Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

@crazy little red: Ca să-ţi răspund la întrebare: da, va exista un capitol în care totul va fi ok. ^^
Lectura plăcută şi sper că nu am dat-o în bară cu acest capitol :]]

Capitolul 21

În momentul de faţă, puteam afirma cu toată siguranţa din lume că totul mergea din ce în ce mai prost. Nu eram convinsă că tata va renunţa foarte curând la bănuielile pe care le avea în legătură cu mine şi Chris, asta deşi ne străduiam din răsputeri să ne comportăm cât mai normal posibil. Îi spusesem chiar şi faptul că urma să mergem la film sâmbătă şi nici măcar nu a părut cât de cât impresionat. A rostit un „Distracţie plăcută.” fără niciun fel de inflexiune în voce după care a continuat să urmărească meciul de fotbal de la televizor. Aveam impresia că nu ne crede deloc, ceea ce devenea destul de enervant. Deja nu prea mai ştiam ce anume ar trebui să fac, cum anume ar trebui să mă comport.
Dar nici măcar asta nu era tot. Cealaltă parte a problemei era reprezentată de faptul că termenul limită pentru a ne demonstra nevinovăţia se cam apropia. Mai erau doar câteva săptămâni rămase până la finalul semestrului, ceea ce mă făcea să mă gândesc din nou la ideea lui Andy de a merge la acel film. Iar acum nu mi se mai părea o idee chiar atât de bună ca la început. Dar când am încercat să vorbesc cu ceilalţi Andy a spus că „ar mai trebui să vă relaxaţi şi voi puţin”, după care a pus punct discuţiei pe acest subiect.
Iar Ryan nu părea că ne va da o soluţie pentru tot acest dezastru cât de curând. Nici asta nu mai înţelegeam. Nu se presupunea totuşi că ar fi trebuit să fie obişnuit cu a găsi soluţii la diverse probleme? Până la urmă, doar el este cel care va prelua conducerea consiliului într-o bună zi, nu-i aşa?
Asta mi-a amintit de ceea ce spusese cu o zi înainte şi de faptul că nu a apucat să-şi termine ideea. Ce spusese mai exact? Mi-a luat câteva minute pentru a-mi reaminti: Acest lucru nu pare să mi se aplice şi mie. Asta răspunsese când eu îl întrebasem dacă nu ar trebui să aibă ceva puteri mai deosebite faţă de restul celor din consiliu.
Oare ce a vrut să spună cu asta? M-am întrebat confuză.
Trebuia neapărat să-l întreb în momentul în care ajungea la şcoală.
Din câte se părea avea din ce în ce mai multe pe cap deoarece nici astăzi nu ne însoţise la şcoală. Nu mai ştiam dacă ar trebui să fiu îngrijorată pentru el sau pur şi simplu supărată pentru că nu ne spunea odată ce probleme are. Oare de ce nu ne spunea?
Te gândeşti la el, vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
M-am uitat la ea şi am observat că mă privea cu nişte ochi obosiţi. Asta era ceva neobişnuit pentru ea. De obicei nu o vedeai obosită. Puteam presupune că şi ea era cam sătulă de ceea ce se întâmpla în jurul nostru de ceva timp încoace. Totul era atât de aiurea.
Ne aflam în sala de sport şi stăteam pe bancă aşteptându-l cuminţi pe domnul profesor. Nu că aş fi avut eu chef de oră, dar nu aveam chef să-i dau vreun motiv pentru a-mi creea probleme şi la şcoală. Îmi ajungeau restul. În concluzie, eram echipată corespunzător pentru această oră.
Da, am răspuns simplu fiind prea obosită pentru a mă contrazice cu ea. Şi apoi, oricum mă cunoştea mult prea bine.
Eşti îngrijorată?
Nu neapărat, dar aş vrea să ne spună ce probleme are. Poate l-am putea ajuta cumva.
Poate. Lasă că îl luăm noi la întrebări când ajunge aici, a spus pe un ton încurajator.
