în care nu bolborosesc incomprehensibil, singuri cu coșmarurile lor pe care tot încerc să le deslușesc de atât de multă vreme. Îmi pot doar imagina ce se petrece în mințile lor când mă văd din nou și din nou, cu o precizie atât de ritmică, zi după zi.

“Hai Alex, vreau să vorbim…”

Mă abțin cu greu să nu râd cât mă îndepărtez, după fiece ședință cu aceste biete suflete închise poate pentru totdeauna între pereții unei mici camere, într-un institut atât de rece și de distant față de ei. Mă dezgustă să-i văd vomitând pe ei, dezgustați ei inșiși de propriile născociri; să-i văd uitându-se la mine cu ochi sclipitori, zâmbind cald din colțul buzelor doar pentru ca-n următoarele momente să pornească țipetele și ura, revărsarea grotească a coșmarurilor închise în spatele unor spirite sfărâmate, ale căror piese încerc zi după zi să le pun la loc, ca un uriaș puzzle. Un puzzle pe care cred că nu-l voi completa vreodată.
Mă înfioară când îi văd zi după zi fiind scoși din “camerele” lor, unii ajutați de medici să meargă, pășind nesigur, cu capul aplecat în pământ, cu priviri pierdute…sau scoțând sunete de parcă tot Iadul ar curge prin ei, ca și cum coșmarurile lor ar fi singura lor posesie în viață, singura fărâmă din ei pe care se tem s-o piardă. Unii se opun astfel tratamentelor, alții acceptă însă tăcuți, mimând un calm profund și rece. Da, un calm steril cum doar cei damnați pot spera să mimeze. Și din nou aceleași priviri, aceiași ochi care cheamă să le zici ce ascunde Cutia Pandorei, ce se găsește în spatele tutoror manifestărilor, a groazei. Şi asta e ce mă ține aici, alături de ei, fascinat de poveștile pe care le reconstitui din amintiri și fantezii, din regurgitările nopților agitate ale unor oameni care nu mai știu de vârstă sau viață, doar de propriile obsesii și fantasme, propriile năluci. Și totul pare atât de rece și ideal, atât de proprice lucrului meu, curiozităților mele academice.

Da…pare…

Înainte de a intra în detaliile lucrărilor mele, aș vrea să notez în acest jurnal ceva ce m-a marcat din primul moment în care am pășit aici. Întâmpinat de răposatul doctor Albert, am făcut cunoștință pentru prima dată cu dulcea ironie a unui azil. Doctorul Albert nu mai era demult un om tânăr ci luase imaginea vârstei nobile pe care o purta pe umeri. Mi-a strâns mâna colegial, aproape părintește, acoperindu-mi palma cu palmele sale osoase și uscate. Ochii acoperiți de o pojghiță aproape gri, mă priveau obosiți din spatele ramelor rotunde ce conturau lentilele groase și aburite. Se așeză la masa sa de lucru și mă privi în tăcere o vreme, scoțându-și ochelarii și ștergându-i cu o cârpă fină pe care o purta în buzunarul de la piept al halatului. Am putut să-i văd clar fața acoperită de ridurile bătrâneții și grijile muncii, urmele ochelarilor ce săpaseră un sanț adânc pe nasul său ascuțit. Buzele subțiri schițau în continuare același zâmbet oarecum părintesc, când mi se adresa, zicând acele cuvinte care mi-au ghidat întreaga munca până acum:

- Deși are să-mi pară rău să părăsesc locul acesta și tot ce am cunoscut aici, sunt conștient că vârsta nu-mi mai permite să rezist în aceste condiții, să fac față acestor oameni și blestemului lor. Și iată-mă că trebuie să predau această povară unui tânăr lipsit de experiența muncii de aici…

Glasul îi era cald dar metodic, obișnuit să le vorbească lor iar acum puncta o scurtă pauză, fixându-mă cu privirea obosită:

- Da, ești tânăr și nu cred că vei înțelege imediat despre ce voi vorbi. Dar ăsta e singurul sfat pe care îl pot lăsa înainte să predau postul și să încep să lecturez unor studenți probabil neinteresanți sau unor bătrâni care cred că le știu pe toate. În locul acesta, nu e loc pentru sceptici, doar pentru cei ce poate vor putea accepta că uneori vindecarea vine prin înțelegere, nu prin metode mult prea aspre și brutale pentru aceste spirite sfărâmate.

Se ridică și se apropie de mine, punându-și mâna osoasă pe umărul meu:

- Acesta nu e un azil…acest loc ce-ți va părea bizar și grotesc în primele momente, ce te va terifia adesea și pe care îl vei considera propria capcană…acesta este un sanctuar.

Râsul simplu, lipsit de ironie, ce urmă îl făcu să se cutremure ușor, plecând zâmbind din cameră, urându-mi o zi bună. Cred că de atunci, încep în sfârșit să-l înțeleg, să-i înțeleg ultimul zâmbet, deși doar narcisismul îmi poate dicta ce văzuse in mine.

Acestea fiind zise…



L-am urmărit pe Alex Marcast o perioadă îndelungată, prezentându-se ca fiind unul dintre cele mai interesante cazuri pe care le-am primit în anii de când sunt aici și probabil unul căruia i-am oferit o atenție oarecum specială. Un tânăr în vârstă de 27 de ani, a fost internat în instituția noastră în urmă cu trei ani. Acuzațiile ce i-au fost aduse nu le voi prezenta acum, acestea părându-mi în continuare lipsite de validitate în ceea ce privește acest caz oarecum special.

Alex a prezentat adesea un intelect surprinzător ascuns în spatele condiției sale, exploziile sale paranoice cu greu reușind să ascundă sclipirile sale. Stările sale emoționale explozive au făcut ca relatările sale să fie foarte fragmentate și lipsite de logică pe alocuri, făcând ca discuțiile cu el să fie adesea foarte dificile, pășind des pragul fantasticului sau al absurdului. Și totuși, consider că în spatele acestor manifestări și a iluziilor pe care le expune cu o convingere aproape înfiorătoare se află niște motivații raționale. Odată găsite acestea, consider că voi putea înțelege în sfârșit natura tulburărilor sale și, în cele din urmă, să le îndepărtez.

În ciuda comportamentului imprevizibil, am ajuns totuși să am încredere în el, destul încât să mă lipsesc de cei doi asistenți cu cămășile albastre în timpul ședințelor. Și am găsit de asemenea asta ca fiind de ajutor în comunicarea cu el, făcându-l mai receptiv tratamentului. Relatarea aceasta va conține ultima sedință cu el, care s-a desfășurat mult mai rațional decât putusem spera vreodată.

