Exces de idei [eseuri/povesti]

[Mitsukai Yoru]

ma mult Aly a ai redeschis topicul...:),
::)...primul meu One shot...nu stiam ce sa fac, daca sa postez sau nu mi-am luat the heart in dinti si am zis.......Astept critic dure si multe multe sfaturi...

so this is my one shot

Sarutul unei stele


Frig. Mult prea rece pentru a ma trezi la viata. Deschid ochii si tot ce apare in fata mea e un ultim vis apus , un ultim crampei dintr-o dorinta uitata de sufletul meu.
Stau rezemata de tocul usii, privind cum regina noptii isi duce veacul pe cerul lipsit de lumina, inecat intr-un intuneric inspaimantator. O singura stea e pe cer si incearca sa lumineze cat pentru toate.
In aceasta seara, luna isi ascunde stralucirea sub norii nedeslusiti ce-si imbiba negrul dezolant intr-o imensitate pustie de care, de multe ori ma speri. As fi vrut sa ma ascund sub imperiul unui ultim zambet, insa oricat intind mana spre acel vis sunt coplesita de o singuratate apasatoare, ce-si scurge veninul in mintea mea, in corp...in inima, lasandu-ma stinghera, fara un ideal, fara o soarta in care sa cred .
Timpul isi intrerupe cursul infinit, incetand sa mai treaca. De ce nu-mi pot dezlipi privirea de la acea priveliste ce-mi devasteaza sufletul? Poate din cauza a ceea ce sunt...un nimeni intr-o lume plina de oameni. Ma simt singura, ca acea stea abandonata in infinitul albastru al oceanului inghetat. O stea smulsa din abisul de deasupra lumii .
Nu de mult aveam tot...Fericirea mi-era stapana pe suflet, zambetul imi deschidea inima spre o alta lume in care sa cred...dar acum...acum ce am?
Cum am reusit sa raman singura, abandonata chiar si de viata, intr-un pustiu nemarginit?
Ma ridic din fata usii, iesind afara . Vantul imprastie petalele florilor de cires. O ploaie rozalie imi asterne in cale un covor nemarginit de amintiri crunte. Un puls surd se scurge prin clipele infinite ce par a trece, luand cu ele si ultimul strop de speranta ce odata imi rodea in suflet ca un trandafir.
Ma plimb singura prin noaptea obscura, pe strazile abandonate chiar si de umbrele copacilor ce odinioara se sprijineau de umerii mei. Nu mi-e teama de nimic, nici macar de norii aroganti ce incep sa-si scurga picaturile de gheata peste parul meu maroniu. Nu reusesc sa ma trezeasca din starea mea de agonie profunda.
Ma opresc. Mainile nu ma mai asculta, mintea nu mai gandeste si sufletul a disparut demult. Ma simt goala .
Simt cum inima mi se opreste si ochii mei cafenii incep sa tremure. Noaptea plange si isi revarsa tristea pe chipul meu. Lacrimile de mult secate par a invia si a se prelinge pe fata mea palida. Nu se observa. Inchid ochii si ma las prada mortii. Nu ma zbat. Stiu ca ea vrea sa ma scape de aceasta suferinta si sa imi readuca in inima un ultim cuvant, pe care eu am uitat sa-l pronunt acum mult timp "Iubire".
Stau intinsa pe asfaltul rece. Nu mai constientizez nimic. Respiratia mea incepe sa se stinga, odata cu viata ce pare a pleca spre acea lume la care visez de mult. Inchid ochii si totul devine intunecat.
Deodata, din obscuritatea noptii se zareste o lumina, ce se opreste melancolica langa mine. Era..un inger. Un inger cu par de aur tors, ce flutura in vant ca firele de matase. Ochii sai albastrii semanau cu doua diamante scufundate intr-o mare involburata. Se pune in genunchi si ma saruta bland. E cald, pot sa-mi simt trupul readus la viata. Ce se intampla cu mine? Visez...sau totul e real.
Cand deschid ochii observ ca sunt tot langa tocul usii, rezemata de el. Probabil am adormit. Insa afara se poate observa urmele picaturilor de ploaie ce-au spalat pacatele pamantului. Privesc cerul. Steaua a disparut...nu se mai zareste nicaieri. Locul sau a ramas acolo...putand fii observata acea dunga stralucitoare numita curcubeu. Inca mai simt sarutul ce mi-a incalzit inima precum un foc coborat din adancul raiului. Simt, vad, aud, toate par a-si relua activitatea in jurul meu. De ce sunt atat de dornica sa impart inima mea celorlalti? De ce vreau sa traiesc acum, daca mai devreme totul pentru mine era moartea ?
Acel vis...mi-a readus tot ce am pierdut, tot ce n-am stiut pretui o viata intreaga . Iubirea pentru acel suflet inecat in durere...