Bineînţeles că nu a durat nici două minute după ce a zis acest lucru când Ryan a intrat pe uşă, după care a luat loc lângă mine, fără a se obosi să ne salute pe vreuna din noi. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l analizez din cap până-n picioare. Respira sacadat de parcă ar fi alergat tot drumul până aici şi arăta destul de obosit. Stătea cu coatele sprijinite pe genunchi şi avea privirea aţintită undeva în depărtare fără să pară că ar fi atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Asta m-a făcut să mă îngrijorez pentru el. Mi se părea că ceva îl frământă. Părea complet pierdut. Cu siguranţă ceva se întâmplase.
Am privit-o pe Chris neştiind ce ar trebui să fac însă ea a ridicat pur şi simplu din umeri.
Mi-am întors ochii din nou spre el şi l-am mai privit preţ de câteva minute. Apoi am tras aer adânc în piept înainte de a vorbi.
Ryan? Am spus încet.
Spre totala mea surprindere nu mi-a raspuns. De fapt, nici măcar nu a schiţat vreun gest din care să reiasă că mi-ar fi auzit întrebarea. Acest lucru a fost pentru mine confirmarea faptului că săracul de el avea într-adevăr nişte ptobleme serioase pe cap. Nu îl mai văzusem niciodată atât de pierdut şi de neatent. Trebuia să aflu ce anume se întâmplase.
I-am mai strigat o dată numele sperând că-mi va răspunde totuşi, deşi eram destul de conştientă de faptul că şansele ca asta să se întâmple erau destul de mici. Şi, desigur, nu mi-a răspuns nici de această dată. Nemaiştiind ce anume să fac, într-un impuls de moment, mi-am pus mâna dreaptă pe umărul său. Asta i-a atras atenţia în sfârşit şi şi-a întors privirea spre mine. Am încercat să-mi dau seama la ce anume se gândeşte, dar tot ce puteam citi în ochii lui era oboseală şi deznădejde. Mă aşteptam ca el să spună ceva, dar nu a făcut-o. Stătea în aceeaşi poziţie şi nu făcea nimci altceva în afară de a mă privi direct în ochi. Poate că ar fi trebuit să spun eu ceva, dar în acel moment nu simţeam nevoia să întrerup acel moment. Însă, oricât de mult mi-ar fi plăcut mie să-l mai privesc, eram mult prea conştientă de faptul că trebuia să aflu ce anume păţise.
Am tras aer în piept înainte de a vorbi.
Ce ai păţit Ryan? Nu pari să fii în apele tale, am spus, îngrijorarea din glasul meu fiind mult prea evindentă.
Nu contează, a spus cu un oftat.
Poate te putem ajuta, a intervenit Chris hotărâtă.
Mă îndoiesc, a zis lăsându-şi ochii în pământ. Nu e ceva ce ar putea fi controlat de cineva.
Spune-ne totuÅŸi, am insistat eu.
Şi-a ridicat ochii şi m-a mai privit o dată înainte de a se uita în altă direcţie.
Ei bine, a început nesigur, familia ce se află la conducerea consiliului are nişte abilităţi mai speciale faţă de restul vrăjitorilor. Aceste abilităţi se moştenesc, iar fiecare membru le are. În mod normal apar în jurul vârstei de cinsprezece-şaisprezece ani. În cazul meu acest lucru nu s-a întâmplat, iar dacă nu apar cât mai curând, ei bine... vor lua naştere o mulţime de întrebări. Nu va fi prea plăcut.
Când a terminat părea şi mai descurajat decât la început. Am privit-o pe Chris sperând că poate ea are vreo idee în legătură cu ce am putea să-i spunem pentru a-i mai ridica moralul sau pur şi simplu pentru a-i mai abate gândurile de la această problemă, dar nu am apucat să mai facem şi altceva deoarece în acel moment pe uşă a intrat domnul profesor Andrews.
Din instict mi-am luat mâna de pe umărul lui Ryan şi am observat că acesta şi-a îndreptat spatele probabil încercând să pară mai sigur pe el.