Pentru prima dată, holul nu mirosea a vopsea în dimineața aceea. Furtuna ce se pornise din senin cu doar câteva ore înainte și continua la fel de puternică, aerul rece și umed pătrunzând în hol de fiecare dată când erau deschise ușile, încet apărând un aer umed și îmbâcsit. Mă temeam că, comunicarea va fi greoaie cu Alex dar în diverse ocazii asemănătoare s-a dovedit a fi chiar mai calm decât în condițiile normale.

Am deschis larg ușa metalică groasă, găsindu-l întins cu spatele pe patul simplu, alb, într-o poziție asemănătoare cu a fetusului. Spre deosebire de alți pacienți, Alex nu vorbește singur dar prezintă puternice semne de schizofrenie, ceea ce e probabil și cauza ieșirilor sale. Odată ce am închis ușa, lăsând cei doi asistenți afară, acesta s-a ridicat și a înaintat către masa din centrul camerei mici și gri. Scrijelise în trecut pe suprafața acesteia diverse noțiuni și fragmente din plăsmuirile minții sale, fragmente de cântece pe care le fredona adesea în momentele în care crizele izbucneau și era forțat din nou în cămașa de forță.

Pășind încet și cu atenție, cu privirea în pământ, se așeză și-și împreună mâinile în fața sa, pe masă, împletindu-și degetele și privindu-mă oarecum pierdut, urmărind mai mult umbrele ploii ce se profilau pe peretele din spatele meu, lumina difuză și gri pătrunzând prin geamul întărit, protejat de zăbrele metalice.

- Luați loc…

Invitația sa ușor ironică și zâmbetul șters mă făcură să zâmbesc la rândul meu. Trăgând scaunul și așezându-mi mapa cu notițe pe masă, l-am privit câteva secunde cum se juca cu degetele, tremurând vizibil. Era mai calm decât de obicei iar ochii albaștri erau aplecați către masă, citind fragmentele pe care chiar el le scrijelise cu multă vreme în urmă.

Notând data și numele pacientului, l-am invitat să-mi povestească din nou situația în care se afla, încercând să-l fac să aducă la suprafață amintirile pe care consider că le reprimă și le înlocuiește treptat cu fragmentele ireale născute din imaginația sa tulburată. Porni să povestească cu glas scăzut, metodic, cu lux de amănunte, ca întotdeauna, urmând aparent același șir al ideilor ca și în fostele noastre ședințe.



“ Pierdut în brațele copilului primitor și binevoitor al lui Morfeus, nu puteam decât să observ succesiunea obsedantă a zilelor în care stăteam închis în griul orașului. Pierdeam nopți pe acoperișuri reci, fumând împreună cu ea și stând în tăcere. Urmăream luminile lente ale orașului până când oboseala sau dimineața ne fugăreau din fața priveliștii unui loc care nu dormea cu adevărat niciodată. Dar stăteam mereu mult în acele nopți cu ea, ținând-o aproape pe măsură ce orele tot mai târzii ne dădeau târcoale, încălzindu-ne reciproc și schimbând câte o țigară. Simțeam gustul rujului ei de fiecare dată când luam țigara dar dispărea rapid o dată ce fumul îmi invada plămânii și apoi o deslușeam printre rotocoale de fum. Cerul ne stătea mereu deasupra, stelele ivindu-se răzlețe prin spărturile din norii de poluare din care cădea câteodată ploaia neagră ce făcea ca întreaga cușcă să pară un pic mai ostilă, ochii privindu-te acum doar din spatele geamurilor groase iar străzile deveneau pustii, tăcute aproape în răpăitul continuu al apei.

Dormeam până târziu iar munca era solicitantă, mereu schimbătoare, mereu abia de ajuns cât să-mi permit gaura în care locuiam și vizitele periodice la Marcus, agentul zeului… agentul lui Morfeus. Doar nopțile le țin cu adevărat minte, având culoare și claritate, când ceva se întâmpla cu adevărat cu mine și simțeam…simțeam că trăiesc. Zilele - efemere și gri, distrugătoare pentru ființa mea, trecând pe lângă mine fără ca măcar să pot simți, muncind neîncetat sau hoinărind cu privirea în pământ, pierdut pe nenumăratele străduțe ale locului unde stăteam închis. Dar măcar ziua nu vedeam bestia ce-mi dădea târcoale mereu în singurătatea mea, privindu-mă din cele mai negre umbre pe unde-mi plimbam ființa…
Ani de zile am trăit așa noi doi, trăind într-un amalgam de imagini și forme, născute din trecut, prezent și viitor, fără să ne pese de nici unul. Și ne cunoșteam de ce părea a fi o viață și totuși simțeam că nu știm nimic unul despre celălalt, trăindu-ne nopțile împreună dar uitându-ne mereu unul pe celălalt odată cu venirea dimineților reci. Și nu ne deranja, eram agățați de propriul concept de fericire și de timpul nostru împreuna. Nu putea să ne pese mai puțin de ce se întâmpla în timpul zilei…cui i-ar fi păsat când fericirea era atât de aproape și atât de constantă?!

Lucrurile nu s-au schimbat niciodată, oricât timp ar fi trecut și păream prinși într-o aură solidă a orașului unde stăteam ca și captivi, visând câteodată să plecăm în afară și să vânăm o altă fericire, un alt noroc, poate o altă viață. Diminețile să devină monotone și să simțim din nou cum timpul se mișcă pe lângă noi, să fim responsabili, să fim adulți, să renunțăm la o libertate ca a noastră pentru una mai îngrădită de responsabilități.

“…să devenim din captivi, sclavi sociali.”