[Mitsukai Yoru]

Well, aici voi posta mici povestioare si povesti de viata. Sau ceva ce mi s-a nazarit mie sa scriu. Daca aveti vreo critica o astept cu mare drag. xD
Majoritatea sunt one-shoturi pentru concursuri.
Sper sa va placa.

Sinteza eternitatii

Amintirile nu mor, îmi amintesc… Amintirile nu s-au prăbuşit cu graţia unui zbor de fluture muribund în prăpastia uitării, ci persistă ca şi mireasma mlădioasă a trupului tău de catifea pe rămăşiţele mele.
Un noiembrie târziu şi un miez de noapte în care gâlgâitul stropilor de ploaie se uniformiza pe pervazul geamului. Îl priveam, mă domina imaginea lui. Nu puteam să nu îi admir chipul de ceară, tulburat de lumina difuză a lunii. E superb; din orice unghi îl vedeam întotdeauna descopeream un lucru nou la fiinţa lui. Mă transforma într-un alt eu şi incercam să reprim schimbările ce aveau loc de fiecare dată când el respira.
Zâmbeam sau asta voiam să cred că făceam; nu aş suporta să-l las să vadă o altă latură a mea. Nu ştiam nimic despre ceea ce e el, nu ştia nimic despre mine, însă trăiam pe aceeaşi undă. Simţeam cum viaţa mea se schimba în acorduri de chitară, uneori grav, alteori lent, s-a oprit vreodată?
Dacă aş spune că trăiam o iubire interzisă, aş deveni o adevărată plagiatoare a destinului. Iubirea noastră nu era interzisă, acest cuvânt nu există, nimic nu e interzis, totul se acceptă. Îl vedeam venind spre mine şi mi-am închis ochii, aşteptând.
Buzele lui le căutau disperate pe ale mele şi atunci când le-au găsit, s-au lipit zdrobite de fineţea celorlalte. Un gust dulce, pătrunzător, aşa putea fi caracterizat orice sărut din partea lui. O senzaţie ciudată ce-mi străbătea trupul cu o viteză inconştientă, o senzaţia de naivitate inconsistentă şi plăcută pentru care te-ai sacrifica, o particularitatea gentilă plină de riscuri şi pasiune, pe care trupul lui o emitea prin pori, toate astea mă făceau dependentă.
Îşi strecură limba, având grijă să o încercuiască pe a mea cu duritate şi să le unească într-un nod imaterial pe care, cu timpul, să îl strângă. O legătură care palpita într-un ritm esential cu o trăire puternică, însă care sintetiza în ea întreg sensul unei iubiri amorfe.
A dispărut de atunci, probabil că am aşteptat să se întoarcă sau probabil că am vrut să cred asta. Fără el, viaţa mi se părea prea limitară pentru a rezista acelori mari tensiuni.
Nu găseam un argument pentru a trăi, eram în culmea disperării şi pasiunea absurdului era singura care mai arunca o lumina demonică în haosul propriei mele vieţi.
Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din conţinutul lumii, pentru care orice surpriză este dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură. Eu nu gustam otrava, o savuram până la dependenţă; şi nu mă durea, mă simţeam pe deplin purificată, pentru că numai atunci duceam lichidul la oultima expresie .
Existenţele noastre erau menite de a se distruge una pe altă, eram creaţii ale supranaturalului, basme în realitate, imposibilul în persoană, şi totuşi eram fiinţe. El, eu, aveam dreptul la trăiri.
Mergeam singură pe strada pe care amintirile frenezeau, multiplicându-se, şi aşteptam din nou. Totul se armoniza într-o asonanţă de sunete plăcute. Noaptea albă, ştearsă, se macină în mii de frânturi celeste ce cădeau în acorduri lente, pierzându-şi compoziţia prin particulele de praf.
Am văzut conturată pe asflat imaginea lui, era întuneric, dar puteam simţi mirosul atât de diferit de al meu. Doar era vampir, pentru cei ca mine mirosul lor era sufocant, oribil, însă pentru persoana mea, era ca o beţie a eternităţii. Nicio problemă, niciun chin lăuntric nu îmi tulbura extazul acestei eternităţi în care fiinţa ar fi la fel de imaterială şi pură ca nefiinţa, el era totul.
M-am încruntat cu sprancele unite, într-o expresie de iritare sau de concentrare maximă. Nu mai puteam sta nemişcată, mă aşteptăm ca lumina lunii să se unduiască din nou şi se undui, se dilată absurd ca o imagine reflectată pe latură unei bule de săpun, în care se închidea spaţiul dintre noi. Strada nu mi se mai părea mare, deşi nu îi vedeam capătul, însă distanţă de la ochii mei la ochii lui era uriaşa- kilometrii întregi, iar când am făcut primul pas în faţă, m-am simţit aproape imponderabilă, asemeni unei frunze în bătaia vântului. Vibraţiile inimii veneau în valuri ritmice, egale, combinându-se cu zumzăitul respiraţiei mele. Atât percepeam.

