04-03-2012, 02:01 PM
Mulțumesc pentru comentarii :* Mă bucur că v-a plăcut capitolul și că v-am uimit, asta era și intenția :))
În legătură cu acest capitol, țin să-mi cer scuze pentru că am cam repetat anumite cuvinte, am mai încercat să le înlocuiesc, dar în anumite părți mi se părea că nu se va înțelege despre ce e vorba altfel.
Ăăă, cam atât, sper să vă placă acest capitol, poate nu vă veți prinde de la început cine anume narează, dar veți înțelege până la final. Sper :))
Lectură plăcută!
Pe unde o fi? M-am întrebat în timp ce mergeam pe străzi.
Mergeam de mai bine de o oră și tot nu îl găsisem. Mă așteptasem să fie supărat, furios, orice. Dar niciodată nu îmi inchipuisem că va pleca pur și simplu. Deși, într-un fel, reacția lui nu mi se părea a fi una exagerată. Oneori când se simt copleșiți oamenii au tendința să fugă. Poate pentru a se gândi în liniște la problema ce îi copleșise. Oricum ar fi fost, trebuia să-l găsesc. Trebuia să clarific lucrurile. Nu puteam să o las așa. Și, cel mai important, nu voiam să-l pierd, chiar dacă știam că avea tot dreptul de a pleca. Până la urmă, nu este ușor să afli că propria ta familie te-a mințit timp de atâția ani.
Poate că dacă i-aș fi spus totul de la început nu s-ar fi ajuns aici. Dar pe atunci nu am avut curajul de a face asta, iar după ce am rămas însărcinată mi-a fost și mai teamă să-i spun. Nu voiam ca acel copil să crească fără tată. Voiam ca el să aibă o copilărie cât mai normală. Știam că urma să fie destul de complicat să-i explic că este diferit și că acest lucru va trebui să rămână secretul nostru deoarece lumea nu va înțelege. Nu voiam ca lucrurile să fie și mai complicate de atât.
Poate că eu una meritam asta, făcusem suficiente greșeli la viața mea, dar nu și ele, nu și Alex și Chris. Îmi era teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă el ne părăsea. Poate Chris ar fi reușit să treacă peste în cele din urmă, ea era mai puternică, dar Alex... ei bine, mă îndoiam că va reuși să se obișnuiască cu ideea vreodată. Era destul de aeriană și de obicei nu realiza gravitatea problemei decât atunci când totul se înrăutățea, dar asta era ceva serios, iar ea nu fusese niciodată prea bună la a suporta anumite lovituri. Îmi era teamă de modul în care ar fi putut-o afecta toată această situație și fără să se mai adauge și lipsa tatălui ei.
Am încercat să scap de toate aceste gânduri spunându-mi că trebuie să fiu optimistă.
Va fi bine. Se va întoarce. Totul nu a fost decât o reacție de moment.
M-am concentrat pe săgeata din fața mea care îmi indica încotro să o iau pentru a-l găsi pe soțul meu, încercând să nu mă mai gândesc la faptul că totul s-ar fi putut sfârși foarte, foarte urât.
În schimb am început să reflectez la tot ceea ce se întâmplase încă de când eram doar un copil.
Încă de mică știusem foarte bine cine sunt și ce rol urma să am în Lumea Vrăjitorilor. Fusesem antrenată de mic copil pentru asta, iar după apariția acelor puteri totul a devenit și mai complicat, mai ales după ce am început să primesc diverse misiuni, ca să le spun așa. Nimic ce să nu pot rezolva cu abilitățile pe care le aveam în momentul respectiv. Iar odată ce începeam să controlez mai bine acele puteri primeam îndeletniciri din ce în ce mai complicate. Niciodată nu mă deranjase asta. Nu eram o persoană foarte răbdătoare, iar de cele mai multe ori sarcinile mele constau în a-i potoli pe diverși vrăjitori, de obicei cu ajutorul forței. Iar asta îmi convenea de minune, deoarece mă ajuta să îmi descarc nervii pe care mi-i crea mama la antrenamente. Iar faptul că aveam o fire destul de impulsivă nu mă ajuta cu nimic. Da, ea era în principal cea care mă învăța cum să stăpânesc acele puteri și să spunem că modul ei de a o face nu era tocmai pe gustul meu. Mi se părea a fi mult prea strictă. Înțelegeam că voia să se asigure că voi fi preagătită pentru responsabilitățile ce îmi vor reveni după ce ea se va retrage din consiliu, dar chiar și așa, mi se părea prea dură.
Un alt lucru care mă deranja din acest punct de vedere era faptul că sora mea scăpase mai ușor decât mine. În cazul ei nu insista atât de mult asupra antrenamentelor și toate cele, ceea ce eu nu înțelegeam. Îmi amintesc că la un moment dat l-am întrebat pe tata de ce lucrurile stau așa, iar el mi-a răspuns că mama e mai dură cu mine deoarece eu eram fata cea mare care urma să preia toate responsabilitățle ei și că tot ceea ce își dorea ea era ca eu să fiu pregătită când acea clipă va sosi. Am vrut să-l întreb de ce anume erau atât de siguri că eu voi fi aceea însă mi-am dat seama singură de asta. Michelle era cu 7 ani mai mică decât mine, iar mama nu mai era tocmai tânără. Pe atunci nici nu îmi trecuse prin cap că aș putea refuza conducerea consiliului. Eram convinsă că ăsta era destinul meu și că nu aveam ce să fac pentru a schimba asta. Așa că am continuat să mă antrenez, iar după un timp începusem să am mai multă răbdare.
La un moment dat mă cam săturasem să-i tot iau la șuturi pe cei care se certau și creau probleme pentru echilibrul dintre Lumea Vrajitorilor și cea a oamenilor și am găsit un mod de a rezolva totul pe cale pașnică. Asta a părut să o impresioneze pe mama în mod plăcut și am reușit să mai scap de niște antrenamente. În timpul liber pe care îl aveam de obicei îmi plăcea să lenevesc.
Michelle, pe de altă parte, era o fire foarte curioasă și îi plăcea să stea prin lumea oamenilor și să facă tot ceea ce făceau ei. Pe mine una acea lume mă lăsa rece. Crescusem în Lumea Vrăjitorilor și îmi închipuiam că acolo voi locui tot restul vieții mele. Nici nu îmi imaginam că lucrurile ar fi putut sta altfel.
În jurul vârstei de 21-22 de ani mama s-a retras lăsându-mi mie locul ei. Am făcut cunoștință cu toți ceilalți membri și speram să mă înțeleg bine cu ei și să cooperăm. În afară de mine mai existau cinci membri: James, care avea parul brunet și ochii albaștri, Michael, șaten cu ochi căprui, Nicholas, care era cel mai în vârstă membru, brunet cu ochi căprui, Luke, șaten cu cohi verzi și Alexander, șaten cu ochi albaștri. Încă îmi amintesc că dintre toți ultimul mi-a atras atenția în mod deosebit. Era mult mai tânăr față de restul ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Am aflat apoi de la James că acest lucru se datora faptului că părinții lui fuseseră grav răniți în timp ce se alfau într-o treabă ce le fusese dată lor și că, deși erau perfect sănătoși acum, nu mai aveau capacitățile necesare pentru a-și îndeplini îndatoririle și că fuseseră nevoiți să-i înlocuiască cu acest băiat. Se pare că nu avuseseră alte opțiuni. Dar ceva tot era ciudat la acest Andrews. Nu-mi puteam da seama exact ce, dar avea ceva ce îmi inspira neîncredere. Cu toate astea nu am făcut nimic deoarece totul funcționa pe bază de dovezi. Dacă se dovedea că cineva nu este potrivit pentru a avea o funcție de o asemenea importanță la decizia șefului era dat la o parte și altcineva îi lua locul. Nu se puteau lua astfel de decizii doar pe baza unor presentimente, chiar și dacă acelea erau ale mele.
