Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

@MissM: În legătură cu insistatul pe modul în care Kassie s-a îndrăgostit de Jonathan, nu am făcut-o deoarece am vrut să povestesc ceea ce se întâmplase în viața ei în mare, ca să zic așa, fără să insist prea mult pe asta.
@crazy little red: Într-adevăr, nu am vrut să complic lucrurile și mai mult decât erau deja ^^

Sper să vă placă acest capitol. Lectură plăcută! ^^

Capitolul 26
Ryan

Cum de este posibil așa ceva?
Întrebarea asta mi se învârtea în cap încă de când aflasem că nu tata trebuia să fie șeful consiliului. Adică, nu ar fi trebuit să îmi spună asta până acum? Până la urmă, aș fi scăpat de o grămadă de dureri de cap și de motive de îngrijorare dacă aș fi știut că de fapt nu era nimic în neregulă cu mine. Că nu eu sunt cel care trebuia să moștenească anumite puteri. Aveam să-i cer niște eplicații, asta era clar. Încă mai aveam câteva întrebări care mi se învârteau în cap.
Dar cel mai mult m-a uimit faptul că Alex și Chris ar trebui să urmeze la șefia consiliului. Mi se părea atât de ciudat. Când le întâlnisem eu erau doar două fete care avuseseră ghinionul de a fi învinovățite pentru ceva ce nu făcuseră.
Bine, când aflasem prima oară că acea piatră fusese furată și după acele vrăji făcute de ceilalți membri pentru a afla unde se afla, eram convins că ele chiar o furaseră. Asta deși era destul de curios faptul că două vrăjitoare absolut obișnuite de șaisprezece ani au reușit să facă așa ceva. Mai ales că știam că Andrews era de pază în ziua respectivă și că era cam imposibil ca cineva să treacă atât de ușor de el. Și nici motivul pentru care cele două ar fi făcut asta nu-l cunoșteam.
Dar chiar și așa nu m-am gândit nicio clipă la faptul că totul era doar o minciună creată de adevăratul hoț pentru a scăpa basma curată. Când mi s-a dat misiunea de a merge la școala lor pentru a le supraveghea eram convins că asta însemna să fiu atent la tot ceea ce făceau în speranța că voi reuși să aflu unde anume ascunseseră piatra pentru ca mai apoi să-i informez pe ceilalți și aceștia să o recupereze. Mă îndoiam că va fi foarte complicat, mai ales că și Andrews urma să vină cu mine la școala respectivă. Asta dacă nu cumva respectivele vor folosi puterile acelei pietre împotriva noastră.
Toată teoria mea a fost dată peste cap atunci când tata m-a chemat pentru a vorbi cu mine între patru ochi. Ceea ce mi-a spus m-a făcut să devin foarte confuz.
- Ascultă Ryan, a început el pe un ton foarte serios, misiunea ta nu este să le prinzi pe cele două cu mâța în sac, ca să spun așa. Treaba ta este să-l demaști pe adevăratul vinovat și să ai grijă ca cele două să nu pățească nimic.
- Poftim? am întrebat, încuntându-mă. Dar vrăjile au arătat că ele sunt vinovate.
- Da, asta așa e. Dar, vezi tu, acele vrăji nu au dreptate. Adevăratul hoț a făcut astfel încât ele să pară vinovate. Nu știu sigur cum a reușit să facă asta, dar nu mai contează acum. Tu trebuie doar să faci ceea ce ți-am spus, bine?
- Stai așa, am spus fiind din ce în ce mai confuz. Și cum anume putem afla cine este adevăratul vinovat?
A oftat înainte de a continua. Părea puțin încurcat.
- Ei bine, eu știu cine este de fapt hoțul. Dar fără dovezi solide împotriva lui nu am nicio putere.
Când am auzit asta am făcut ochii mari.
- O secundă. Cum de știi cine este? Și din moment ce știi îmi spui și mie?
- Asta este o poveste lungă pe care nu am timp să ți-o spun acum. Dar știu sigur că acela este Andrews.
La auzul acestor cuvinte mai aveam un pic și cădeam de pe scaun. Nu puteam să cred asta. Cum adică Andrews furase acea piatră? Și, cel mai important, de ce ar face asta?
- Poftim? Am spus neîncrezător. De ce ar face asta?
- Nu știu, dar voi afla. Tu trebuie doar să îl urmărești cu atenție și să-mi spui tot ce ți se pare neobișnuit în comportamentul lui. Și încă ceva. Încearcă să nu le implici în această harababură pe cele două.
Acestea fiind spuse, am fost transferat la școala unde învățau gemenele și în plus chiar în aceeași clasă cu ele.
Nu credeam în totalitate ceea ce îmi spusese tata. Asta în parte deoarece Andrews fusese cel care ne antrenase pe mine și pe Abygail încă de când eram doar niște copii. Și apoi, făcea parte din consiliu. Oricât de mult mi-aș fi stors creierii nu puteam găsi niciun motiv pentru care el ar fi dorit să fure acea piatră.