Stăteam și o priveam câteva secunde, citind pe fața ei cum îmi așteaptă reacția și așa degenerau discuții serioase în momente unde liniștea nopții se crăpa o dată ce izbucneam incontrolabil în râs, alergând-o pe marginea clădirii, atrăgând priviri mai mult decât rău voitoare asupra noastră. Și nu ne păsa…fugeam și găseam o nouă clădire, ne ascundeam din calea poliției insomniace, mișcându-se alene în mașinile de patrulă. Nu ar fi oprit nici dacă ne-ar fi văzut dar suspansul era mai mare, rupea zăpușeala nopții, rupea monotonia în care ne afundam și din care încercam mereu să evadăm cumva. Luam alcool și morfină și dormeam somn adânc și lipsit de vise. Ne trezeam buimaci și orbiți de primele momente ale nașterii astrului solar pe boltă…ne căutam așa și adormeam la loc, goi și îmbrățișați, pierduți înca în visul nopții trecute. Și mereu era dispărută înainte să pot să o țin mai mult lângă mine ziua. Și mă întrebam doar prea des dacă chiar fusese sau halucinam, pierdut pe străzile luminate ale nopții. Și știam prea rar cât rătăcisem și unde, ce făcusem și cum. Dar, ca și de alte lucruri, nu-mi păsa.

Dar buzunarul din timp în care simțeam că începusem să putrezim începuse la rândul său să se sature de noi, lăsând schimbarea să pătrundă pe nesimțite, crăpătura în realitatea noastră lărgindu-se treptat și ajungând o monstruozitate înfiorătoare în cele din urmă.
L-am căutat pe Marcus când am rămas fără morfină. Singurul om de încredere pe care l-am cunoscut vreodată, singura față pe lângă a ei cu care interacționam și cu care mă vedeam cât de des aveam nevoie. Era înalt și impunător, cu vocea răgușită după sutele de pachete de țigări fumate, zi după zi și ochii obosiți afundați în orbite. Mâinile mari, muncite și bătătorite, mă făceau să-l înțeleg, să înțeleg că el nu era ca mine, că nu fusese niciodată. Mereu mă privea un pic de sus, căutând să mă intimideze, să-mi arate că nu sunt nimic mai mult decât un nimeni pierdut pe străzile unei lumi prea mari pentru mine. Nu era un om plăcut, asta e clar, dar nu mi-a arătat niciodată că n-aș putea avea încredere în el. Îl sunam și-mi zicea unde să merg ca să mă întâlnesc cu el, unde lucra în acea zi și cât avea să mă coste.

Vocea de la celălalt capăt al telefonului părea sfârșită, obosită și temătoare. A vorbit repede și mi-a zis în ce alee să-l întâlnesc, și când, închizându-mi aproape înainte să apuc să-i zic ceva.

Începuse să plouă cu zile în urmă și nu părea să mai înceteze… era ploaia neagră și rece a orașului ce nu adormea niciodată. Alunecam cât timp mă îndreptam către locul de întâlnire, înjurând printre dinți de fiecare dată. Îmi apăsam bărbia în gulerul gecii și încercam să țin apa să nu-mi șiroaie pe spate. Și nu reușeam… Orașul era încă viu și viermuia cu fețe ascunse în umbra umbrelelor și a glugilor de ploaie. Doi copii aproape mă doboară alergând sălbatic printre noi, fără umbrele, râzând prin ploaie de parcă nimic nu le-ar fi putut sta în cale. Și nu erau copii, erau ca mine și ca ea, dar altfel, mai vii decât aveam sa fiu eu vreodată.

Încet, rămâneam singur pe strada inundată, chipurile dispărând unul câte unul după uși grele sau perdele groase; în cluburi zgomotoase și pline de fum sau în mici baruri de unde poți privi din afară, la atmosfera pașnică dinăuntru pe care n-aveai s-o guști vreodată. Mă opresc și privesc prin vitrina unui asemenea bar, aproape pustiu, doar doi bărbați stând unul lângă altul pe scaunele înalte, în fața barmanului, cu pahare de băutură fină în față. Unul din ei citește niște file dintr-un teanc gros aflat pe masă. Privirea îi e gravă, ochii îi sclipesc în spatele ochelarilor cu rame groase, buzele schițează periodic câte un zâmbet aprobator către interlocutorul său. Nu pierd mult timp sub protecția prelatei de sub firma barului. Arăt ca un cerșetor, neras, ud și aproape lipit de geamul de sticlă. N-ar dura mult și aș fi alungat înapoi în ploaie fără milă, anunțându-mă că deranjez clienții…așa sunt oamenii în oraș, nu le pasă decât de ei.

Cred că aparțineam și eu orașului.

Nu-mi păsa…”

...

[YuneSugihara]

Hey... m-am gandit sa trec si eu pe la one-shot-ul tau
eu am citit " Lucrarea 4: Un sanctuar al nemuritorilor - Capitolul 1, Partea I "

In primul rand imi place ca ai folosit diacritice - ii da un aspect frumos.
Ce nu prea mi-a placut a fost ca dupa doua sau trei fraze bagai cateva randuri de spatiu; incearca sa nu mai faci asta pentru ca nu arata prea estetic. E de ajuns sa dai doar un enter unde cosideri tu ca ar fi o noua idee si sa scrii de la capatul noului rand.
In privinta povestii : descriere ai avut foarte multa dar unele fraze nu si-au avut rostul
dialogul a fost atat cat trebuia - mai ales intr-o poveste SF.
“ Pierdut în brațele copilului primitor și binevoitor al lui Morfeus, nu puteam decât să observ succesiunea obsedantă a zilelor în care stăteam închis în griul orașului. Pierdeam nopți pe acoperișuri reci, fumând împreună cu ea și stând în tăcere.[...]"- puteai sa pui cu Italic- pentru ca vorbeste un personaj in sinea sa...
Cam atat am avut de comentat. Astept partea a doua sa vad ce se mai intampla cu Alex..
Oricum spor la scris si sper ca vei lua in considerare sfaturile mele.
Ahhh...si nu uita anunta-ma cand pui next-ul si cand mai incepi alte one- shot-uri. ^^

[CyBeR]

Acele zone cu trei randuri de spatii linii sunt ruperi mai mari in text care am lasat asa pentru a se diferentia de simplul spatiu lasat. Pentru majoritate (eu inclusiv) e foarte neplacut sa citeasca perete de text (lucru care mi s-a reprosat in trecut). Asadar, spatiere intre paragrafe pentru a fi mai placut pentru ochi si spatiere mai larga acolo unde e nevoie sa fie clara diferenta. N-as zice ca asta afecteaza atat de mult citirea textului.

Am schimbat naratorii odata cu acel paragraf avand in vedere ca Alex are sa vorbeasca destul. N-am considerat ca-si avea rostul sa pun italic o bucata atat de mare de text.
Descrierea ampla era intr-adevar un pacat al meu mai vechi. In lucrarile mai noi am incercat sa temperez lucrurile. Sunt intr-adevar sfaturi de tinut cont, confirmand anumite banuieli de-ale mele. Schimbarea de stil poti s-o vezi oricand in lucrarile de mai sus.