Rana de pe obraz era destul de vizibilă, iar câţiva elevi l-au întrebat ce anume păţise, primind din partea lui un simplu: „Am avut doar un mic accident.” Văzând acea zgârietură m-am gândit din nou la cât de mult mi-aş dori să putem afla cumva cine anume i-o provocase, dar eram de asemenea conştientă de faptul că din moment ce Ryan nu ştia şansele ca noi să descoperim cine anume fusese erau de-a dreptul infime.
L-am urmărit pe Andrews în timp ce a intrat în vestiarul profesorului, mai apoi ieşind cu o minge de volei în mâna dreaptă. S-a oprit în faţa noastră şi a spus următoarele pe un ton ce se voia a fi vioi, dar care pe mine una nu mă impresiona absolut deloc:
- Bună ziua tuturor. Astăzi m-am gândit că ar fi distractiv dacă am juca puţin volei. Voi juca şi eu împreună cu voi.
La auzul acestui lucru am putut observa că mulţi au început să zâmbească din colţul gurii, dar pe mine acest lucru nu mă încânta, ca să nu mai spun că nu mă impresiona cu nimic. Nu prea aveam eu chef nici de volei nici de altceva, dar nu prea aveam de ales, aşa că m-am ridicat fără chef în picioare şi m-am alăturat echipei care îi conţinea pe Andy, Chris şi Ryan. M-am gândit că măcar dacă sunt cu ei mă voi simţi puţin mai bine.
Abia când am privit de cealaltă parte a terenului mi-am dat seama că Andrews alesese să facă parte din echipa adversă. Apoi atenţia mi-a fost atrasă de privirea din ochii lui. Era genul acela de privire batjocoritoare, compătimitoare şi plină de superioaritate, toate acestea în acelaşi timp. I-am urmărit cu atenţie ochii pentru a-mi da seama că aceştia îl priveau Ryan, care îl privea la rândul său încruntat părând că vrea să-l sfideze. Aveam de asemenea senzaţia că puteam simţi acest lucru. Oare acest schimb de priviri se datora situaţiei în care ne pusese Andrews pe mine şi pe Chris sau avea legătură cu altceva?
Nu am mai apucat să mă gândesc la asta pentru că în secunda următoare l-am văzut pe Andrews aruncând mingea de partea noastră a terenului, mai exact fix în braţele lui Chris, care se afla pe poziţia de servă.
- Voi veţi servi primii, a spus pe acelaşi ton privind-o pe Chris cu un zâmbet specific lui.
Nu a durat nici două minute până când sentimentul de sfidare a lui Ryan a fost înlocuit de unul de furie. Nu trebuia să fii un geniu pentru a-ţi da seama că acesta îi aparţinea surorii mele. Ţinea mingea cu ambele mâini şi mă îndoiesc că cineva şi-ar fi putut da seama cât de furioasă era în momentul de faţă. Dar nici măcar asta nu mi se părea cel mai rău lucru, ci faptul că acest sentiment al ei devenea din ce în ce mai puternic. Asta mă neliniştea destul de mult deoarece îmi era teamă că va face vreun lucru prostesc din impuls. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar mă îndoiamcă m-ar fi ascultat, aşa că am renunţat la idee şi am continuat să o urmăresc cu atenţie. A aruncat mingea în aer, mai apoi lovind-o cu toată forţa de care era în stare, ceea ce nu era tocmai puţin având în vedere faptul că lua lecţii de karate de atâţia ani. Putea părea ea fragilă, dar era destul de puternică. Am urmărit mingea care a zburat peste fileu oprindu-se cu un sunet puternic direct în fruntea lui Andrews, care nu apucase să se ferească de ea, fiind dărâmat apoi pe podea. Imediat după acest lucru sala a fost cuprinsă de o linişte mormântală. Toţi parcă se bocaseră şi se uitau uni la alţii nevenindu-le parcă să creadă ceea ce tocmai se întâmplase. Am privit-o pe Chris, a cărei furie începuse să se stingă încet încet fiind înlocuită de satisfacţie, care îl privea pe domnul profesor fără să facă însă nimic altceva. Apoi m-am uitat la Ryan care stătea ca trăsnit privind-o pe sora mea fiind de-a dreptul şocat de ceea ce făcuse. Andrews stătea pe jos cu genunchii îndoiţi, cu o mână sprijinită pe podea, iar cu cealaltă în dreptul frunţii. Aş fi vrut să îi pot vedea expresia, dar nu puteam deoarece acesta avea capul înclinat în jos.