Următoarea dimineață m-am trezit devreme pentru a le ajunge din urmă pe drumul lor spre școală. Poate că tata se înșela și, oricum, mi se spusese să le urmăresc cu atenție. Nu a durat foarte mult să le găsesc în acea dimineață și am avut grijă să le urmăresc de la distanță, astfel încât să nu-și dea seama de asta. Primul lucru care mi-a atras atenția la cele două a fost faptul că într-un fel și-au dat seama că sunt urmărite. S-au întors în același timp privind în spate. Din nefericire pentru ele, nu m-au văzut deoarece am reușit să mă ascund la timp.
Cum de au știut că sunt urmărite?
Mi se părea ciudat, mai ales că din câte știam erau două vărjitoare absolut obișnuite care învățeseră tot ce știau de la o mătușă de-a lor. Sperând să aflu răspunsul mi-am continuat drumul, de data asta fără să mă mai chinui să țin pasul cu ele.
Prima oră era cea de sport, iar din câte știam Andrews fusese numit în această funcție deoarece celălalt profesor avea niște probleme de sănătate, nu fusesem destul de curios pentru a afla ce anume. Am luat loc pe bancă, așteptând ca domnul „profesor” să intre pe ușă pentru a începe ora.
În acest timp am privit-o cu atenție pe una din gemene, care vorbea cu un băiat, iar din câte am putut înțelege îl întrebase despre mine. Respectivul tocmai voia să-i spună cum mă cheamă, dar nu a apucat deoarece ușa sălii de sport a fost deschisă, iar înăuntru a intrat un bărbat, ce bănuiam că era directorul liceului, urmat de Andrews. După un scurt discurs a ieșit in sală lăsându-ne cu noul profesor de educație fizică și sport.
După ce a privit toți elevii a întrebat-o pe geamăna care vorbea despre mine mai devreme cum o cheamă și dacă are ceva mai deosebit de spus despre ea însăși. Am aflat că o cheamă Alex. Dintr-un anumit motiv mi se părea că se grăbise să pună punct discuției cu Andrews. De asemenea, aveam sentimentul că nu-l place, ba chiar că ar prefera ca el să dispară cât mai repede din viața ei. Mi s-a părut ciudat. Apoi cealaltă s-a dus lângă el fiind apoi rugată să facă o demonstrație de karate. A refuzat, dar nu a reușit să iasă din asta. Nici ea nu părea să-l înghită pe noul profesor, doar că la ea nu era atât de evident.
Am observat că toți au fost foarte încântați când ea a acceptat să-l lovească pe Andrews și a luat poziția de atac. Dar, spre dezamăgirea tuturor, și-a oprit piciorul la câțiva centimetri de pieptul lui. Asta mi-a atras atenția. Mă așteptasem să-l lovească, mai ales că nu părea să-l placă. Și totuși nu o făcuse. Oare de ce?
Începeam să fiu din ce în ce mai convins că ele erau într-adevăr vinovate și că tata se înșela. Asta până când am văzut acea piatră căzând din buzunarul lui Andrews atunci când fata pe care o însoțise Alex la toaletă se ciocnise de acesta din neatenție, iar Alex i-a înapoiat-o. Atunci mi-am dat seama nu numai de faptul că ele nu făcuseră nimic, ci că nici măcar nu aveau idee în ce belea fuseseră băgate.
Apoi, Andrews a chemat-o pe Alex în sala de sport zicându-i că uitase ceva în vestiar după ora de sport. Inițial a încercat să-l convingă că respectivul obiect nu era al ei, dar văzând că nu are de ales acceptase să meargă să vadă ce anume uitase. Dintr-un anumit motiv știam că asta nu avea să se sfârșească bine, așa că la scurt timp după ce ei au plecat am ieșit din clasă și m-am dus spre sala de sport. Ceea ce am văzut atunci mi-a distrus și ultimele îndoieli în privința vinovăției lui Andrews. O strângea pe săraca fată de gât și o mai ține și suspendată în aer pe deasupra.
- Dă-i drumul lui Alex! Am țipat la el.
În loc să facă ceea ce-i spusesem și-a întors ochii spre mine și a început să chicotească, de parcă toată situația i se părea amuzantă. Ce era cu el? Nu-l văzusem niciodată comportându-se așa.
- Cum vrei, a zis pe un ton batjocoritor, lăsând-o să cadă pe podea.
Aș fi vrut să-i spun vreo două, dar a trecut pe lângă mine ieșind apoi din sală de parcă nu se întâmplase nimic ieșit din comun. M-aș fi dus după el să-i cer explicații, dar era mai important să aflu dacă Alex era bine. Leșinase, însă din fericire încă respira, ceea ce mi-a luat o piatră de pe inimă. Ar fi fost păcat să pățească ceva. Până la urmă, era nevinovată și se afla în toată această situație din cauza unui nemernic. Îmi venea greu să cred că Andrews chiar ar face așa ceva, dar tot ceea ce văzusem confirma acest lucru.
Am ridicat-o de acolo și am decis să o duc la apartamentul unde stăteam eu acum. Nu puteam să o duc la cabinetul școlii pentru că nu știam ce anume aș fi putut să-i spun asistentei. Știam că sora ei va observa, dar am decis să-mi asum riscul.