Dar nu am putut să las totul baltă și l-am urmărit îndeaproape pe acest nou membru. Părea a fi o persoană muncitoare și care dorea să-și facă meseria așa cum trebuie. Își îndeplinea la timp toate îndatoririle și venea cu idei noi ce puteau fi aplicate pentru a face ca tot acest consiliu să fie mai eficient și ca problemele ivite să fie rezolvate mai repede și mai ușor. Pe câteva din ele le-am luat în calcul și chiar le-am aplicat, iar o vreme totul a mers foarte bine. Sigur, era destul de obositor câteodată, dar majoritatea problemelor erau rezolvate pe cale pașnică și fără consecințe grave.
Dar chiar când începusem să cred că mă înșelasem în privința lui s-a întâmplat ceva ce ne-a uimit pe toți. Într-o zi ce fusese foarte liniștită am fost chemată brusc de Michael și James în sala de conferințe. Am fost informată că cineva reușise să elibereze un dragon în mijlocul celei mai populate zone din această lume.
- Poftim?! Am țipat uimită. Cum este posibil așa ceva?
Eu știam că aceste creaturi erau ținute într-un loc special deoarece erau foarte periculoase. Cum de cineva reușise așa ceva?
- Nu știm asta încă, mi-a spus Michael, dar nu avem timp de asta acum. Trebuie să-l oprim și să-l ducem înapoi unde îi este locul.
Acestea fiind zise au fost adunați toți membri consiliului, cu excepția lui Andrews care nu era de găsit, și am pornit spre locul unde se afla dragonul. Nu a fost ușor să-l oprim, iar Nicholas și Luke au fost răniți.
După ce am reușit să-l oprim, James și-a asumat răspunderea de a-l duce de aici, iar răniții au fost duși la un spital pentru a fi îngrijiți.
Eu m-am dus la locul de unde fusese eliberat respectivul dragon sperând că poate voi afla cine anume făcuse asta. Uitându-mă cu atenție în jur am putut găsi niște urme de sânge. Deci cel care fusese atât de nesăbuit să facă așa ceva fuese rănit. Dar asta nu mă ajuta să rezolv misterul.
După un timp am plecat de acolo, iar în timp ce mă plimbam pe holurile clădirii în care se reunea consiliul de obicei am dat peste Andrews din greșeală deoarece evident că eram mult prea concentrată pe ceea ce tocmai se întâmplase pentru a fi atentă pe unde merg.
- Îmi pare rău, i-am spus.
- Nicio problemă, a răspuns repede după care a luat-o din loc.
Atunci, ceva mi-a atras atenția. Era vorba de un bandaj ce îi înfășura brațul drept deasupra cotului. Nu înțelegeam prea bine de ce eram suspicioasă în privința lui de data asta, dar l-am oprit. S-a întors spre mine privindu-mă confuz și m-a întrebat ce s-a întâmplat.
- Unde te-ai ales cu rana aceea? Și unde erai acum câteva ore? Am avut nevoie de ajutorul tău și nu te-am găsit.
- M-am rănit la unul din antrenamente din neatenție. Cât despre unde eram, am avut niște treburi urgente de rezolvat. Ceva personal. Oricum din câte am înțeles v-ați descurcat și fără mine.
A spus toate astea fără niciun fel de inflexiune în voce după care s-a îndepărtat.
Ceva îmi spunea că de fapt nu avusese niciun fel de probleme personale de rezolvat. Scuza cu „m-am rănit la antrenament†nu am crezut-o deoarece îl urmărisem cu atenție și nu îl văzusem vreodată rănit după vreunul. Aveam vaga bănuială că fusese cumva implicat în ceea ce se întâmplase mai devreme și aveam să descopăr adevărul. Din nefericire nu am avut noroc și nu am reușit să aflăm cine anume eliberase dragonul și nici vreo legătură cu Andrews. După un timp acest eveniment a fost abandonat deoarece au apărut alte probleme mai urgente și nu am mai avut timp să ne ocupăm de asta.
Apoi au avut loc tot felul de evenimente -pe care nu le voi enumera aici- care necesitau prezența tuturor membrilor, iar de câte ori asta se întâmpla singurul care nu era de găsit era Andrews. Asta mi-a întărit și mai mult convingerea că Andrews era cumva implicat, dar nu puteam găsi un motiv întemeiat pentru care el ar face asta. I-am împărtășit lui Michael, în care ajunsesem să am foarte mare încredere, ceea ce gândeam și a fost de acord să-l supravegheze îndeaproape pe Alexander și să-mi spună dacă observă ceva ciudat în comportamentul lui.
După vreo săptămână mi-a spus că în afara faptului că tipul era foarte calculat și că părea să-și dorească să aibă din ce în ce mai multă putere nu observase nimic ieșit din comun. Dar eu nu aveam nevoie de altceva. Faptul că își dorea cu atâta ardoare să fie din ce în ce mai puternic nu mi se părea de bun augur. Sigur, noi trebuia să fim pergătiți pentru situații deosebite, dar ideea asta de a deveni mai bun doar din simpla dorință de a fi mai bun pentru tine fără să te gândești la altceva nu-mi plăcea. Am continuat să-l țin sub observație însă nu am reușit niciodată să găsesc ceva care să-l incrimineze chiar dacă la un moment dat totul ducea spre el, deoarece pentru anumite evenimente care se întâmplau era necesară o forță pe care doar cei din consiliu o aveau, iar el era singurul care era suspicios.
Chestia asta nu-mi dădea pace și mă enerva faptul că reușea să scape basma curată de fiecare dată.
Într-o zi Michelle s-a gândit să-mi abată gândurile de la asta și m-a scos din Lumea Vrăjitorilor. Nu prea am vrut eu asta, dar în cele din urmă nu prea am avut de ales. Am acceptat, iar ea m-a prezentat unor prieteni pe care și-i făcuse printre care un bărbat șaten cu ochi căprui pe care am aflat că îl cheamă Jonathan. Mi-a plăcut încă de când am vorbit prima oară cu el și nu mi-a luat mult până să mă îndrăgostesc. În consecință, Andrews a fost dat uitării, iar eu am început să petrec din ce în ce mai mult timp cu el, motiv pentru care mama a început să-mi țină predici cum că nu am ce căuta cu „acel Jonathan†și că nu e potrivit pentru mine, dar am ignorat-o pur și simplu. Făcusem prea mult timp doar ceea ce îmi spusese ea. Consideram că era timpul să-mi iau propriile decizii. După vreun an m-a cerut în căsătorie, iar eu am acceptat pe loc. Evident, au urmat certuri interminabile cu mama și cu tata care erau complet împotriva acestei căsătorii. Singura persoană care mă susținea complet era Michelle căreia îi eram foarte recunoscătoare.