Lucrarea 5: Un sanctuar al nemuritorilor - Capitolul 1, Partea a II-a

Se opri după ce trase de timp mai mult decât în mod normal. Pentru prima dată de când începuse să povestească, ridică privirea înspre mine și puteam să-i citesc pe chip încordarea. Povestea adesea sărea în momentul acesta, un punct de derivă unde fantasticul se îmbina cu realul din dosarul său, inconsistențele fiind multe și izbitoare mereu.

-Domnule doctor, ați citit benzi desenate vreodată?

Adresarea către mine m-a luat prin surprindere. Adesea nici nu dădea semne că ar fi conștient că sunt în aceeași cameră cu el sau că-i urmăresc spusele. Privea mereu absent înspre mine, prin mine, vorbind tărăgănat și continuu, ca o statistică a unor fapte de care nu-i pasă nimănui. Dar acum mă întreba cu o vădită curiozitate pe chip. Poate ceva avea să se schimbe până la urmă.

-Da Alex, am citit când eram mai tânăr.

I-am răspuns pe un ton cât se poate de calm și de constant, văzând cum se luminează la față odată ce un fulger brăzdă cerul de deasupra noastră, ploaia continuând ca și în povestea sa.

-E bine atunci…nu vă va părea prea ciudat ce va continua. Sau mai bine zis, vă va fi cunoscută imaginea.

Zâmbetul îi dispăru de pe chip iar mâinile începură să-i tremure mai tare pe masă, împreunându-le, încercând să le țină sub control.



“L-am găsit pe Marcus în mica alee unde mi-a zis să ne întâlnim. Stătea rezemat de o ușă metalică într-o parte a clădirii, un mic colț de lume luminat doar de un bec orb în ploaia deasă. Avea fața acoperită de umbra propriei frunți și nu schiță nici un gest pe măsură ce mă apropiam de el. Deși mirosul ploii și al gunoaielor din jur umpleau aerul, am putut însă desluși un miros familiar, un miros cu care chiar crescusem și pe care ajunsesem să-l detest, deși nimic din memoria mea nu vroia să-mi explice de ce.

Fără să-mi dau seama, am fost cuprins de panică în acel moment și am alergat către el, strigându-l pe nume, așteptându-mă să mă întâmpine din nou cu vocea lui groasă, de om muncitor în partea cea mai joasă a ierarhiei. Am pus mâna pe el doar pentru a-l vedea cum îmi cade în brațe, întreaga lui greutate prăbușindu-se peste mine, făcându-mă să mă prăbușesc odată cu el.

Mirosul devenea înecăcios în jur, dulce dar aspru, mirosind a tot ce putea fi mai oribil în orașul acela. Îl știam, îl știusem mereu…era mirosul bestiei mele, cea care sălășluia în momentele mele cele mai singure, privindu-mă tăcută din desișul umbrelor. Da, era acolo…sau fusese acolo…nu puteam ști, știam doar că mă umplea de groază, că vroiam să fug dar totuși eram curios, vroiam să știu dacă prietenul meu era teafăr; eram prea curios pentru propriul meu bine. L-am întors cu fața spre cer, căutând să găsesc privirea sa, un suflu cât de slab în plămâni, un puls în încheietura prea des înțepată. L-am tras în micul con de lumină al becului…

…Am fugit.

Am luat-o la goană, sălbatică și alimentată de teroarea cea mai pură pe care o cunoscusem vreodată. Îmi era frică și nu știam de ce; vroiam să scap dar nu știam din calea a ce. Doar alergam și-i simțeam privirea oriunde aș fi mers, orice cotitură aș fi luat. M-am împiedicat și am căzut, izbindu-mă de trecătorii ce mă înjurau printre dinți, continuându-și drumul de parcă nici nu mai eram acolo…

Marcus…Marcus nu avea chip. L-am tras în conul de lumină doar ca să văd gaura neagră sub fruntea sa, lipsa oricăror trăsături, transformate toate în răni adânci și drepte, infestate cu viermi albi și mici, făcându-și treaba cu hărnicie. Și nu mi-l puteam aminti nicicând altfel…nu-mi puteam aminti un chip sub acea frunte, sau doi ochi care să mă privească; nu-mi puteam aminti nici măcar un puls în acel brat gros. Micii viermi albi mi se urcau pe degete, căutând țesutul mort pe care să-l devoreze, înmulțindu-se pe pielea mea, fără să reușesc să mai scap de ei. Și i-am simțit respirația rece în ceafă, am simțit din nou privirea care m-a bântuit mereu.

Alergam în continuare, neluând seama de nimic din calea mea. Vroiam să mă întorc acasă, în mica mea gaură în perete, în micul loc unde eram în siguranță…eu și ea.

N-am simțit când m-a lovit…n-am simțit nici mușcătura, nici durerea, nici sângele cald ce începuse să-mi alunece pe gamba piciorului. Am simțit doar căzătura în mocirla drumului și răsuflarea rece deasupra mea. Strigam, da, strigam și-mi părea că treceau zeci de chipuri pe lângă mine, lăsându-mă să sângerez, ignorându-mă complet…ca oamenii ce aparțineau Orașului. Și totuși nu era nimeni și durerea amorțea; o puteam simți în continuare în spatele meu, gata să atace din nou, pentru prima dată în atâția ani de când o știam.

Într-o străfulgerare a minții am realizat că nu știam nimic. Căutam amintiri în care să mă refugiez din calea groazei, căutam momente în timp când știam de siguranță, când nu pluteam pe valurile unei vieți mai mult sau mai puțin iluzorii…

Dar nu erau, nu existau…în cel mai adânc cotlon al minții mele, nu exista nimic care să însemne siguranță pentru mine. Am știut mereu ce se ascunde în tenebrele umbrelor, cum era mereu acolo, studiindu-mă, privindu-mă…mereu acolo, mereu aceeași, doar așteptând momentul potrivit.

Plângeam, doborât la pământ, chircit în poziția unui copil care nu-mi puteam aminti să fi fost.

Here's a lullaby to close your eyes goodbye...

