Multumesc că ati venit cu o critică! Am încercat să ţin cont de ele. Sper că acest capitol va fi mai bun. Într-adevar, vroiam să zis " a da cu bâta-n baltă" dar când am scris capitolul, eram cam obosită şi pe urmă când l-am recitit nu mi s-a parut că sună aşa de rau. Oricum, sper să fie mai bine:
II. Refuz. Amintiri
- Papa, te rog! Ai vazut că mă pricep!
- Nu mă interesează! Am spus „nu” şi „nu” ramâne! Cât timp eu sunt în viaţă voi face tot posibilul ca tu să nu calci în Conservator!
- Dar nu poti face asta! Pe Albert de ce l-ai lasat?
- A fost ultima dorinţă a mamei tale. Dorinta mea este ca tu să mergi la Facultatea de Economie şi să-mi iei locul în capul firmei!
- Asta nu voi face niciodată! Nu mă poti obliga!
Camellie urcă furioasă treptele care ducea spre camera ei. Decorul atât de familiar i se înfățișă. Camera micuță, mobilată doar cu un pat mare, un șifonier și o oglindă urma să-i fie loc de refugiu şi de această dată. Tatal ei îi dadu un refuz categoric. Era sigură că dacă mama ei mai traia, şi-ar fi putut împlini visul. În urmă cu trei ani, chiar înainte să moară, îl ajutase pe fratele ei, Albert, să ajungă la Conservator, pentru a deveni compozitor.
„ Au mers împreună cu tatal lor la spitalul unde era internată mama lor. Suferea de leucemie, în ultimul stadiu. Imediat, Albert a rugat-o cu lacrimi în ochi să-i permită să meargă la Conservator. Bineînteles că mama lor, Julliete, acceptase. Ea era zâna lor cea bună. Pe vremea aceea nici tatal lor nu a zis nimic. Pe atunci era mai blând şi mai iubitor cu familia lui. Din pacate aceea urma să fie ultima vizită la mama lor. A doua zi a murit. Şi cât timp au fost acolo, a zâmbit tot timpul şi nu şi-a aratat deloc durerea.
Acest lucru l-a marcat pe tatal lor. S-a închis în camera lui şi nu a fost prezent nici la înmormântare. Camellie, care pe atunci avea doar 14 ani, a început să simtă frică faţă de propriul tată. Abia când a venit unchiul pe la ei şi a discutat ore în şir cu domnul Eisen, acesta a ieşit din nou în lume. Însă se schimbase radical. Era un tiran, o persoană rea şi autoritară. Se departă de proprii copii.
De atunci, din cauză că Albert plecase la Conservator, Camellie ramasese singură, înconjurată de nişte slujitori care nu îndrazneau să-i adreseze vre-un cuvânt din cauza tatalui ei.”
Se ridică hotarâtă şi formă numarul fratelui ei. Dacă exista o persoană care să o scape din situatia în care se afla, respectiva persoană era Albert. Aşteptă cu sufletul la gură să audă vocea caldă a fratelui ei la celalalt capat al firului.
- Alo?
- Albert! Poti vorbi?
- Sigur! Ce s-a întâmplat?
- Ştiu că va suna egoist, dar te rog întoarce-te acasă! Trebuie să-l convingi pe tata să mă lase şi pe mine la Conservator.
- Bine. Sâmbată voi veni. Până atunci să nu îndrazneşti să faci vreo prostie!
Albert îi închise surorii lui. Camellie realiză cât de bine o cunoştea fratele ei. Ea mereu pica în depresie mult prea uşor. Dar cum să nu se întâmple asta dacă primise cea mai grea lovitură? Visul i se spulberase la un simplu „nu”. Se trânti în pat, în timp ce lacrimi îi umezeau obrajii.
II. Refuz. Amintiri
- Papa, te rog! Ai vazut că mă pricep!
- Nu mă interesează! Am spus „nu” şi „nu” ramâne! Cât timp eu sunt în viaţă voi face tot posibilul ca tu să nu calci în Conservator!
- Dar nu poti face asta! Pe Albert de ce l-ai lasat?
- A fost ultima dorinţă a mamei tale. Dorinta mea este ca tu să mergi la Facultatea de Economie şi să-mi iei locul în capul firmei!
- Asta nu voi face niciodată! Nu mă poti obliga!
Camellie urcă furioasă treptele care ducea spre camera ei. Decorul atât de familiar i se înfățișă. Camera micuță, mobilată doar cu un pat mare, un șifonier și o oglindă urma să-i fie loc de refugiu şi de această dată. Tatal ei îi dadu un refuz categoric. Era sigură că dacă mama ei mai traia, şi-ar fi putut împlini visul. În urmă cu trei ani, chiar înainte să moară, îl ajutase pe fratele ei, Albert, să ajungă la Conservator, pentru a deveni compozitor.
„ Au mers împreună cu tatal lor la spitalul unde era internată mama lor. Suferea de leucemie, în ultimul stadiu. Imediat, Albert a rugat-o cu lacrimi în ochi să-i permită să meargă la Conservator. Bineînteles că mama lor, Julliete, acceptase. Ea era zâna lor cea bună. Pe vremea aceea nici tatal lor nu a zis nimic. Pe atunci era mai blând şi mai iubitor cu familia lui. Din pacate aceea urma să fie ultima vizită la mama lor. A doua zi a murit. Şi cât timp au fost acolo, a zâmbit tot timpul şi nu şi-a aratat deloc durerea.
Acest lucru l-a marcat pe tatal lor. S-a închis în camera lui şi nu a fost prezent nici la înmormântare. Camellie, care pe atunci avea doar 14 ani, a început să simtă frică faţă de propriul tată. Abia când a venit unchiul pe la ei şi a discutat ore în şir cu domnul Eisen, acesta a ieşit din nou în lume. Însă se schimbase radical. Era un tiran, o persoană rea şi autoritară. Se departă de proprii copii.
De atunci, din cauză că Albert plecase la Conservator, Camellie ramasese singură, înconjurată de nişte slujitori care nu îndrazneau să-i adreseze vre-un cuvânt din cauza tatalui ei.”
Se ridică hotarâtă şi formă numarul fratelui ei. Dacă exista o persoană care să o scape din situatia în care se afla, respectiva persoană era Albert. Aşteptă cu sufletul la gură să audă vocea caldă a fratelui ei la celalalt capat al firului.
- Alo?
- Albert! Poti vorbi?
- Sigur! Ce s-a întâmplat?
- Ştiu că va suna egoist, dar te rog întoarce-te acasă! Trebuie să-l convingi pe tata să mă lase şi pe mine la Conservator.
- Bine. Sâmbată voi veni. Până atunci să nu îndrazneşti să faci vreo prostie!
Albert îi închise surorii lui. Camellie realiză cât de bine o cunoştea fratele ei. Ea mereu pica în depresie mult prea uşor. Dar cum să nu se întâmple asta dacă primise cea mai grea lovitură? Visul i se spulberase la un simplu „nu”. Se trânti în pat, în timp ce lacrimi îi umezeau obrajii.
She's wiskey in a teacup.