Peste câteva luni de la căsătorie am rămas însărcinată ceea ce l-a făcut pe Jonathan foarte fericit. Era foarte nerăbdător să fie tată. Atunci am decis să mă retrag din consiliu.
Și acum țin minte expresiile tuturor în momentul în care i-am anunțat. Erau complet șocați, iar părinții mei, cel puțin mama, mai aveau un pic și explodau. Michelle nu a vrut să-mi ia locul deoarece nu voia să renunțe la a învăța tineri vrăjitori și vrăjtoare cum să-și folosească puterile, așa că a trebuit să las pe altcineva. Știam că succesorul meu în acest caz ar fi trebuit să fie Andrews, deoarece el era următorul ca și putere după mine, dar nu am făcut-o. Nu aveam încredere în el. În schimb, l-am numit pe Michael. Și, deși nu a arătat-o în niciun fel, știam că Alexander fierbe pe dinăuntru. Apoi am părăsit Lumea Vrăjitorilor, întorcându-mă doar în cazul unor urgențe.
Nu mă interesa ce credeau ceilalți despre decizia mea. Eram fericită alături de Jonathan și nimic nu avea să mă facă să îmi regret decizia.
Anii au trecut iar eu eram în continuare fericită. Aveam două fetițe pe care le iubeam foarte mult, iar Jonathan era înnebunit după ele.
Desigur, nu era ușor să ascund magia de el, mai ales când fetele au crescut și au început să descopere ceea ce puteau să facă, dar cumva am reușit. Nu îmi plăcea să îl mint, dar nu prea aveam de ales. Nu eram convinsă că era pregătit pentru a afla că sunt vrăjitoare și fetele lui la fel. Așa că am tot amânat momentul în care urma să îi spun și uite așa fetițele noastre au cresut și au împlinit șaisprezece ani.
Apele păreau să se fi calmat. Eram chemată rar pentru a rezolva câte o problemă, iar de obicei pentru mine era ușor de rezolvat. Credeam că lucrurile intraseră pe un făgaș normal și eram încântată. Asta până într-o zi când am fost chemată de Michael, care voia să vorbească cu mine în particular, și mi s-a adus la cunoștință faptul că fusese furată cea mai puternică piatră din Lumea Vrăjitorilor. Asta m-a șocat pur și simplu.
Cum de este posibil așa ceva?! Doar e păzită de cei din consiliu... Cine ar putea...?
Respectiva piatră prețioasă era păzită cu rândul de fiecare membru. Mi se părea imposibil ca așa ceva să se întâmple. Apoi mi-a picat fisa.
- Cine o păzea în ziua în care a fost furată? Am întrebat foarte serioasă.
A oftat înainte de a-mi răspunde.
- Andrews.
Mai aveam un pic și dărâmam un perete de nervi. Abia am reușit să mă abțin.
Nenorocitul!
Dar cel puțin de data asta exista o dovadă împotriva lui. De data asta aveam o șansă de a-l trimite acolo unde îi este locul. I-am spus asta, moment în care a început să chicotească. M-am încruntat, neînțelegând ce i se părea atât de amuzant.
- Nu te entuziasma prea tare. Vezi tu, ceilalți au făcut câteva vrăji de căutare. Nu ai să ghicești niciodată în jurul cui a fost găsită acea piatră de fiecare dată.
Asta m-a făcut să devin și mai confuză.
- Pe lângă fetele tale.
Când am auzit asta am simțit că îmi cade tot tavanul în cap. Nu îmi venea să cred... Deci nenorocitul îndrăznise să le învinovățească pe ele?!
- Când pun mâna pe el...
Eram plină de nervi. Îmi venea să-l fac bucăți și să-l arunc apoi la gunoi. Noroc cu Michael care m-a mai potolit.
- Eu aș zice să nu te grăbești. Nu vrei ca lucrurile să iasă urât. Tipul e viclean, trebuie să avem grijă.
- Corect, am zis printre dinți.
Am stabilit să îl urmărim îndeaproape și ca ceilalți din consiliu să încerce să îi câștige încrederea în speranța că poate, doar poate, îi va scăpa ceva ce l-ar putea compromite. Restul săptămânilor au trecut fără ca ceva să se schimbe, în pofida tuturor încercărilor noastre de a-l demasca. Apoi am aflat că Andrews o răpise pe Alex cu intenția de a demonstra că e vinovată și că ea scăpase ca prin urechile acului. Asta m-a scos din sărite și nu am mai reușit să mă abțin. M-am dus în Lumea Vrăjitorilor și am reușit să-l prind singur. Când m-a văzut un zâmbet sarcastic i-a apărut pe față.
- Uite cine s-a întors, a zis pe un ton amuzat.
- Termină cu astea, i-am tăiat-o nervoasă. Știu ce ai făcut și nu vei scăpa atât de ușor!
- Zău? A zis chicotind. Trebuie să-ți reamintesc că nu ai nicio dovadă împotriva mea?
Asta a pus capac. Am început să-l atac, iar peste câteva secunde totul s-a transformat într-o luptă propriu-zisă. Ce-i drept, tipul era bun și reușea să-mi evite loviturile, dar avantajul era de partea mea. Am reușit să-l lipesc puțin de un perete, iar unul din atacurile mele a ratat puțin, iar în loc să-l nimeresc în braț așa cum intenționasem am reușit să-i las o zgârietură zdravănă pe obraz. Aș fi continuat dacă nu ar fi apărut Michael, care m-a prins de brațe, astfel oprindu-mă.
Calmează-te, mi-a spus calm. Alex este în regulă și asta este cel mai important.
M-am smuls din strânsoarea lui și am ieșit din acea încăpere. Am ieșit din clădire și am tras aer adânc în piept încercând să mă calmez. Nu mă puteam duce acasă în halul ăsta. Nu când Jonathan începuse să bănuiască că ceva nu era în regulă cu Alex și Chris.
Știam că ceea ce făcusem fusese complet greșit, dar era cam târziu să mai repar ceva.
Speram în continuare că planul nostru de a-l da de gol va funcționa. Dar, deși James reușise să se apropie de el și să-i câștige încrederea, Andrews nu sufla o vorbă. Cât de mică. Încercam de o bucată bună de timp să-l prindem, iar toate eforturile noastre păreau a fi zadarnice. Deja mi se părea că tipul ne râde în față pur și simplu.
Așa se face că la un moment dat nu am mai reușit să mă stăpânesc și l-am luat din nou la șuturi. Doar că de data asta am reușit să-l ciufulesc destul de rău. L-am cam lipit de toți pereții. Mai aveam un pic și cred că reușeam să-i rup câteva oase, dar, din nefericire pentru mine, au apărut James și Michael care a reușit să mă oprească. Atunci mi-a trimis cea mai plină de ură privire pe care o văzusem vreodată pe chipul cuiva. Cred că s-ar fi răzbunat pe mine chiar în ziua aceea dacă ar mai fi avut sufiecientă forță pentru a se ridica în picioare după toate atacurile pe care le primise în plin.