Părea așa fragilă, ca să nu mai spun că era destul de ușoară. Nu-mi venea să cred că eu crezusem într-adevăr că cineva ca ea ar fi putut să fure acea piatră de sub nasul consiliului. Acum mi se părea complet lipsită de apărare.
Am lăsat-o în camera de oaspeți, apoi m-am dus să-i spun tatei despre tot ceea ce se întâmplase și să-i cer sfatul. Mi-a spus că poate ar fi mai bine dacă nu i-aș zic că el știe cine e adevăratul vinovat și să încerc să îi explic cât de periculoasă este întreaga situație.
Așa că, m-am întors în acel apartament și am așteptat ca ea să se trezească. Nu credeam că voi avea probleme în a o convinge să nu se implice. Părea destul de slabă și mă îndoiam că ar fi vrut într-adevăr să se implice în așa ceva. Spre surprinderea mea, nu am avut dreptate, Alex insistând să mă ajute. Părea că nu înțelege pericolul pe care îl implica întreaga situație. Ce m-a uimit și mai mult a fost faptul că a plecat pur și simplu încuindu-mă pe dinăuntru.
Ce fată încăpățânată! Am gândit atunci enervat. Nu-mi venea să cred că avusese tupeul să facă una ca asta.
Desigur, am ajuns în fața blocului ei înainte și am decis să o aștept. Din nefericire, am încurcat-o cu sora ei, care, spre totala mea surprindere, se pricepea la karate mult mai bine decât mă așteptasem. La început am reușit să mă feresc, dar în cele din urmă a reușit să mă pună la pământ. Un lucru era clar: era mult mai dură și mai pregătită pentru a se apăra decât Alex.
După aceea lucrurile au început să fie din ce în ce mai complicate, iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum aș putea să-l demasc pe Andrews.
Totul a devenit și mai interesant atunci când, fără să-mi dau seama cum, m-am îndrăgostit de Alex. Partea și mai interesantă era că ea era atât de aeriană încât nici măcar nu-și dăduse seama de asta. Și am aflat de la Chris că probabil nici nu-și va da seama până nu-i voi spune eu. Deși, în cele din urmă nu a mai fost cazul să-i spun, deoarece a aflat datorită vrăjii pe care o propusesem chiar eu.
Fata asta mă uimise în nenumărate rânduri, iar acea vrajă nu prea mă ajuta cu nimic în eforturile mele de a o descifra. Era atât de imprevizibilă.
Iar vestea că ea era moștenitoarea acelor puteri, ei bine, m-a lăsat fără cuvinte. Nu-mi venea să cred că fetița aceea complet lipsită de apărare căreia îi salvasem viața nu cu mult timp în urmă era cea care va avea responsabilitatea de a mentine echilibrul între Lumea Vrăjitorilor și cea a oamenilor într-un viitor nu foarte îndepărtat. Nu o vedeam deloc așa.
Aș mai fi contemplat la asta, dar ajunsesem deja în locul unde știam sigur că-l voi găsi pe tata. Am intrat în sala de ședințe fără să mă mai obosesc să bat la ușă. Și-a ridicat ochii când a auzit ușa deschizându-se. Am închis-o înainte de a începe.
- Trebuie să vorbim, am zis foarte serios.
- Știu, a răspuns nepărând deloc surprins.
- Deci, Alex și Chris... Interesant.
- Chiar așa, a zis el chicotind. Nu te-ai fi așteptat la asta, nu-i așa?
- Absolut deloc. Am o singură nelămurire. Din moment ce Andrews a făcut atâtea prostii, cum de el era cel care ne antrena pe noi?
- M-am gândit că asta îl va ține ocupat și că nu va avea timp să mai facă vreo prostie. Se pare că m-am înșelat, a zis privind într-o parte.
Am oftat, fiind complet depășit de situație. Ce urma acum? Ce ar trebui să facem în continuare?
- Și acum? Am întrebat. Mama lor a spus că avem o șansă. Tu ce crezi?
- Să mă gândesc, a zis pe un ton serios. Din punctul meu de vedere, nu prea aveți șanse.
- Poftim? Am zis șocat. Cum adică? Cum rămâne cu acele puteri?
- Hai să fim realiști, a zis privindu-mă direct în ochi, pe cel mai serios ton pe care îl auzisem vreodată. Da, acele puteri reprezintă un avantaj, dar ele nu au nici cea mai vagă idee cum să le folosească. Nu au niciun fel de pregătire pentru genul ăsta de situație, iar tu singur nu îl poți învinge pe Andrews dacă se va ajunge la vreo luptă. Iar mama și mătușa lor nu se pot implica în asta. Până la finalul anului școlar nu mai e mult, iar ele nu au suficient timp pentur a învăța cum să le folosească. Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul. totul se poate sfârși foarte urât.
Asta mi-a tăiat tot elanul pe care îl mai aveam. Nu îmi plăcea să recunosc asta, dar avea dreptate. În condițiile astea nu aveam nicio șansă împotriva lui Andrews.
Și atunci? M-am întrebat deznădăjduit.
Doar nu aveam să renunțăm pur și simplu, fără niciun fel de luptă, nu?