- Încă vie, nu?
- Mai vie ca tine. De ce ai plecat, de ce nu mi-ai spus nimic? De ce m-ai lăsat aici?
- Ăsta e trecut, noi suntem în prezent, nu mă întreba de ce, nimic nu are o definiţie certă. Lumile în care trăim sunt pictate cu sânge, viitorul nostru ar putea fi la fel, eşti pregătită să te implici în asta?

Am ezitat să răspund, ce voiam de fapt? Mi-a zâmbit şi de abia atunci am realizat cât de frumos era de fapt. Părul negru, buclat, căzut pe umeri până aproape de brâu, ochii verzi, ce vedeau prin mine, umerii laţi, acoperiţi de o mantie neagră şi picioarele lungi, el întruchipa perfecţiunea, nu văzută de alţii, ci văzută doar de mine. A scos din haină un pumnal şi mi l-a înmânat. Eram confuză, dar îmediat am înţeles la ce folosea.

- Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu; nu pot condamna şi nu pot lăuda. Nu este niciun criteriu valabil în această lume şi niciun principiu conservativ. În momentul ăsta, nu cred în absolut nimic şi n-am nicio speranţă. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul mi se pare otravă. Poţi să mă scapi de toate astea?

Am tăcut. Cuvintele sale răsunau în mintea mea, cât de complex părea totul. Sufeream în tăcere, nu îndrăzneam să-mi vărs amărăciunea nici cel puţin în suspine. Aş fi urlat într-un cor de o sinistră dezarmonie, cu strigăte stranii care să cutremure acest pământ. Toate idealurile deveneau nule, credinţele fleacuri, arta o minciună şi filozofia o glumă. Totul era o inălţare şi o prăbuşire.
Probabil că ştia că eu aveam să decad şi el se va înălţa, probabil eu consideram că el şi cu mine suntem totul. Ştia că nu sunt în stare, a zâmbit, mi-am dat seama de asta.
S-a apropiat de mine, până ce i-am putut simţit inima izbindu-se de pieptul său şi bătăile spargandu-se în ecouri. Mi-am aşezat braţele în jurul lui şi mi-am lăsat capul pe trupul său tare şi rece. Mână sa înconjură cu putere pumnalul şi îndreptă lama sa către inimă aşteptând probabil cuvintele mele, însă eu am tăcut. În felul asta, am chemat moartea, şi de abia când am închis ochii i-am simţit tremurul puternic şi apoi… praf.

**
De când a murit el, nu m-am mai transformat în om, am rămas ceea ce probabil voi fi întotdeauna. M-am născut vârcolac, pentru mine eternitatea nu e inteligibilă, conceptul obiectiv al acestui cuvânt nu are niciun sens.
Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut. Un absolut pentru simţirea noastră, dar căruia nu i se poate atribui un element de realitate sau fantezie, căci în perspectiva eternităţii, timpul cu toată multiplicitatea lui de clipe individuale este, dacă nu ireal, destul de irelevant pentru realităţile esenţiale.

Prin definiţie, ce e moartea? Dacă e eternitate, te rog…ucide-o.