Mă îndoiesc că tot acest moment a durat mai mult de două minute, dar a părut mai lung de atât. Cea care l-a întrerupt a fost Chris.
- Vai, sunteţi în regulă, domnule profesor? A întrebat mimând un ton îngrijorat îndreptându-se în fugă spre Andrews. Îmi pare atât de rău. Nu a fost cu intenţie.
Am urmat-o împreună cu toţi ceilalţi şi m-am oprit la câţiva paşi de ea, care stătea chiar în faţa lui Andrews.
- Nicio problemă, a zis cu o voce binevoitoare. Astfel de incidente se mai întâmplă. Puteţi merge să vă schimbaţi, eu voi fi bine.
Înainte de a pleca de lângă el am observat că sora mea i-a servit acelaşi zâmbet pe care i l-a trimis el înainte de începerea meciului de volei. Apoi am privit în jur, dar nimeni nu părea să fi observat acest lucru.
M-am uitat la ea confuză, neînţelegând ce anume urmărea, dar în loc de un răspuns a ridicat pur şi simplu din umeri şi a pornit spre vestiar. Eu una nu mai ştiam ce să fac. Nu o mai înţelegeam nici pe Chris. Adică, chiar nu-şi dădea seama că ceea ce tocmai făcuse ne-ar putea aduce şi mai multe probleme din partea lui Andrews sau pur şi simplu pentru ea nu mai conta?
Andrews s-a ridicat încet în picioare masându-şi fruntea cu palma. A privit în direcţia în care plecase sora mea încruntându-se. Părea furios, iar asta m-a neliniştit şi mai mult.
Mă aşteptam să treacă pur şi simplu pe lângă mine şi să se îndrepte spre vestiar, dar nu a făcut asta. În schimb şi-a lăsat mâinile pe lângă corp şi şi-a întors ochii spre mine. În mod complet surprinzător de data asta nu erau nici superiori, nici batjocoritori, nici compătimitori. Mi se părea că exprimă în schimb ură, ceea ce m-a făcut să devin şi mai confuză.
Dar nu am mai apucat să mă gândesc la asta deoarece Ryan m-a prins de braţ trăgându-mă afară din sală. M-a lăsat în faţa vestiarului fetelor şi fără să mai adauge nimic s-a îndreptat spre cel al băieţilor. Pe el ce îl mai apucase? Îmi storceam creierii încercând să-mi dau seama ce anume se întâmpla de fapt, dar nu reuşeam, aşa că pentru moment am renunţat. Am intrat în vestiar şi am observat că sora mea stătea be una din bănci cu un mic zâmbet pe faţă. M-am schimbat repede, apoi amândouă am ieşit, iar împreună cu Ryan am început să mergem spre clasa noastră pentru restul orelor.
Ştii, ceea ce ai făcut a fost de-a dreptul prostesc, ca să nu mai spun că ne-ar putea aduce şi mai multe probleme din partea lui Andrews, a spus Ryan pe un ton plin de reproş.
Poate, dar a meritat acea lovitură din plin, a zis hotărâtă. Şi apoi, sincer, chiar crezi că lucrurile se mai pot înrăutăţi în vreun fel pentru noi două?
Crede-mă, când Andrews e implicat, orice este posibil.
Mă cam îndoiesc. Adică, ce altceva ar mai putea să ne facă? A întrebat ironic.
Să mă gândesc. A, da, ar putea să facă în aşa fel încât să demonstreze că voi două chiar aţi furat acea piatră, a răspuns pe acelaşi ton ca al surorii mele.