Asta a avut evident consecințe. Următoarea zi am aflat că o răpise din nou pe Alex atunci când Jonathan a trimis-o până la magazinul din colț. Doar că de data asta totul era mult mai serios. De data asta toți erau convinși că era hotărât să o scoată vinovată. Aș fi vrut să mă duc să o ajut însă nu puteam. Dacă plecam atunci de acasă riscam să mă dau de gol. Iar asta era ultima șansă pe care o aveam de a-i demonstra soțului meu că totul era cât se poate de normal. A trebuit să încerc deși undeva în adâncul sufletului meu știam că totul se terminase. Că nu mai aveam cum să ascund asta de el...
Totul a fost confirmat în momentul în care am fost chemată de James, care mi-a povestit tot ceea ce se întâmplase și faptul că soțul meu o găsise pe Alex împreună cu Ryan foarte departe de casă și că îi spusese ferm că vrea să știe adevărul.
Când am ajuns acasă toți erau strânși în sufragerie, iar Jonathan avea cea mai serioasă privire pe care am văzut-o vreodată la el.
Dar, la drept vorbind, mă cam așteptasem să găsesc asta când voi ajunge acasă.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i fac lui Alex un ceai, deoarece era foarte palidă. În timp ce așteptam ca acel ceai să fie gata mă gândeam cum anume să-i explic toaă situația lui Jonathan, plus partea cu puterile de care Alex tocmai își dăduse seama.
Nu după mult timp a venit și Michelle, iar împreună am explicat totul, de la cap la coadă, ceea ce a durat destul. Când am terminat m-am uitat la el încercând să-mi dau seama ce anume crede despre toate astea. Dar nu am reușit să citesc nimic pe fața lui. Nu știam cum să descifrez ceea ce simțea în acele momente.
Apoi, după ce s-a asigurat că am spus absolut tot ce era de știut, s-a ridicat în picioare și a plecat. Am continuat să privesc ușa de la sufragerie, neștiind ce să fac acum, până când am fost trezită la realitate de vocea nesigură a lui Alex.
- Se va întoarce, nu-i așa?
Neștiind ce altceva aș fi putut să fac, m-am dus în dreptul ei și am asigurat-o că totul va fi bine și i-am spus că mă voi duce să vorbesc cu el. Am îmbrățișat-o, apoi am ieșit pe ușă.
După ce am ajuns în stradă am observat că plecase cu mașina așa că am început să mă concentrez intens.
Unde este Jonathan?
În clipa următoare o săgeată a apărut în fața mea îndicâdu-mi încotro trebuie să o iau.
Am oftat din greu. Soarele începuse să apună, iar eu tot nu îl găsisem. Oare cât de departe s-ar fi putut duce?
Am dat un colț și am ajuns într-un parc. Apoi, după încă câțiva pași, l-am văzut, moment în care m-am oprit, iar săgeata a dispărut. Stătea pe o bancă cu brațele sprijinite pe picioare privind pământul. Sau cel puțin asta credeam că privește.
M-am apropiat încet, cu pași nesiguri de el. Nu eram sigură ce ar trebui să fac acum. Ce aș fi putut să-i spun? Am ajuns lângă el, dar nu a părut să-și dea seama că se mai afla cineva lângă el. Mi-am pus mâna pe umărul lui și abia atunci și-a ridicat ochii. Mi se părea că era obosit și nu-l puteam învinovăți. Mă privea pur și simplu în ochi fără să spună absolut nimic. O vreme a domnit liniștea.
- Îmi pare rău, am spus încet.
Și-a întors ochii de la mine, privind pur și simplu în față.
- De ce nu mi-ai spus? A întrebat cu o voce stinsă.
M-am așezat lângă el încă ținându-mi mâna pe umărul lui. Era ciudat, dar eram clamă. Mă așteptasem ca inima să mi-o ia razna, dar asta nu se întâmplase.
- Mi-a fost teamă... Mi-a fost teamă că o dată ce vei afla vei dispărea pur și simplu din viața mea. Nu voiam să te pierd. Te iubesc.
- Zău? A zis îndreptându-și spatele, iar eu mi-am luat mâna de pe umărul său, strângându-mi pumnii în poală.
Mă așteptam să continue, dar nu a mai zis nimic după aceea și nici la mine nu s-a uitat. Nu prea mai știam ce să fac. Ce aș mai fi putut să-i spun? Mi-am lăsat ochii în pământ înainte de a vorbi.
- Ai toate motivele pentru a fi supărat pe mine. Nu îți cer să mă ierți, nici măcar să înțelegi. Și aș înțelege dacă ai decide că nu mai vrei să vorbești cu mine. Dar nu le face asta lui Alex și Chris. Ele nu au nicio vină. De fapt, au vrut de multe ori să-ți spună adevărul. Dar nu au făcut-o pentru că eu le-am rugat să nu o facă. Tot ce te rog este să nu le faci lor asta. Nu pleca de lângă ele. Au nevoie de tine acum mai mult ca oricând.
A urmat un lung moment de liniște, timp în care tot ce puteam face era să-l privesc și să continui să sper. Îmi doream din tot sufletul ca el să se întoarcă cu mine. Măcar de dragul fetelor. Nu voiam să cred că el ar fi fost într-adevăr în stare să le părăsească.
A oftat, apoi și-a întors în sfârșit ochii spre mine.
- Chiar îți pare rău? A întrebat încet.
Am dat din cap în semn că da, nemaifiind în stare să-mi găsesc cuvintele.
- Chiar crezi că aș putea să le abandonez? Răspunde-mi, te rog.
- Nu vreau să cred asta. Dar sunt obosită și îngrijorată și nu mai știu ce să cred. Dar chiar îmi pare rău. Pentru tot.
- Mai răspunde-mi la o întrebare. Când aveai de gând să-mi spui?
Mi-am lăsat ochii în jos. Mă simțeam atât de prost în secunda asta. Îmi simțeam inima mică, de parcă cineva o strângea din ce în ce mai tare.
- Sincer, sperasem că nu va trebui să-ți spun.
A oftat din greu înainte de a continua.
- Bine de știut. Uite... ce-ar fi să facem o înțelegere?
L-am privit confuză, fiind uimită de ceea ce tocmai auzisem.
- Ce înțelegere? Am întrebat nesigură.
- Te iert pentru tot, dar aș vrea să nu mai existe secrete. Măcar din partea ta, pentru că sunt convins că Alex și Chris s-ar putea să mai ascundă diverse lucruri de mine. Până la urmă, sunt adolescente. Ce zici?
- De acord. Mergem acasă acum?
- Sigur.
Ne-am ridicat în picioare, iar el m-a îmbrățișat. Asta m-a luat prin surprindere, iar singurul lucru care mi-a dat prin cap a fost să-i întorc gestul. După aceea ne-am îndreptat încet spre ieșirea din parc. Am ajuns repede la mașină, iar în timp ce conducea spre casă mi-a mai pus o întrebare și am sesizat îngrijorarea din vocea lui.
- Încă ceva. Ele... vor fi bine?
Am tras aer adânc în piept înainte de a răspunde.
- Nu știu. Chiar nu știu. Să sperăm că da.
Restul drumului a fost parcurs în liniște.
Când am ajuns acasă se întunecase de-a binelea. Am aflat de la Michelle că Ryan plecase la scurt timp după mine și că fetele dormeau acum. Și-a luat adio de la Jonathan, apoi, după ce m-a încurajat în gând, a plecat.
Am vorbit cu el și am hotărât să le povestim fetelor ceea ce s-a întâmplat mâine. După toate cele întâmplate sigur erau obosite.
Mai ales Alex.