[D@n@]

Nu ca-mi place, il ador. Mi-a placut din prima clipa cand am citit inceputul.
Hm, dragostea dintre un vampir si o fata varcolac. Imi place.
Greseli nu ai, iar naratiunea, descrierea si dialogul sunt :bv:
Abia astept continuarea si sper sa nu intarzie prea mult.
:bye::bye:

[Mitsukai Yoru]

D@n@, mersi mult de tot pentru comenturi. Ma bucur ca iti place, insa imi pare rau sa te anunt ca nu are continuare. Era pt un concurs de fan fiction xD si trebuia sa ma incadrez in 2 pagini.

Explicaţii exacerbate

Ciudat
- Defineşte cuvântul?
- Nu pot. Nu are definiţie, există în propria semnificaţie, îl înţelegem fără a face vreo referire la ceva anume. Tu eşti ciudat, eu sunt ciudată, suntem o lume de ciudaţi. Şi? Probabil că asta ne deosebeşte.

- Cum?
- Defectul oamenilor e că aşteaptă să trăiască. Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, şi asta se întâmplă cu cinci minute înainte de viitor, fiindcă nu trăim în prezentul concret, ci într-un viitor fad şi îndepărtat. Nu ţi se pare că eşti un ciudat când faci asta? Poate crezi că sunt idealistă, însă eu nu am aşa ceva. Idei are oricine, eu am obsesii. Nimic nu s-a prăbuşit din cauza ideilor, ci din sintetizarea lor la un adevăr crud.

Fericire

- De ce?
- Când ai aflat că eşti fericit? Ai simţit vreodată asta cu adevărat? Că iubeşti din cauza nefericirii, ai simţit în toată fiinţa ta o căldură totală, cum te scufunzi în infern pentru acea iubire, ai trăit prin vise, ai murit când te-ai născut pentru ca apoi să renaşti ? Poţi afirma că eşti fericit acum, citind toate astea? Cum de poţi avea impresia că înţelegi totul?


Moarte.

- Ce înseamnă să fii mort?
- Poţi nega un sens al vieţii în atâtea feluri, încât enumerarea lor ar deveni inutilă. Există rai şi iad, poţi demonstra asta? Rămâne doar să crezi. Moartea e un vis, atunci când mori trăieşti un vis etern. Nu vei muri niciodată, ci vei trăi vise, probabil că şi acum visezi...
Moartea implică singurătate, o singurătate a trupului, doar fizică, nu te vei simţi singur când mori, însă vei lăsă în urma ta aşa ceva. Chiar dacă aş fi un zeu al acestei lumi, nu, al acestui univers, mi-aş da demisia, căci dacă ar fi ca eu să reprezint totul în această lume, m-aş sparge în bucăţi, ca o oglindă. Probabil că mi-aş vedea chipul de atâtea ori, încât mi-aş da seama că nu sunt singură. Subiectivism? Dar puţin îmi păsa că alţii cred altcumva.

Esenţă

- Transpune...
- Când toată lumea a căzut în ochii tăi şi tu te vei scufunda odată cu ei. Oglinda nu are decât o faţă, niciodată nu vei putea să treci de partea cealaltă, deoarece atunci când vei călca pe suprafaţa sa lucioasă, imaginea ta se va reflecta doar spre tine, niciodată nu te vei uita la altcineva atunci când priveşti o oglindă. Niciodată altul nu te va putea privi din spatele ei. Devine ironic...
A fi ironic, înseamnă a trăi o adevărată tragedie, pentu că ironicul nu este decât o altă formă a agoniei, iar autoironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut pe tine şi atunci un râs negru însoţeşte toate gesturile tale, ca o masca hidoasă. Pentru tine, pentru mine, esenţa reprezintă doar conturul compoziţiei, pentru că de fapt, atunci când privesc ceva, îi văd doar forma şi trec peste conţinut.

[goddess]

Off...off..filosoafa mea..=))...
Jur ca n-o sa mai citesc nicio carte cu idei filozofice...vin si-ti citesc tie ficurile..:))
Prima...filozofie muuulta..figuri de stil prea...lirice ptr mn..=))...dar frumoase..
A doua...dialog dar tot cu tenta filozofica....the most philosophical cucumber eva' -___-...w00t
Dar actiunea / naratiunea tot lipseste..:))

[Mitsukai Yoru]

Well Goddy chan a doua e un eseu, iar prima :-" nu comentez. Uite ce ti-am promis, e pentru un concurs in care ne-au pus sa facem un text unde sa predomine naratiunea.