Îmi răsunau hipnotic în minte cuvinte pe care nu aveam de unde să le știu, trăgând ceva din subconștientul meu, scoțând ceva la suprafață. Nu mai eram speriat, știam că nu mai aveam de ce mă teme…știam că e ea lângă mine acum, doar ea și nimic altceva, nici un alt coșmar. Mă ridicase de la pământ și am ajuns, cumva, înapoi acasă, în locul meu sigur. Îmi simțeam piciorul bandajat, umărul la fel. Simțeam că nu mai vreau să mă mișc, să mă mai ridic din pat…ea era cu mine și alunecam ușor între veghe și inconștiență, plutind parcă din nou prin lume în același fel amorțit și euforic, neștiind din nou ce se întâmpla cu mine, nepăsându-mi chiar.
Zăpușeala nopților devenea sufocantă în mizerabila cameră mobilată fără simț de răspundere, unde umbrele gândacilor pe pereți luau dimensiuni fantastice în lumina vreunei mașini ce trecea prin fața geamului. Becul zumzăia sinistru de fiecare dată când era aprins; chiuveta stătea spartă iar sunetul picăturilor mă obseda în noaptea tăcută. Dar nu mă puteam ridica, nu mă mai asculta nici o parte a corpului și nici nu-mi păsa…un adevărat copil al Orașului.

Dormeam ziua și mă trezeam noaptea, cu chipul ei deasupra mea, în îmbrățișarea ei, dominându-mi existența, făcându-mă să uit.
Făceam dragoste până cădeam secerați de oboseală.

Vorbeam până glasul ne pierea. Și nu știam niciodată ce ziceam…știam doar că vorbeam și gemeam împreună, pierduți unul în celălalt. Trăiam pentru asta și nimic mai mult, pentru fericirea noastră atât de perfectă, pentru somnul ce urma și care mă vindeca.

Mă trezeam țipând și o simțeam dându-mi târcoale, ascunzându-se din nou în umbrele din care revenea mereu, în întunericul minții, în colțurile camerei, sub patul în care-mi odihneam trupul și psihicul obosite. Era acolo și se apropia de mine, încercând să pătrundă mai adânc în lumea mea, să părăsească umbrele. Îi simțeam ghearele pe pielea mea, îi simțeam limba pe pieptul meu și surâsul sadic când găsea bătăile inimii, zăbovind mereu acolo, parcă așteptând ca ceasul să înceteze să mai bată.

Și mă trezeam sub sărutările ei, sub mângâierile ei și în șoaptele care mă duceau înapoi la somnul de peste zi, făcându-mă să pierd orice noțiune de timp și de existență, adormind doar cu sarutarile ei calde. Și eram fericit, eram fericit, eram fericit…

…

Mă amăgeam singur fără milă. Tot mai des simțeam vizitele coșmarului meu, degustările sale ce mă îngrețoșau până în măduva oaselor. Încercam să mă ridic ziua dar simțeam că vreau să mor și să înceteze să mai existe filmul prost al lumii mele, sufletul meu, totul. Nu mai simțeam nici un fel de fericire, doar mizeria în care mă târam, mirosul terorii amestecat cu mirosul propriilor excreții, a pereților scorojiți de apă și de timp, a aerului ud de afară, a șobolanilor și a gândacilor ce se fereau din calea luminii. Mirosea a sex și a spaimă, a moarte și a uitare. Și mă speriam din nou de ceea ce deveneam. Eram prea slăbit să mă ridic, prea slăbit să mai încerc să schimb ceva.

Încercam să adorm la loc, să dorm din nou somnul ce ar fi trebuit să mă vindece. Îl uitasem pe Marcus, uitasem totul și știam asta… nu-mi păsa… Și a venit sfârșitul.

Am încercat să o opresc, am încercat să mă împotrivesc dorinței de a o avea din nou, am încercat să o opresc să treacă deasupra mea, să mă facă să mă pierd din nou în ea. Am împins-o de pe mine, m-am împotrivit cu toată puterea ce-mi mai rămăsese și am aruncat-o din ființa mea.
Dar am fost mușcat de umbre. M-a tras înspre ea brutal, mutându-mă din locul unde zăcusem atât de mult timp, pătrunzând în lumea mea… sau trăgându-mă în lumea ei, nu știu. M-am împotrivit cu tot ce mai aveam, cu tot trupul obosit și aflat în spasmele unui sfârșit inevitabil. Am sărit pe ea, mi-am înfipt degetele în ochii albi ce m-au urmărit atât de multă vreme. Am împins cât de adânc am putut, zdrobindu-i în orbite, făcând-o să mă arunce de durere, împleticindu-se prin cameră. S-a năpustit asupra mea sălbatică, mai sălbatică decât mi-aș fi putut imagina vreodată o ființă să fie capabilă. M-am apărat, nu aveam de ales.

Ghearele i s-au înfipt în carnea din umărul meu pe măsură ce o loveam continuu cu brațul bun în capul ei lat, evitând mușcăturile colților albi și a botului pe care nu-l puteam distinge de întunericul camerei. Era mai mare decât mine, mai puternică…dar am rănit-o până mi-a dat drumul, încercând să se îndepărteze înapoi în umbra de unde venise, în coșmarurile mele.

Am sărit pentru ultima dată pe ea, scuipând sânge și țipând sălbatic. Fără să-mi dau seama ce fac mi-am înfipt degetele în gâtul ei, strângând oasele atât de puternic până le-am simțit pocnind, ținându-mă de ea până am văzut-o vomitând sânge în fața mea, horcăind de durere. Sângele nostru se amesteca pe podeaua unde șobolanii începuseră să se strângă pentru festin. A căzut sub greutate mea, fluierăturile ieșindu-i din plămâni anunțându-mă că totul se încheia.

Dar am continuat să o lovesc, am continuat să izbesc în craniul ei până când am simțit cum crapă și pocnește, cum creierul supra-înfierbântat îmi rămâne pe marginile pumnilor sângerând de la așchiile de os.
Am căzut pe spate, râzând și plângând, privind trupul cu care făcusem dragoste, chipul angelic zdrobit sub furia mea. Părul negru se întindea ca o pânză pe podea iar din trupul ei mușcau șobolanii, fără să le pese de mine. Încă un spasm al durerii cutremura carcasa fără suflare, dar totul încetase.

Râsul îmi încetă și începusem să plâng incontrolabil, strâns din nou în poziția ce-mi era doar prea familiară.”



Pentru prima dată, Alex rămăsese calm pe tot parcursul poveștii. Încă încerca să-și oprească mâinile din tremurat dar pentru primă dată nu izbucnise într-o rafală de isterii și de urlete. Ridicându-mă, i-am întins mâna, strângându-i palma tremurândă cu încredere.