Era un lucru bun că mă aflam între ei, căci eram convinsă că ar fi fost în stare să se ia la pumni şi nu prea voiam să aflu cine anume ar ieşi învingător. Şi apoi deja începusem să obosesc.
De ce vă certaţi? Ce rost are? I-am întrerupt eu.
Poate că nu are niciun rost, dar cred că avem nervii întinşi la maxim, a spus Chris fiind puţin mai calmă.
Nu ar trebui să ne concentrăm pe altceva? Cum ar fi motivul pentru care Andrews ne-a pus în această situaţie? Am întrebat.
Nu asta e cea mai mare problemă acum, a spus Ryan moment în care amândouă l-am privit confuze. Nu mai contează motivul atâta timp cât nu putem demonstra că el a făcut-o. Eu mă bazam pe acele puteri şi pe faptul că ne vor oferi un avantaj, dar acum acest lucru complică şi mai mult situaţia.
Din cauza faptului că încă nu le ai? Am întrebat.
Exact.
Nu înţeleg, a spus Chris. De ce este asta o problemă atât de mare?
Pentru că lumea va pune întrebări şi se va pune problema chestiei cu moştenitorii. Mă îndoiesc că va fi prea plăcut pentru cei din consiliu.
Şi lumea chiar trebuie să afle? Am întrebat.
Nu, dar chestiile de genul se află destul de repede, din păcate, a zis privind într-o parte.
Dar poate nu e totuşi prea târziu, am zis încercând să-l încurajez.
Nu a mai răspuns după aceea, mergând direct la locul lui. Restul zilei a fost de-a dreptul plictisitoare. Parcă totul mergea chiar mai încet decât de obicei.

***

Drumul până acasă a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Din când în când îl mai priveam cu coada ochiului pe Ryan care tot drumul a avut privirea aţintită înainte. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu voiam să îl fac să se simtă şi mai prost, aşa că în cele din urmă am sfârşit prin a-mi ţine gura închisă.
Eram doar noi doi deoarece Chris fusese sunată de profesoara ei de karate şi a fost nevoită să plece într-acolo. Iniţial Ryan a vrut să se ducă înapoi în Lumea Vrăjitorilor pentru a rezolva nişte probleme, dar cum nu îi plăcea ideea ca eu să merg de una singură până acasă decisese să amâne puţin ceea ce avea de făcut. L-am rugat pe Andy să mă conducă, nevrând să-l încurc pe Ryan, dar acesta mi-a spus că trebuie să ajungă repede acasă deoarece era ocupat, iar rezultatul îl ştiţi deja.
Ajunsă acasă am observat că eram singură. Am căutat prin toate încăperile, dar casa era goală. Am găsit un bilet lipit pe frigider pe care am recunoscut scrisul mamei. L-am luat de acolo şi am început să-l citesc:

Am câteva probleme la muncă pe care trebuie să le rezolv urgent şi voi ajunge târziu acasă. Nu mă aşteptaţi.

Mama

Am privit acel bilet preţ de câteva minute înainte de a-l lipi înapoi pe frigider. Deci iar avea probleme la muncă... Dacă mă gândeam bine, niciodată nu ne spusese cu ce anume se ocupă de fapt. Şi ceea ce mi se părea şi mai ciudat era faptul că de când Andrews ne băgase în necazuri parcă mama era chemată din ce în ce mai des la lucru, ca să nu mai spun că părea de asemenea mult mai obosită decât la început atunci când ajungea acasă. Şi înainte mai era plecată la muncă din când în când pentru a rezolva „diverse urgenţe apărute, ce nu pot fi rezolvate de altcineva”, după cum ne spusese ea, dar când se întorcea nu părea a fi aproape deloc obosită, ca şi când acea, aşa numită, urgenţă de fapt nu fusese chiar atât de complicată. Ca să nu mai spun că de obicei nu lipsea de acasă mai mult de două sau trei ore. Iar acum ajungea acasă seara sau în cazul de faţă foarte târziu. Ceva îmi spunea că era ceva mai mult la mijloc în toată această afacere decât voia ea să ne spună.