Åži totuÅŸi...

Oare cât era ceasul? Probabil că trecuseră mai bine de două ore de când stăteam şi priveam albul murdar al peretelui. M-am întors pe partea cealaltă, încercând să închid ochii, dar în următorul moment m-am trezit cu o piatră în cap.
„Ce naiba? E unu noaptea, fraţilor!”
M-am ridicat alene din pat, speriindu-mă de scârţâitul său grav şi m-am îndreptat către fereastră. O uitasem deschisă, dar chiar şi aşa, de ce o piatră tocmai mă lovise în cap?
Îi aud glasul şi chipul mi se înroşeşte. Era el. Nu ştiu ce ar fi dorit o persoană la două noaptea, însă m-am prefăcut nervoasă şi am scos capul pe geam, începând să ţip.
I-am simţit mâna caldă apăsându-mi gura şi am deschis ochii larg, închizând imaginea sa în mine.
- Am câştigat, l-am auzit spunând. Am câştigat două bilete în Hawaii, vii cu mine?
- Poftim? am întrebat eu, accentuând cuvântul astfel încât întrebarea pe care voiam să o pun a devenit o exclamare.
El se strâmbă un pic la mine şi îmi făcu semn să tac, luându-mi mâna de la gură şi scoţând două bilete din buzunarul mic al gecii sale de blugi. Am aprins veioza, încercând să citesc scrisul mic de pe cele două hârtii, dar nu am văzut decât o dată ciudată: 1 iulie 2009, ora 7:00.
M-am îndreptat mai mult instinctiv spre calendar şi am pus mâna pe locul în care era însemnată ziua de ieri.
- 30 iunie?! am exclamat fugind către el şi împiedicându-mă în drumul meu de cearşaful aruncat pe jos. Asta e mâine! Cum naiba le-ai câştigat pe astea? Sigur nu le-ai furat, Radu?
- Fii serioasă! Ştii bine că nu sunt genul. Ar fi bine să îţi faci bagajul, avem avionul în… aproximativ cinci ore. Ne vedem la tine în faţa casei la ora şase. Să nu întârzii!
M-am îndreptat mai mult adormită spre dulap şi mi-am scos valiza destul de grea pentru a o urca în pat. Trebuia să îmi împachetez hainele sau cel puţin să mimez că fac asta, aşa că le-am aruncat în geantă fără să mă uit şi am închis-o trântindu-mă pe pat şi încercând să dorm.
Nu ştiu exact câte ore de somn am prins, însă am auzit în curând ceasul sunând. Nu m-am grăbit să mă ridic, întinzându-mă pe tot patul şi strângându-mi pernuţa în braţe. Am auzit telefonul şi mi-am aruncat mâna pe dulap, căutându-l.
- Da…, răspund plictisită.
- Unde eşti? îl aud ţipând. E şase jumate' !
Aşteptam să termine de vorbit, pentru a-i arunca celebrele reproşuri de care probabil că se săturase, dar de-abia atunci mi-am amintit că astăzi se presupune că trebuia să plec în… vacanţă.
M-am ridicat grabită, împiedicându-mă de acelaşi cearşaf, şi am luat primele haine pe care le-am găsit aruncate pe fotoliu. Minutele mi se păreau că trec prea repede şi nu ştiam ce ar trebui să fac, astfel încât atunci când am ieşit, m-am trezit cu o felie de pâine cu marmeladă în gură, pieptănul într-o mână, valiza în cealaltă şi cu şireturile tenişilor desfăcute. I-am văzut chipul amuzat şi am simtit cum roşesc, însă el nici nu părea să mă observe. Mi-a luat bagajul şi l-a aruncat pe bancheta din spate peste al lui, iar eu m-am urcat lângă el.
Şapte fără un sfert, am apucat să citesc până ce am simţit maşina trepidând, şi am auzit roţile scârţâind sub greutatea automobilului. Nu ştiu dacă ne-a luat mai mult de zece minute să ajungem la aeroport, dar m-am trezit alergând prin aglomeraţie cu el ţinându-mă de mână.
- Ce poartă? m-a întrebat grăbit.
Am scos un bilet şi am pronunţat primul număr pe care l-am văzut:
- Doi.
Nu îmi aduc prea bine aminte cum s-a desfăşurat totul… Am auzit bagajele cum sunt trântite pe bandă rulantă şi am aruncat biletele în mâna poliţistului de acolo, alergând pe coridor.