-Știu că facem progrese Alex. În curând toată durerea va dispărea. Îți promit.

Am strâns noile notițe și m-am îndreptat spre ușă, zâmbind un pic, mulțumit de ceea ce reușisem să observ în acea zi. Pe măsură ce mă îndepărtam de camera sa, am putut auzi ecoul urletului său în coridorul îngust, slab luminat.

-E ÎNCĂ AICI! …

Capitolul I – Născut din mintea omului

[Diz]

Acele zone cu trei randuri de spatii linii sunt ruperi mai mari in text care am lasat asa pentru a se diferentia de simplul spatiu lasat. Pentru majoritate (eu inclusiv) e foarte neplacut sa citeasca perete de text (lucru care mi s-a reprosat in trecut). Asadar, spatiere intre paragrafe pentru a fi mai placut pentru ochi si spatiere mai larga acolo unde e nevoie sa fie clara diferenta. N-as zice ca asta afecteaza atat de mult citirea textului.

Am schimbat naratorii odata cu acel paragraf avand in vedere ca Alex are sa vorbeasca destul. N-am considerat ca-si avea rostul sa pun italic o bucata atat de mare de text.
Descrierea ampla era intr-adevar un pacat al meu mai vechi. In lucrarile mai noi am incercat sa temperez lucrurile. Sunt intr-adevar sfaturi de tinut cont, confirmand anumite banuieli de-ale mele. Schimbarea de stil poti s-o vezi oricand in lucrarile de mai sus.

Lucrarea 5: Un sanctuar al nemuritorilor - Capitolul 1, Partea a II-a

Se opri după ce trase ( Cumva cred ca “trasese” ar suna mai bine aici, nu ca ar fi gresit cum ai zis.) de timp mai mult decât în mod normal. Pentru prima dată de când începuse să povestească, ridică privirea înspre ( Cred ca “spre mine” ar fi sunat mai bine. Ai destule vocale in propozitie si o ingreuneaza) mine și puteam să-i citesc pe chip încordarea. Povestea adesea sărea în momentul acesta, un punct de derivă unde fantasticul se îmbina cu realul din dosarul său, inconsistențele fiind multe și izbitoare mereu.

-Domnule doctor, ați citit benzi desenate vreodată?

Adresarea către mine m-a luat prin surprindere. Adesea nici nu dădea semne că ar fi conștient că sunt în aceeași cameră cu el sau că-i urmăresc spusele ( “Adesea nici nu parea constient de prezenta mea in camera” ar fi sunat mai bine ). Privea mereu absent înspre mine, prin mine, vorbind tărăgănat și continuu, ca o statistică a unor fapte de care nu-i pasă nimănui. Dar acum mă întreba cu o vădită curiozitate pe chip. Poate ceva avea să se schimbe până la urmă.

-Da Alex, am citit când eram mai tânăr.

I-am răspuns pe un ton cât se poate de calm și de constant, văzând cum se luminează la față odată ce un fulger brăzdă cerul de deasupra noastră, ploaia continuând ca și în povestea sa.

-E bine atunci…nu vă va părea prea ciudat ce va continua. Sau mai bine zis, vă va fi cunoscută imaginea.

Zâmbetul îi dispăru de pe chip iar mâinile începură să-i tremure mai tare pe masă, împreunându-le, încercând să le țină sub control.



“L-am găsit pe Marcus în mica alee unde mi-a zis să ne întâlnim. Stătea rezemat de o ușă metalică într-o parte a clădirii, un mic colț de lume luminat doar de un bec orb în ploaia deasă. Avea fața acoperită de umbra propriei frunți și nu schiță nici un gest pe măsură ce mă apropiam de el. Deși mirosul ploii și al gunoaielor din jur umpleau aerul, am putut însă desluși un miros familiar, un miros cu care chiar crescusem și pe care ajunsesem să-l detest, deși nimic din memoria mea nu vroia să-mi explice de ce.

Fără să-mi dau seama, am fost cuprins de panică în acel moment și am alergat către el, strigându-l pe nume, așteptându-mă să mă întâmpine din nou cu vocea lui groasă, de om muncitor în partea cea mai joasă a ierarhiei. Am pus mâna pe el doar pentru a-l vedea cum îmi cade în brațe, întreaga lui greutate prăbușindu-se peste mine, făcându-mă să mă prăbușesc odată cu el.

Mirosul devenea înecăcios în jur, dulce dar aspru, mirosind a tot ce putea fi mai oribil în orașul acela. Îl știam, îl știusem mereu…era mirosul bestiei mele, cea care sălășluia în momentele mele cele mai singure, privindu-mă tăcută din desișul umbrelor. Da, era acolo…sau fusese acolo…nu puteam ști, știam doar că mă umplea de groază, că vroiam să fug dar totuși eram curios, vroiam să știu dacă prietenul meu era teafăr; eram prea curios pentru propriul meu bine. L-am întors cu fața spre cer, căutând să găsesc privirea sa ( “Cautand sa ii gasesc privirea” ar fi fost o variant mai buna. ), un suflu cât de slab în plămâni, un puls în încheietura prea des înțepată. L-am tras în micul con de lumină al becului…

…Am fugit.

Am luat-o la goană, ( La cum ai continuat aici ar fi mers ori un punct, ori puteai sa zici “Am luat-o la o goana salbatica, o goana alimentata de…” you get the idea. ) sălbatică și alimentată de teroarea cea mai pură pe care o cunoscusem vreodată. Îmi era frică și nu știam de ce; vroiam să scap dar nu știam din calea a ce. Doar alergam și-i simțeam privirea oriunde aș fi mers, orice cotitură aș fi luat. M-am împiedicat și am căzut, izbindu-mă de trecătorii ce mă înjurau printre dinți, continuându-și drumul de parcă nici nu mai eram acolo… ( Nu merg folosite aici punctele de suspensie. )

Marcus…Marcus nu avea chip. L-am tras în conul de lumină doar ca să văd gaura neagră sub fruntea sa, lipsa oricăror trăsături, transformate toate în răni adânci și drepte, infestate cu viermi albi și mici, făcându-și treaba cu hărnicie. Și nu mi-l puteam aminti nicicând altfel…nu-mi puteam aminti un chip sub acea frunte, sau doi ochi care să mă privească; nu-mi puteam aminti nici măcar un puls în acel brat gros. Micii viermi albi mi se urcau pe degete, căutând țesutul mort pe care să-l devoreze, înmulțindu-se pe pielea mea, fără să reușesc să mai scap de ei. Și i-am simțit respirația rece în ceafă, am simțit din nou privirea care m-a bântuit mereu.