Apoi în minte mi-a revenit schimbul de replici dintre mama şi acel bărbat care avusese loc acum ceva timp. Atunci acel străin o întrebase pe mama dacă vorbise cu noi despre ceva anume, iar ea îi spusese că poate nu este momentul potrivit. Dar după aceea, dacă îmi aminteam corect, acel bărbat îi spusese ceva de genul: Va trebui să le spui odată şi-odată, ştii asta. Iar la cum evoluează lucrurile nu ştiu cât vei mai putea trage de timp.
Oare la ce se referise? Ce anume ar fi trebuit să ştim? Îmi propusesem să o întreb pe mama despre acea conversaţie, dar apoi am fost răpită de Andrews şi am uitat de acea discuţie.
M-am dus în camera mea, iar după ce mi-am schimbat hainele m-am aşezat pe pat încă gândindu-mă la acel bilet şi la tot ceea ce se întâmplase până acum. Totul devenea din ce în ce mai ciudat, iar lucrurile păreau că se complică din ce în ce mai mult cu fiecare zi care trece. Iar acum Ryan avea încă o problemă în privinţa căreia nu ştia ce să facă. Aş fi vrut să-l pot ajuta cumva, dar spusese că nu depinde de noi. Oare chiar nu se putea face nimic?
Apoi mi-a venit o idee. Poate că mătuşica ştia ceva mai multe despre acest subiect şi poate că puteam afla mai multe detalii de la ea. Am luat telefonul şi am format numărul ei, ducându-l apoi la ureche. A durat ceva până să-mi răspundă. După voce părea obosită aşa că am întrebat-o dacă o trezisem cumva. Mi-a spus că nu şi că era doar puţin obosită, apoi m-a întrebat dacă se întâmplase ceva. Am tras aer în piept înainte de a vorbi:
- De fapt, da, s-a întâmplat ceva. Mai exact, Ryan este cel care are o problemă.
- Ce anume a păţit? A întrebat cu un mic căscat.
- Păi, a spus că toţi cei ce conduc consiliul moştenesc nişte puteri mai speciale şi este îngrijorat deoarece lui nu pare să i se aplice, deşi ar trebui.
- El nu ar trebui să fie preocupat de acest aspect, a spus fără să pară impresionată vreun pic de această problemă.
- De ce nu? Am întrebat şi mai confuză, încruntându-mă şi încrucişându-mi picioarele pe pat. El spune că ar fi trebuit să le aibă până acum.
- Asta e adevărat, dar e o chestie mai complicată la mijloc în ceea ce îl priveşte, iar eu nu îţi pot explica acest lucru. Nu sunt persoana potrivită, a spus, iar mie mi se părea a fi mult mai serioasă decât înainte. Eu trebuie să închid acum. Îmi pare rău că nu te pot ajuta, a adăugat pe un ton blând.
- Dar cine anume ar putea să ne explice? Am întrebat repede, dar era prea târziu; închisese deja.
Am lăsat telefonul jos, încă ţinându-l în mână, fiind şi mai confuză decât la început, dacă asta este posibil. Am privit telefonul încruntată dorindu-mi să aflu odată adevărul. Acum eram convinsă că există mult mai mult în toată această poveste decât eram lăsaţi să vedem. Şi nu înţelegeam de ce încă ni se mai ascudeau lucruri. Să fim serioşi, cât de rău putea să fie? Chiar avea cum să ne mai încurce? Şi aşa lucrurile păreau că merg din rău în mai rău. Trebuia neapărat să vorbesc cu Ryan despre asta şi poate, doar poate, ca ar reuşi să afle mai multe detalii de la tatăl său.
Am lăsat telefonul pe pat, m-am ridicat şi m-am dus în dreptul ferestrei, încrucişându-mi braţele la piept.
Trebuia neapărat să aflu adevărul si eram convinsă că mama îl cunoştea.