În legătură cu acest capitol, țin să-mi cer scuze pentru că am cam repetat anumite cuvinte, am mai încercat să le înlocuiesc, dar în anumite părți mi se părea că nu se va înțelege despre ce e vorba altfel.
Ăăă, cam atât, sper să vă placă acest capitol, poate nu vă veți prinde de la început cine anume narează, dar veți înțelege până la final. Sper :))
Lectură plăcută!
Capitolul 25
Kassie
Kassie
Pe unde o fi? M-am întrebat în timp ce mergeam pe străzi.
Mergeam de mai bine de o oră și tot nu îl găsisem. Mă așteptasem să fie supărat, furios, orice. Dar niciodată nu îmi inchipuisem că va pleca pur și simplu. Deși, într-un fel, reacția lui nu mi se părea a fi una exagerată. Oneori când se simt copleșiți oamenii au tendința să fugă. Poate pentru a se gândi în liniște la problema ce îi copleșise. Oricum ar fi fost, trebuia să-l găsesc. Trebuia să clarific lucrurile. Nu puteam să o las așa. Și, cel mai important, nu voiam să-l pierd, chiar dacă știam că avea tot dreptul de a pleca. Până la urmă, nu este ușor să afli că propria ta familie te-a mințit timp de atâția ani.
Poate că dacă i-aș fi spus totul de la început nu s-ar fi ajuns aici. Dar pe atunci nu am avut curajul de a face asta, iar după ce am rămas însărcinată mi-a fost și mai teamă să-i spun. Nu voiam ca acel copil să crească fără tată. Voiam ca el să aibă o copilărie cât mai normală. Știam că urma să fie destul de complicat să-i explic că este diferit și că acest lucru va trebui să rămână secretul nostru deoarece lumea nu va înțelege. Nu voiam ca lucrurile să fie și mai complicate de atât.
Poate că eu una meritam asta, făcusem suficiente greșeli la viața mea, dar nu și ele, nu și Alex și Chris. Îmi era teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă el ne părăsea. Poate Chris ar fi reușit să treacă peste în cele din urmă, ea era mai puternică, dar Alex... ei bine, mă îndoiam că va reuși să se obișnuiască cu ideea vreodată. Era destul de aeriană și de obicei nu realiza gravitatea problemei decât atunci când totul se înrăutățea, dar asta era ceva serios, iar ea nu fusese niciodată prea bună la a suporta anumite lovituri. Îmi era teamă de modul în care ar fi putut-o afecta toată această situație și fără să se mai adauge și lipsa tatălui ei.
Am încercat să scap de toate aceste gânduri spunându-mi că trebuie să fiu optimistă.
Va fi bine. Se va întoarce. Totul nu a fost decât o reacție de moment.
M-am concentrat pe săgeata din fața mea care îmi indica încotro să o iau pentru a-l găsi pe soțul meu, încercând să nu mă mai gândesc la faptul că totul s-ar fi putut sfârși foarte, foarte urât.
În schimb am început să reflectez la tot ceea ce se întâmplase încă de când eram doar un copil.
***
Încă de mică știusem foarte bine cine sunt și ce rol urma să am în Lumea Vrăjitorilor. Fusesem antrenată de mic copil pentru asta, iar după apariția acelor puteri totul a devenit și mai complicat, mai ales după ce am început să primesc diverse misiuni, ca să le spun așa. Nimic ce să nu pot rezolva cu abilitățile pe care le aveam în momentul respectiv. Iar odată ce începeam să controlez mai bine acele puteri primeam îndeletniciri din ce în ce mai complicate. Niciodată nu mă deranjase asta. Nu eram o persoană foarte răbdătoare, iar de cele mai multe ori sarcinile mele constau în a-i potoli pe diverși vrăjitori, de obicei cu ajutorul forței. Iar asta îmi convenea de minune, deoarece mă ajuta să îmi descarc nervii pe care mi-i crea mama la antrenamente. Iar faptul că aveam o fire destul de impulsivă nu mă ajuta cu nimic. Da, ea era în principal cea care mă învăța cum să stăpânesc acele puteri și să spunem că modul ei de a o face nu era tocmai pe gustul meu. Mi se părea a fi mult prea strictă. Înțelegeam că voia să se asigure că voi fi preagătită pentru responsabilitățile ce îmi vor reveni după ce ea se va retrage din consiliu, dar chiar și așa, mi se părea prea dură.
Un alt lucru care mă deranja din acest punct de vedere era faptul că sora mea scăpase mai ușor decât mine. În cazul ei nu insista atât de mult asupra antrenamentelor și toate cele, ceea ce eu nu înțelegeam. Îmi amintesc că la un moment dat l-am întrebat pe tata de ce lucrurile stau așa, iar el mi-a răspuns că mama e mai dură cu mine deoarece eu eram fata cea mare care urma să preia toate responsabilitățle ei și că tot ceea ce își dorea ea era ca eu să fiu pregătită când acea clipă va sosi. Am vrut să-l întreb de ce anume erau atât de siguri că eu voi fi aceea însă mi-am dat seama singură de asta. Michelle era cu 7 ani mai mică decât mine, iar mama nu mai era tocmai tânără. Pe atunci nici nu îmi trecuse prin cap că aș putea refuza conducerea consiliului. Eram convinsă că ăsta era destinul meu și că nu aveam ce să fac pentru a schimba asta. Așa că am continuat să mă antrenez, iar după un timp începusem să am mai multă răbdare.
La un moment dat mă cam săturasem să-i tot iau la șuturi pe cei care se certau și creau probleme pentru echilibrul dintre Lumea Vrajitorilor și cea a oamenilor și am găsit un mod de a rezolva totul pe cale pașnică. Asta a părut să o impresioneze pe mama în mod plăcut și am reușit să mai scap de niște antrenamente. În timpul liber pe care îl aveam de obicei îmi plăcea să lenevesc.
Michelle, pe de altă parte, era o fire foarte curioasă și îi plăcea să stea prin lumea oamenilor și să facă tot ceea ce făceau ei. Pe mine una acea lume mă lăsa rece. Crescusem în Lumea Vrăjitorilor și îmi închipuiam că acolo voi locui tot restul vieții mele. Nici nu îmi imaginam că lucrurile ar fi putut sta altfel.
În jurul vârstei de 21-22 de ani mama s-a retras lăsându-mi mie locul ei. Am făcut cunoștință cu toți ceilalți membri și speram să mă înțeleg bine cu ei și să cooperăm. În afară de mine mai existau cinci membri: James, care avea parul brunet și ochii albaștri, Michael, șaten cu ochi căprui, Nicholas, care era cel mai în vârstă membru, brunet cu ochi căprui, Luke, șaten cu cohi verzi și Alexander, șaten cu ochi albaștri. Încă îmi amintesc că dintre toți ultimul mi-a atras atenția în mod deosebit. Era mult mai tânăr față de restul ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Am aflat apoi de la James că acest lucru se datora faptului că părinții lui fuseseră grav răniți în timp ce se alfau într-o treabă ce le fusese dată lor și că, deși erau perfect sănătoși acum, nu mai aveau capacitățile necesare pentru a-și îndeplini îndatoririle și că fuseseră nevoiți să-i înlocuiască cu acest băiat. Se pare că nu avuseseră alte opțiuni. Dar ceva tot era ciudat la acest Andrews. Nu-mi puteam da seama exact ce, dar avea ceva ce îmi inspira neîncredere. Cu toate astea nu am făcut nimic deoarece totul funcționa pe bază de dovezi. Dacă se dovedea că cineva nu este potrivit pentru a avea o funcție de o asemenea importanță la decizia șefului era dat la o parte și altcineva îi lua locul. Nu se puteau lua astfel de decizii doar pe baza unor presentimente, chiar și dacă acelea erau ale mele.