- Staţi! am auzit-o pe femeia de la poartă strigând, dar nu ne-a păsat.
Am urcat în avion răsuflând uşuraţi; nu-l pierduserăm. Ne-am aşezat liniştiţi pe scaune şi am simţit avionul cum porneşte. Mi-am întors capul, observând privirile ciudate ale celorlalţi. În spatele meu era o doamnă cu o căciulă neagră şi un palton, iar în stânga, un domn cu cizme. Mi se părea o vestimentaţie extrem de neobişnuită pentru o vacanţă în Hawaii. Una dintre stewardese ne-a privit şi a comentat ceva la adresa noastră, îndreptându-se spre noi.
- S-au anunţat minus zece grade, cred că vă va fi frig doar în pantaloni scurţi şi maiou.
- Minus zece grade? am întrebat eu nelămurită.
- Da. În Novosibirsk s-au anunţat temperaturi de până la minus zece grade.
- Pofitm? Ce naiba... Siberia? Dar...
Am scos grăbită biletele şi le-am privit atentă. Poarta cinci, locurile unu şi doi, încurcasem locul cu poarta. Nu ştiam ce să-i spun lui Radu şi el părea a mă privi mirat. Avionul deja rula pe pistă, aşa că m-am lăsat pe spate, oftând.
- Pregăteşte-te de o vacanţă îngheţată pe teritoriul Siberiei!
I-am simţit agitaţia şi aproape ca îmi venea sa râd atunci cand s-a înroşit la faţă şi a început să se mişte pe scaun Era extrem de amuzant, rămăsesem fără haine, fără biletele la hotel, fără pic de mancare, cu două maiouri şi doua perechi de pantaloni scurţi pe noi şi cu ochelari de soare in cap si... ne indreptam spre Siberia. Interesant...
Aveam noroc că măcar banii se mai aflau în posesia noastră. Am adormit cu capul pe umărul lui şi am pierdut noţiunea timpului. Trecuseră trei ore, maximum patru şi deja îmi simţeam corpul îngheţând. Atingerea sa era singura care îmi mai conferea o senzaţie de confort, ghemuindu-mă la pieptul lui. Probabil că el era treaz, pentru că îi simţeam mâna mângâindu-mi chipul şi apoi... apoi a făcut ceva ce m-a făcut să nu mai vreau să mă trezesc de ruşine. Îi simţeam buzele presându-le pe ale mele şi, neştiind cum să răspund situaţiei, l-am împins de lângă mine, prefăcându-mă că am amorţit. El păru a râde, îl dădea de gol chicotitul, cred că ştia că sunt trează. Roşeaţa nu mi-a dispărut nici măcar când am ajuns la destinaţie. Pe lângă privirile insistente ale oamenilor ce treceau şi începeau să râdă, mai avusesem parte şi de o încălzire în tot sensul cuvântului. Ne-am îndreptat amândoi spre ieşire, simţind cum zăpada ne lovea cu duritate peste picioare. Radu a chemat un taxi şi ne-am urcat în el. Bineînţeles că nu ştiam rusa, şi nici şoferul engleza, aşa că ne-am descurcat pe... numere. Am ajuns la un hotel foarte... neobişnuit, ţinând cont că lângă el era o turmă de reni. Aceleaşi priviri ciudate, cum era şi normal, însă am ajuns în cameră. Era cald, dar nu aveam haine. Bineînţeles că ziua următoare, când ne-am plimbat prin magazine în pantaloni scurţi, am fost complimentaţi chiar de vânzătoare, nu că mi-ar fi păsat mie că am picioare frumoase atunci când afară sunt sub zero grade şi singurele surse de căldură sunt... doi ciorapi. Nu am stat mai mult de trei zile, pentru că nu rezistam, dar în cele două zile am profitat atât de mult de zapadă încât, atunci când m-am întors acasă, am avut grijă să stau o săptămână în pat transpirată cu o compresă, visând la vacanţa pe care am pierdut-o.
- De ce eu? am suspinat acoperindu-mi faţa cu pilota.
- Pentru că eşti tu, i-am auzit glasul şi îmediat i-am simţit buzele presându-le pe ale mele, până să realizez ce se întâmplă. Măcar a ieşit ceva bun din vacanţa asta, nu?
- Şi totuşi... am oftat eu dezamagită.