Alergam în continuare, neluând seama de nimic din calea mea. Vroiam să mă întorc acasă, în mica mea gaură în perete, în micul loc unde eram în siguranță…eu și ea.

N-am simțit când m-a lovit…n-am simțit nici mușcătura, nici durerea, nici sângele cald ( Nu poti zice sangele cald avand in vedere ca ai specificat inainte ca nu a simtit nimic. E o contrazicere de termini. “Sangele” simplu ar fi mers bine. ) ce începuse să-mi alunece pe gamba piciorului. Am simțit doar căzătura în mocirla drumului și răsuflarea rece deasupra mea. Strigam, da, strigam și-mi părea că treceau zeci de chipuri pe lângă mine, lăsându-mă să sângerez, ignorându-mă complet… ( Observ ca folosesti des punctele de suspensie si nu intotdeauna unde trebuie. Aici ar fi mers o virgula. ) ca oamenii ce aparțineau Orașului. Și totuși nu era nimeni și durerea amorțea; o puteam simți în continuare în spatele meu, gata să atace din nou, pentru prima dată în atâția ani de când o știam.

Într-o străfulgerare a minții am realizat că nu știam nimic. Căutam amintiri în care să mă refugiez din calea groazei, căutam momente în timp când știam de siguranță, când nu pluteam pe valurile unei vieți mai mult sau mai puțin iluzorii…

Dar nu erau, nu existau…în cel mai adânc cotlon al minții mele, nu exista nimic care să însemne siguranță pentru mine ( Avand in vedere ca era mintea lui, acel “pentru mine” e in plus acolo. Se subintelege din context. ). Am știut mereu ce se ascunde în tenebrele umbrelor, cum era mereu acolo, studiindu-mă, privindu-mă…mereu acolo, mereu aceeași, doar așteptând momentul potrivit.

Plângeam, doborât la pământ, chircit în poziția unui copil care nu-mi puteam aminti să fi fost. ( Sfarsitul propozitiei suna putin ciudat, ar trebui sa rescrii partea asta. )

Here's a lullaby to close your eyes goodbye...

Îmi răsunau hipnotic în minte cuvinte pe care nu aveam de unde să le știu, trăgând ceva din subconștientul meu ( Se intelege ca e al lui, acel “meu” e in plus acolo. ), scoțând ceva la suprafață. Nu mai eram speriat, știam că nu mai aveam de ce mă teme…știam că e ea lângă mine acum, doar ea și nimic altceva ( “Nimeni alticineva” ar fi sunat mai bine, asa cititorul ramane cu impresia ca si “ea” era un obiect. ), nici un alt coșmar. Mă ridicase de la pământ și am ajuns, cumva, înapoi acasă, în locul meu sigur. Îmi simțeam piciorul bandajat, umărul la fel. Simțeam că nu mai vreau să mă mișc, să mă mai ridic din pat…ea era cu mine și alunecam ușor între veghe și inconștiență, plutind parcă din nou prin lume în același fel amorțit și euforic, neștiind din nou ( “Din nou”-ul ala suna ciudat acolo. Puteai sa lasi si fara, suna mai bine. ) ce se întâmpla cu mine, nepăsându-mi chiar.
Zăpușeala nopților devenea sufocantă în mizerabila cameră mobilată fără simț de răspundere, unde umbrele gândacilor pe pereți luau dimensiuni fantastice în lumina vreunei mașini ce trecea prin fața geamului. Becul zumzăia sinistru de fiecare dată când era aprins; chiuveta stătea spartă iar sunetul picăturilor mă obseda în noaptea tăcută. Dar nu mă puteam ridica, nu mă mai asculta nici o parte a corpului și nici nu-mi păsa…un adevărat copil al Orașului.

Dormeam ziua și mă trezeam noaptea, cu chipul ei deasupra mea, în îmbrățișarea ei, dominându-mi existența, făcându-mă să uit. ) Imbratisarea ei era medicinala? Ca altfel nu vad cum o imbratisare poate sa il faca sa uite de durere si de experienta prin care tocmai trecuse. Decat daca ii dadea cu ceva in cap si il adormea. Atunci inteleg. )
Făceam dragoste până cădeam secerați de oboseală. ( Cred ca poate sa fie si femeia viselor lui, dar cand e ranit si tocmai a genul ala de experienta nu ii mai vine lui sa faca dragoste nici platit. )

Vorbeam până glasul ne pierea. Și nu știam niciodată ce ziceam…știam doar că vorbeam și gemeam împreună, pierduți unul în celălalt. Trăiam pentru asta și nimic mai mult, pentru fericirea noastră atât de perfectă, pentru somnul ce urma și care mă vindeca.

Mă trezeam țipând și o simțeam dându-mi târcoale, ascunzându-se din nou în umbrele din care revenea mereu [ “Mereu” ala nu e bine folosit acolo, avand in vedere ca ai folosit “revenea”. ) , în întunericul minții, în colțurile camerei, sub patul în care-mi odihneam trupul și psihicul obosite. Era acolo și se apropia de mine, încercând să pătrundă mai adânc în lumea mea, să părăsească umbrele. Îi simțeam ghearele pe pielea mea ( “Pe piele” ca se subintelege ca pielea e a lui. ) , îi simțeam limba pe pieptul meu și surâsul sadic când găsea bătăile inimii, zăbovind mereu acolo, parcă așteptând ca ceasul să înceteze să mai bată.

Și mă trezeam sub sărutările ei, sub mângâierile ei și în șoaptele care mă duceau înapoi la somnul de peste zi, făcându-mă să pierd orice noțiune de timp și de existență, adormind doar cu sarutarile ei calde. Și eram fericit, eram fericit, eram fericit…

…

Mă amăgeam singur “Singur” e folosit in plus acolo. Reiese din propozitie. ) fără milă. Tot mai des simțeam vizitele coșmarului meu, degustările sale ce mă îngrețoșau până în măduva oaselor. Încercam să mă ridic ziua dar simțeam că vreau să mor și să înceteze să mai existe filmul prost al lumii mele, sufletul meu, totul. Nu mai simțeam nici un fel de fericire, doar mizeria în care mă târam, mirosul terorii amestecat cu mirosul propriilor excreții, a pereților scorojiți de apă și de timp, a aerului ud de afară, a șobolanilor și a gândacilor ce se fereau din calea luminii. Mirosea a sex și a spaimă, a moarte și a uitare. Și mă speriam din nou de ceea ce deveneam. Eram prea slăbit să mă ridic, prea slăbit să mai încerc să schimb ceva.