Dar nu am putut să las totul baltă și l-am urmărit îndeaproape pe acest nou membru. Părea a fi o persoană muncitoare și care dorea să-și facă meseria așa cum trebuie. Își îndeplinea la timp toate îndatoririle și venea cu idei noi ce puteau fi aplicate pentru a face ca tot acest consiliu să fie mai eficient și ca problemele ivite să fie rezolvate mai repede și mai ușor. Pe câteva din ele le-am luat în calcul și chiar le-am aplicat, iar o vreme totul a mers foarte bine. Sigur, era destul de obositor câteodată, dar majoritatea problemelor erau rezolvate pe cale pașnică și fără consecințe grave.
Dar chiar când începusem să cred că mă înșelasem în privința lui s-a întâmplat ceva ce ne-a uimit pe toți. Într-o zi ce fusese foarte liniștită am fost chemată brusc de Michael și James în sala de conferințe. Am fost informată că cineva reușise să elibereze un dragon în mijlocul celei mai populate zone din această lume.
- Poftim?! Am țipat uimită. Cum este posibil așa ceva?
Eu știam că aceste creaturi erau ținute într-un loc special deoarece erau foarte periculoase. Cum de cineva reușise așa ceva?
- Nu știm asta încă, mi-a spus Michael, dar nu avem timp de asta acum. Trebuie să-l oprim și să-l ducem înapoi unde îi este locul.
Acestea fiind zise au fost adunați toți membri consiliului, cu excepția lui Andrews care nu era de găsit, și am pornit spre locul unde se afla dragonul. Nu a fost ușor să-l oprim, iar Nicholas și Luke au fost răniți.
După ce am reușit să-l oprim, James și-a asumat răspunderea de a-l duce de aici, iar răniții au fost duși la un spital pentru a fi îngrijiți.
Eu m-am dus la locul de unde fusese eliberat respectivul dragon sperând că poate voi afla cine anume făcuse asta. Uitându-mă cu atenție în jur am putut găsi niște urme de sânge. Deci cel care fusese atât de nesăbuit să facă așa ceva fuese rănit. Dar asta nu mă ajuta să rezolv misterul.
După un timp am plecat de acolo, iar în timp ce mă plimbam pe holurile clădirii în care se reunea consiliul de obicei am dat peste Andrews din greșeală deoarece evident că eram mult prea concentrată pe ceea ce tocmai se întâmplase pentru a fi atentă pe unde merg.
- Îmi pare rău, i-am spus.
- Nicio problemă, a răspuns repede după care a luat-o din loc.
Atunci, ceva mi-a atras atenția. Era vorba de un bandaj ce îi înfășura brațul drept deasupra cotului. Nu înțelegeam prea bine de ce eram suspicioasă în privința lui de data asta, dar l-am oprit. S-a întors spre mine privindu-mă confuz și m-a întrebat ce s-a întâmplat.
- Unde te-ai ales cu rana aceea? Și unde erai acum câteva ore? Am avut nevoie de ajutorul tău și nu te-am găsit.
- M-am rănit la unul din antrenamente din neatenție. Cât despre unde eram, am avut niște treburi urgente de rezolvat. Ceva personal. Oricum din câte am înțeles v-ați descurcat și fără mine.
A spus toate astea fără niciun fel de inflexiune în voce după care s-a îndepărtat.
Ceva îmi spunea că de fapt nu avusese niciun fel de probleme personale de rezolvat. Scuza cu „m-am rănit la antrenament†nu am crezut-o deoarece îl urmărisem cu atenție și nu îl văzusem vreodată rănit după vreunul. Aveam vaga bănuială că fusese cumva implicat în ceea ce se întâmplase mai devreme și aveam să descopăr adevărul. Din nefericire nu am avut noroc și nu am reușit să aflăm cine anume eliberase dragonul și nici vreo legătură cu Andrews. După un timp acest eveniment a fost abandonat deoarece au apărut alte probleme mai urgente și nu am mai avut timp să ne ocupăm de asta.
Apoi au avut loc tot felul de evenimente -pe care nu le voi enumera aici- care necesitau prezența tuturor membrilor, iar de câte ori asta se întâmpla singurul care nu era de găsit era Andrews. Asta mi-a întărit și mai mult convingerea că Andrews era cumva implicat, dar nu puteam găsi un motiv întemeiat pentru care el ar face asta. I-am împărtășit lui Michael, în care ajunsesem să am foarte mare încredere, ceea ce gândeam și a fost de acord să-l supravegheze îndeaproape pe Alexander și să-mi spună dacă observă ceva ciudat în comportamentul lui.
După vreo săptămână mi-a spus că în afara faptului că tipul era foarte calculat și că părea să-și dorească să aibă din ce în ce mai multă putere nu observase nimic ieșit din comun. Dar eu nu aveam nevoie de altceva. Faptul că își dorea cu atâta ardoare să fie din ce în ce mai puternic nu mi se părea de bun augur. Sigur, noi trebuia să fim pergătiți pentru situații deosebite, dar ideea asta de a deveni mai bun doar din simpla dorință de a fi mai bun pentru tine fără să te gândești la altceva nu-mi plăcea. Am continuat să-l țin sub observație însă nu am reușit niciodată să găsesc ceva care să-l incrimineze chiar dacă la un moment dat totul ducea spre el, deoarece pentru anumite evenimente care se întâmplau era necesară o forță pe care doar cei din consiliu o aveau, iar el era singurul care era suspicios.
Chestia asta nu-mi dădea pace și mă enerva faptul că reușea să scape basma curată de fiecare dată.
Într-o zi Michelle s-a gândit să-mi abată gândurile de la asta și m-a scos din Lumea Vrăjitorilor. Nu prea am vrut eu asta, dar în cele din urmă nu prea am avut de ales. Am acceptat, iar ea m-a prezentat unor prieteni pe care și-i făcuse printre care un bărbat șaten cu ochi căprui pe care am aflat că îl cheamă Jonathan. Mi-a plăcut încă de când am vorbit prima oară cu el și nu mi-a luat mult până să mă îndrăgostesc. În consecință, Andrews a fost dat uitării, iar eu am început să petrec din ce în ce mai mult timp cu el, motiv pentru care mama a început să-mi țină predici cum că nu am ce căuta cu „acel Jonathan†și că nu e potrivit pentru mine, dar am ignorat-o pur și simplu. Făcusem prea mult timp doar ceea ce îmi spusese ea. Consideram că era timpul să-mi iau propriile decizii. După vreun an m-a cerut în căsătorie, iar eu am acceptat pe loc. Evident, au urmat certuri interminabile cu mama și cu tata care erau complet împotriva acestei căsătorii. Singura persoană care mă susținea complet era Michelle căreia îi eram foarte recunoscătoare.