[Aiumy]

Mitsu asta a fost ceva total, mi-a placut la nebunie scena inca rad si ma doare burta eu zic ca a fost foarte multa naratiune in scena asta mai ales usoara ironie pe care o impui povestii tale o face super amuzanta, iar faptul ca nu stim nimic despre personaje si totul e invaluit intr-o aura de mister ii dau un plus de frumusete, I`m looking forward to see what you will write from now on. :*

[Mitsukai Yoru]

Domou arigatou Aiu-chan ma bucur ca ti-a palcut. In continuare un eseu. xD si data viitoare o comedie ;;)

[center]
Iubind contrastul
[/center]

A iubi


Cunoasterea adevarului este cel mai mare intuneric. As renunta oricand la toate problemele astea , care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstienta. Spiritul sfasie, nu inalta. De obicei, viata nu se mentine fecunda sau productiva decat prin tensiuni si antinomii, care reprezinta un principiu de lupta si de incordare agonica. Entuziasmul depaseste acest principiu, realizand viata fara dramatism, exprimand un elan fara tragedie si iubind fara sexualitate.
Exista atatea moduri prin care poti iubi, incat ajungi sa crezi ca iubirea devine ceva mecanic in sufletul tau. Iubesti fara sa stii ce, slavesti fara sa stii ce, te inchini cuiva imaterial si asta numesti iubire. Cat de nule sunt aceste interpretari filozofie, nimic nu poate ilustra mai bine iubirea decat absoluta neintelegere a semnificatiei ei.
Ma tem sa povestesc asa ceva, nu fiindca mi-e frica, ci pentru ca nu gasesc un inteles in toate aceste cuvinte. Cum as putea sa descriu ceea ce simt, cand nu am nicio definitie certa asupra unui obiect, a unui sentiment... asupra ta.

A renunta

Mult orgoliu si suferinta sunt in orice renuntare. In loc sa te retragi cu cea mai mare discretie , ramai si te plangi de propriile-ti probleme. Consideri renuntarea un pacat, fii serios..Din moment ce eu prin renuntare nu pot castiga efectiv eternitatea, ci mor ca si ceilalti, de ce dispretuiesc si de ce sa numesc asta calea mea cea adevarata?
Intereseaza pe cineva ca eu am renuntat demult, ma vedeti altfel de cat sunt? Vad durerea, suferinta atat de specifica varstei, moartea, dar de ce sa-i fac pe altii sa o vada? Este de asemenea mult prea drept ca pe acela care a vazut in fata asemenea realitati nu crude, ci cliseice, nu il mai tenetaza nimic altceva decat renuntarea.

Contrast

Cine sunt eu? Un alt efect artistic. As intreba cine m-a creat, dar pentru ce. Ma simt un om fara sens si nu imi pare rau ca nu am niciun sens. De ce nu am aripi, sau gheara, sau colti, oare asta ma face om? Si daca da, cum pot deveni altceva, m-am saturat sa am parte de aceleasi trairi de fiecare data. Ar rebui ca omul sa devina un animal rational. Asa mi-as putea manifesta trairile printr-un singur sunet, exista prea multe cuvinte in alfabetul asta pentru a stii pe care sa le folosesti in diferite momente. Contrastul dintre bine si rau, lumina si intuneric, om si animal, viata si moarte, as putea continua asa o viata, insa de ce fiecare cuvant creeaza o negare? De ce pot fi fericita sau nefericita, buna sau rea, de ce nu pot fi... normala. Si daca va ganditi bine, nimeni nu e normal, pentru ca fiecare are ceva diferit de celalalt. A fi normal, implica o multime identica, deci nici tu nu esti normala, ia gandeste-te, de ce esti diferita de mine?

[Mitzuke.]