Încercam să adorm la loc, să dorm din nou somnul ce ar fi trebuit să mă vindece. Îl uitasem pe Marcus, uitasem totul și știam asta… nu-mi păsa… Și a venit sfârșitul.

Am încercat să o opresc, am încercat să mă împotrivesc dorinței de a o avea din nou, am încercat să o opresc să treacă deasupra mea, să mă facă să mă pierd din nou în ea. Am împins-o de pe mine, m-am împotrivit cu toată puterea ce-mi mai rămăsese și am aruncat-o din ființa mea.
Dar am fost mușcat de umbre. M-a tras înspre ea brutal, mutându-mă din locul unde zăcusem atât de mult timp, pătrunzând în lumea mea… sau trăgându-mă în lumea ei, nu știu. M-am împotrivit cu tot ce mai aveam, cu tot trupul obosit și aflat în spasmele unui sfârșit inevitabil. Am sărit pe ea, mi-am înfipt degetele în ochii albi ce m-au urmărit atât de multă vreme. Am împins cât de adânc am putut, zdrobindu-i în orbite, făcând-o să mă arunce de durere, împleticindu-se prin cameră. S-a năpustit asupra mea sălbatică, mai sălbatică decât mi-aș fi putut imagina vreodată o ființă să fie capabilă. M-am apărat, nu aveam de ales.

Ghearele i s-au înfipt în carnea din umărul meu pe măsură ce o loveam continuu cu brațul bun în capul ei lat, evitând mușcăturile colților albi și a botului pe care nu-l puteam distinge de întunericul camerei. Era mai mare decât mine, mai puternică…dar am rănit-o până mi-a dat drumul, încercând să se îndepărteze înapoi în umbra de unde venise, în coșmarurile mele.

Am sărit pentru ultima dată pe ea, scuipând sânge și țipând sălbatic. Fără să-mi dau seama ce fac mi-am înfipt degetele în gâtul ei, strângând oasele atât de puternic până le-am simțit pocnind, ținându-mă de ea până am văzut-o vomitând sânge în fața mea, horcăind de durere. Sângele nostru se amesteca pe podeaua unde șobolanii începuseră să se strângă pentru festin. A căzut sub greutate mea, fluierăturile ieșindu-i din plămâni anunțându-mă că totul se încheia.

Dar am continuat să o lovesc, am continuat să izbesc în craniul ei ( “Sa ii izbesc craniul” ar fi mers mai bine. ) până când am simțit cum crapă și pocnește, cum creierul supra-înfierbântat îmi rămâne pe marginile pumnilor sângerând de la așchiile de os.
Am căzut pe spate, râzând și plângând, privind trupul cu care făcusem dragoste, chipul angelic zdrobit sub furia mea. Părul negru se întindea ca o pânză pe podea iar din trupul ei mușcau șobolanii, fără să le pese de mine. Încă un spasm al durerii cutremura carcasa fără suflare, dar totul încetase.

Râsul îmi încetă și începusem să plâng incontrolabil, strâns din nou în poziția ce-mi era doar prea familiară.”



Pentru prima dată, Alex rămăsese calm pe tot parcursul poveștii. Încă încerca să-și oprească mâinile din tremurat dar pentru primă dată nu izbucnise într-o rafală de isterii și de urlete. Ridicându-mă, i-am întins mâna, strângându-i palma tremurândă cu încredere.

-Știu că facem progrese Alex. În curând toată durerea va dispărea. Îți promit.

Am strâns noile notițe și m-am îndreptat spre ușă, zâmbind un pic, mulțumit de ceea ce reușisem să observ în acea zi. Pe măsură ce mă îndepărtam de camera sa, am putut auzi ecoul urletului său în coridorul îngust, slab luminat.

-E ÎNCĂ AICI! …

Capitolul I – Născut din mintea omului

Ai o problema cu folositul cuvantului “meu” unde deja se subintelege si cu folosirea punctelor de suspenise unde nu le este locul, insa in rest, povestea este buna, captivanta si bine scrisa. Faci pe alocuri salata de timpuri, insa nimic care sa bata la ochi.

Dupa cum se poate vedea, nu am multe observatii de facut, ceea ce ma bucura, pentru ca nu mi se intampla des.

Felicitari.

[Lia]

Iti cunosc lucrarile de pe o alta pagina de Internet, insa mi-a facut placere sa te recitesc, dar fiindca e acea ora a noptii cand rotitele encefalului meu se misca incet, ma voi rezuma la a-mi exprima parerea despre primele doua lucrari urmand sa revin.

Astea doua scrieri m-au facut sa rad cu pofta, ca atunci cand eram copil si totul parea amuzant si curios si dubios, pentru ca asta e natura copilului: sa intrebe 'De ce?' pana in momentul in care cei intrebati isi doresc sa se suie pe tavan, doar sa scape de micul pui de om, detinator al unui cap prea mare in proportie cu restul corpului. Poate se numeste nostalgie, faptul ca aceste amintiri din copilarie apartin unui trecut si unei realitati care este incet, incet uitata si neintrodusa copiilor din generatiile recente. Dar cumva mentii spiritul asta in viata, si il faci intr-un mod simplu, jucandu-te cu diverse legaturi nu atat de evidente, dar placute de surprins si identificat. Sa zicem un fel de Creanga contemporan?

Si da, chiar nu ma asteptam sa-mi aduci aminte de anii de liceu cand il studiam pe Blaga, sa fi fost mai recent de atat, nu cred, nu stiu si nu as sapa dupa memoria respectiva. Dar tot ma amuza idea, cumva ca ai prezis reactia cititorilor si ai spart acel de-al patrulea zid, intrerupand naratia si adresandu-te noua.

Nu voi lansa o critica axata pe gramatica si greseli, estetica sau mai stiu eu ce. Textele respective sunt scrise cu candoare si pe o nota usoara, au un subiect simpatic cu care pot relationa si imi este de ajuns.

Copil sau nu, ma incred in faptul ca nu o sa avem toate raspunsurile vreodata si asta ne salveaza ca ramanem etern curiosi.

If we had all the answers, there'd be nothing left to discover.