Peste câteva luni de la căsătorie am rămas însărcinată ceea ce l-a făcut pe Jonathan foarte fericit. Era foarte nerăbdător să fie tată. Atunci am decis să mă retrag din consiliu.
Și acum țin minte expresiile tuturor în momentul în care i-am anunțat. Erau complet șocați, iar părinții mei, cel puțin mama, mai aveau un pic și explodau. Michelle nu a vrut să-mi ia locul deoarece nu voia să renunțe la a învăța tineri vrăjitori și vrăjtoare cum să-și folosească puterile, așa că a trebuit să las pe altcineva. Știam că succesorul meu în acest caz ar fi trebuit să fie Andrews, deoarece el era următorul ca și putere după mine, dar nu am făcut-o. Nu aveam încredere în el. În schimb, l-am numit pe Michael. Și, deși nu a arătat-o în niciun fel, știam că Alexander fierbe pe dinăuntru. Apoi am părăsit Lumea Vrăjitorilor, întorcându-mă doar în cazul unor urgențe.
Nu mă interesa ce credeau ceilalți despre decizia mea. Eram fericită alături de Jonathan și nimic nu avea să mă facă să îmi regret decizia.
Anii au trecut iar eu eram în continuare fericită. Aveam două fetițe pe care le iubeam foarte mult, iar Jonathan era înnebunit după ele.
Desigur, nu era ușor să ascund magia de el, mai ales când fetele au crescut și au început să descopere ceea ce puteau să facă, dar cumva am reușit. Nu îmi plăcea să îl mint, dar nu prea aveam de ales. Nu eram convinsă că era pregătit pentru a afla că sunt vrăjitoare și fetele lui la fel. Așa că am tot amânat momentul în care urma să îi spun și uite așa fetițele noastre au cresut și au împlinit șaisprezece ani.
Apele păreau să se fi calmat. Eram chemată rar pentru a rezolva câte o problemă, iar de obicei pentru mine era ușor de rezolvat. Credeam că lucrurile intraseră pe un făgaș normal și eram încântată. Asta până într-o zi când am fost chemată de Michael, care voia să vorbească cu mine în particular, și mi s-a adus la cunoștință faptul că fusese furată cea mai puternică piatră din Lumea Vrăjitorilor. Asta m-a șocat pur și simplu.
Cum de este posibil așa ceva?! Doar e păzită de cei din consiliu... Cine ar putea...?
Respectiva piatră prețioasă era păzită cu rândul de fiecare membru. Mi se părea imposibil ca așa ceva să se întâmple. Apoi mi-a picat fisa.
- Cine o păzea în ziua în care a fost furată? Am întrebat foarte serioasă.
A oftat înainte de a-mi răspunde.
- Andrews.
Mai aveam un pic și dărâmam un perete de nervi. Abia am reușit să mă abțin.
Nenorocitul!
Dar cel puțin de data asta exista o dovadă împotriva lui. De data asta aveam o șansă de a-l trimite acolo unde îi este locul. I-am spus asta, moment în care a început să chicotească. M-am încruntat, neînțelegând ce i se părea atât de amuzant.
- Nu te entuziasma prea tare. Vezi tu, ceilalți au făcut câteva vrăji de căutare. Nu ai să ghicești niciodată în jurul cui a fost găsită acea piatră de fiecare dată.
Asta m-a făcut să devin și mai confuză.
- Pe lângă fetele tale.
Când am auzit asta am simțit că îmi cade tot tavanul în cap. Nu îmi venea să cred... Deci nenorocitul îndrăznise să le învinovățească pe ele?!
- Când pun mâna pe el...
Eram plină de nervi. Îmi venea să-l fac bucăți și să-l arunc apoi la gunoi. Noroc cu Michael care m-a mai potolit.
- Eu aș zice să nu te grăbești. Nu vrei ca lucrurile să iasă urât. Tipul e viclean, trebuie să avem grijă.
- Corect, am zis printre dinți.
Am stabilit să îl urmărim îndeaproape și ca ceilalți din consiliu să încerce să îi câștige încrederea în speranța că poate, doar poate, îi va scăpa ceva ce l-ar putea compromite. Restul săptămânilor au trecut fără ca ceva să se schimbe, în pofida tuturor încercărilor noastre de a-l demasca. Apoi am aflat că Andrews o răpise pe Alex cu intenția de a demonstra că e vinovată și că ea scăpase ca prin urechile acului. Asta m-a scos din sărite și nu am mai reușit să mă abțin. M-am dus în Lumea Vrăjitorilor și am reușit să-l prind singur. Când m-a văzut un zâmbet sarcastic i-a apărut pe față.
- Uite cine s-a întors, a zis pe un ton amuzat.
- Termină cu astea, i-am tăiat-o nervoasă. Știu ce ai făcut și nu vei scăpa atât de ușor!
- Zău? A zis chicotind. Trebuie să-ți reamintesc că nu ai nicio dovadă împotriva mea?
Asta a pus capac. Am început să-l atac, iar peste câteva secunde totul s-a transformat într-o luptă propriu-zisă. Ce-i drept, tipul era bun și reușea să-mi evite loviturile, dar avantajul era de partea mea. Am reușit să-l lipesc puțin de un perete, iar unul din atacurile mele a ratat puțin, iar în loc să-l nimeresc în braț așa cum intenționasem am reușit să-i las o zgârietură zdravănă pe obraz. Aș fi continuat dacă nu ar fi apărut Michael, care m-a prins de brațe, astfel oprindu-mă.
Calmează-te, mi-a spus calm. Alex este în regulă și asta este cel mai important.
M-am smuls din strânsoarea lui și am ieșit din acea încăpere. Am ieșit din clădire și am tras aer adânc în piept încercând să mă calmez. Nu mă puteam duce acasă în halul ăsta. Nu când Jonathan începuse să bănuiască că ceva nu era în regulă cu Alex și Chris.
Știam că ceea ce făcusem fusese complet greșit, dar era cam târziu să mai repar ceva.
Speram în continuare că planul nostru de a-l da de gol va funcționa. Dar, deși James reușise să se apropie de el și să-i câștige încrederea, Andrews nu sufla o vorbă. Cât de mică. Încercam de o bucată bună de timp să-l prindem, iar toate eforturile noastre păreau a fi zadarnice. Deja mi se părea că tipul ne râde în față pur și simplu.
Așa se face că la un moment dat nu am mai reușit să mă stăpânesc și l-am luat din nou la șuturi. Doar că de data asta am reușit să-l ciufulesc destul de rău. L-am cam lipit de toți pereții. Mai aveam un pic și cred că reușeam să-i rup câteva oase, dar, din nefericire pentru mine, au apărut James și Michael care a reușit să mă oprească. Atunci mi-a trimis cea mai plină de ură privire pe care o văzusem vreodată pe chipul cuiva. Cred că s-ar fi răzbunat pe mine chiar în ziua aceea dacă ar mai fi avut sufiecientă forță pentru a se ridica în picioare după toate atacurile pe care le primise în plin.
Asta a avut evident consecințe. Următoarea zi am aflat că o răpise din nou pe Alex atunci când Jonathan a trimis-o până la magazinul din colț. Doar că de data asta totul era mult mai serios. De data asta toți erau convinși că era hotărât să o scoată vinovată. Aș fi vrut să mă duc să o ajut însă nu puteam. Dacă plecam atunci de acasă riscam să mă dau de gol. Iar asta era ultima șansă pe care o aveam de a-i demonstra soțului meu că totul era cât se poate de normal. A trebuit să încerc deși undeva în adâncul sufletului meu știam că totul se terminase. Că nu mai aveam cum să ascund asta de el...