Domou arigatou Aiu-chan ma bucur ca ti-a palcut. In continuare un eseu. xD si data viitoare o comedie ;;)

[center]
Iubind contrastul
[/center]

A iubi


Cunoasterea adevarului este cel mai mare intuneric. As renunta oricand la toate problemele astea , care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstienta. Spiritul sfasie, nu inalta. De obicei, viata nu se mentine fecunda sau productiva decat prin tensiuni si antinomii, care reprezinta un principiu de lupta si de incordare agonica. Entuziasmul depaseste acest principiu, realizand viata fara dramatism, exprimand un elan fara tragedie si iubind fara sexualitate.
Exista atatea moduri prin care poti iubi, incat ajungi sa crezi ca iubirea devine ceva mecanic in sufletul tau. Iubesti fara sa stii ce, slavesti fara sa stii ce, te inchini cuiva imaterial si asta numesti iubire. Cat de nule sunt aceste interpretari filozofie, nimic nu poate ilustra mai bine iubirea decat absoluta neintelegere a semnificatiei ei.
Ma tem sa povestesc asa ceva, nu fiindca mi-e frica, ci pentru ca nu gasesc un inteles in toate aceste cuvinte. Cum as putea sa descriu ceea ce simt, cand nu am nicio definitie certa asupra unui obiect, a unui sentiment… asupra ta.

A renunta

Mult orgoliu si suferinta sunt in orice renuntare. In loc sa te retragi cu cea mai mare discretie , ramai si te plangi de propriile-ti probleme. Consideri renuntarea un pacat, fii serios..Din moment ce eu prin renuntare nu pot castiga efectiv eternitatea, ci mor ca si ceilalti, de ce dispretuiesc si de ce sa numesc asta calea mea cea adevarata?
Intereseaza pe cineva ca eu am renuntat demult, ma vedeti altfel de cat sunt? Vad durerea, suferinta atat de specifica varstei, moartea, dar de ce sa-i fac pe altii sa o vada? Este de asemenea mult prea drept ca pe acela care a vazut in fata asemenea realitati nu crude, ci cliseice, nu il mai tenetaza nimic altceva decat renuntarea.

Contrast

Cine sunt eu? Un alt efect artistic. As intreba cine m-a creat, dar -si?sau fara acel dar.- pentru ce. Ma simt un om fara sens si nu imi pare rau ca nu am niciun sens. De ce nu am aripi, sau gheara-gheare-, sau colti, oare asta ma face om? Si daca da, cum pot deveni altceva, m-am saturat sa am parte de aceleasi trairi de fiecare data. Ar rebui-trebui- ca omul sa devina un animal rational. Asa mi-as putea manifesta trairile printr-un singur sunet,-punct si litera mare- exista prea multe cuvinte in alfabetul asta pentru a stii pe care sa le folosesti in diferite momente. Contrastul dintre bine si rau, lumina si intuneric, om si animal, viata si moarte, as putea continua asa o viata, insa de ce fiecare cuvant creeaza o negare? De ce pot fi fericita sau nefericita, buna sau rea, de ce nu pot fi... normala. Si daca va ganditi bine, nimeni nu e normal, pentru ca fiecare are ceva diferit de celalalt. A fi normal, implica o multime identica, deci nici tu nu esti normala,-Punct si litera mare- ia gandeste-te, de ce esti diferita de mine?-Ar fi mers si:Ia gandeste-te...sunteti diferiti de mine?-

Typpo-urile sunt putine which is ok.Nu prea stii unde sa te opresti cu propozitia,o lungesti,pui unele virgule unde nu trebuie..greseli relativ minore,se indreapta daca recitesti sau ii dai altcuiva sa citeasca inainte de a posta.
Ce nu e ok..e ca folosesti prea multe metafore which have no sense la un moment dat.Nu stiu daca le pui ca suna bine sau ca tu chiar intelegi..dar pe mine ma lasi in aer uneori.'Contrast' mi se pare cea mai buna din toate trei.
Imi place cum scrii,dar nu iti recomand neaparat eseurile sau nu pune extraordinar de multafilozofie ca ne ametesti rau de tot[si mie mi s-a zis ca am avut multa filozofie in teza de romana=)))Am aceasi problma 8D De-asta te sfatuiesc sa ii dai cuiva sa citeasca inainte de a posta.Sau daca o faci,schimba persoana ca nu se prea descurca]

[Aiumy]

mie mi-a placut, desi sa spun sincer tot ce am vazut cand am citit au fost niste cuvine care imi provocau o stare nostalgica, de ce?
e simplu pentru ca tot ce ai zis mai sus am intalnit eu anumite situatii
(gata cu filozofia) mi-a placut foarte mult ce ai scris si astept sa vad cum va fi comedia
kiss:*