Totul a fost confirmat în momentul în care am fost chemată de James, care mi-a povestit tot ceea ce se întâmplase și faptul că soțul meu o găsise pe Alex împreună cu Ryan foarte departe de casă și că îi spusese ferm că vrea să știe adevărul.
Când am ajuns acasă toți erau strânși în sufragerie, iar Jonathan avea cea mai serioasă privire pe care am văzut-o vreodată la el.
Dar, la drept vorbind, mă cam așteptasem să găsesc asta când voi ajunge acasă.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i fac lui Alex un ceai, deoarece era foarte palidă. În timp ce așteptam ca acel ceai să fie gata mă gândeam cum anume să-i explic toaă situația lui Jonathan, plus partea cu puterile de care Alex tocmai își dăduse seama.
Nu după mult timp a venit și Michelle, iar împreună am explicat totul, de la cap la coadă, ceea ce a durat destul. Când am terminat m-am uitat la el încercând să-mi dau seama ce anume crede despre toate astea. Dar nu am reușit să citesc nimic pe fața lui. Nu știam cum să descifrez ceea ce simțea în acele momente.
Apoi, după ce s-a asigurat că am spus absolut tot ce era de știut, s-a ridicat în picioare și a plecat. Am continuat să privesc ușa de la sufragerie, neștiind ce să fac acum, până când am fost trezită la realitate de vocea nesigură a lui Alex.
- Se va întoarce, nu-i așa?
Neștiind ce altceva aș fi putut să fac, m-am dus în dreptul ei și am asigurat-o că totul va fi bine și i-am spus că mă voi duce să vorbesc cu el. Am îmbrățișat-o, apoi am ieșit pe ușă.
După ce am ajuns în stradă am observat că plecase cu mașina așa că am început să mă concentrez intens.
Unde este Jonathan?
În clipa următoare o săgeată a apărut în fața mea îndicâdu-mi încotro trebuie să o iau.
***
Am oftat din greu. Soarele începuse să apună, iar eu tot nu îl găsisem. Oare cât de departe s-ar fi putut duce?
Am dat un colț și am ajuns într-un parc. Apoi, după încă câțiva pași, l-am văzut, moment în care m-am oprit, iar săgeata a dispărut. Stătea pe o bancă cu brațele sprijinite pe picioare privind pământul. Sau cel puțin asta credeam că privește.
M-am apropiat încet, cu pași nesiguri de el. Nu eram sigură ce ar trebui să fac acum. Ce aș fi putut să-i spun? Am ajuns lângă el, dar nu a părut să-și dea seama că se mai afla cineva lângă el. Mi-am pus mâna pe umărul lui și abia atunci și-a ridicat ochii. Mi se părea că era obosit și nu-l puteam învinovăți. Mă privea pur și simplu în ochi fără să spună absolut nimic. O vreme a domnit liniștea.
- Îmi pare rău, am spus încet.
Și-a întors ochii de la mine, privind pur și simplu în față.
- De ce nu mi-ai spus? A întrebat cu o voce stinsă.
M-am așezat lângă el încă ținându-mi mâna pe umărul lui. Era ciudat, dar eram clamă. Mă așteptasem ca inima să mi-o ia razna, dar asta nu se întâmplase.
- Mi-a fost teamă... Mi-a fost teamă că o dată ce vei afla vei dispărea pur și simplu din viața mea. Nu voiam să te pierd. Te iubesc.
- Zău? A zis îndreptându-și spatele, iar eu mi-am luat mâna de pe umărul său, strângându-mi pumnii în poală.
Mă așteptam să continue, dar nu a mai zis nimic după aceea și nici la mine nu s-a uitat. Nu prea mai știam ce să fac. Ce aș mai fi putut să-i spun? Mi-am lăsat ochii în pământ înainte de a vorbi.
- Ai toate motivele pentru a fi supărat pe mine. Nu îți cer să mă ierți, nici măcar să înțelegi. Și aș înțelege dacă ai decide că nu mai vrei să vorbești cu mine. Dar nu le face asta lui Alex și Chris. Ele nu au nicio vină. De fapt, au vrut de multe ori să-ți spună adevărul. Dar nu au făcut-o pentru că eu le-am rugat să nu o facă. Tot ce te rog este să nu le faci lor asta. Nu pleca de lângă ele. Au nevoie de tine acum mai mult ca oricând.
A urmat un lung moment de liniște, timp în care tot ce puteam face era să-l privesc și să continui să sper. Îmi doream din tot sufletul ca el să se întoarcă cu mine. Măcar de dragul fetelor. Nu voiam să cred că el ar fi fost într-adevăr în stare să le părăsească.
A oftat, apoi și-a întors în sfârșit ochii spre mine.
- Chiar îți pare rău? A întrebat încet.
Am dat din cap în semn că da, nemaifiind în stare să-mi găsesc cuvintele.
- Chiar crezi că aș putea să le abandonez? Răspunde-mi, te rog.
- Nu vreau să cred asta. Dar sunt obosită și îngrijorată și nu mai știu ce să cred. Dar chiar îmi pare rău. Pentru tot.
- Mai răspunde-mi la o întrebare. Când aveai de gând să-mi spui?
Mi-am lăsat ochii în jos. Mă simțeam atât de prost în secunda asta. Îmi simțeam inima mică, de parcă cineva o strângea din ce în ce mai tare.
- Sincer, sperasem că nu va trebui să-ți spun.
A oftat din greu înainte de a continua.
- Bine de știut. Uite... ce-ar fi să facem o înțelegere?
L-am privit confuză, fiind uimită de ceea ce tocmai auzisem.
- Ce înțelegere? Am întrebat nesigură.
- Te iert pentru tot, dar aș vrea să nu mai existe secrete. Măcar din partea ta, pentru că sunt convins că Alex și Chris s-ar putea să mai ascundă diverse lucruri de mine. Până la urmă, sunt adolescente. Ce zici?
- De acord. Mergem acasă acum?
- Sigur.
Ne-am ridicat în picioare, iar el m-a îmbrățișat. Asta m-a luat prin surprindere, iar singurul lucru care mi-a dat prin cap a fost să-i întorc gestul. După aceea ne-am îndreptat încet spre ieșirea din parc. Am ajuns repede la mașină, iar în timp ce conducea spre casă mi-a mai pus o întrebare și am sesizat îngrijorarea din vocea lui.
- Încă ceva. Ele... vor fi bine?
Am tras aer adânc în piept înainte de a răspunde.
- Nu știu. Chiar nu știu. Să sperăm că da.
Restul drumului a fost parcurs în liniște.
Când am ajuns acasă se întunecase de-a binelea. Am aflat de la Michelle că Ryan plecase la scurt timp după mine și că fetele dormeau acum. Și-a luat adio de la Jonathan, apoi, după ce m-a încurajat în gând, a plecat.
Am vorbit cu el și am hotărât să le povestim fetelor ceea ce s-a întâmplat mâine. După toate cele întâmplate sigur erau obosite.
Mai ales Alex.
![[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]](http://fc03.deviantart.net/fs71/f/2010/297/b/2/air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png)