Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Capitolul 20

Aveam un gust amar pe limbă când m-am trezit. Nu voiam să fac nimic altceva în afară de a sta în pat toată ziua şi a încerca să uit, măcar pentru câteva ore, faptul că sunt vrăjitoare, faptul că din cauza unui nemernic fusesem pusă într-o situaţie din care nu aveam nici cea mai vagă idee cum voi ieşi şi că acum mai trebuia să-l şi conving pe tata că totul este în regulă, deşi ştiam mult prea bine că nu este aşa. În momentul de faţă aş fi fost în stare să mă dau cu capul de pereţi, în speranţa că mă voi alege cu o amnezie sănătoasă. Desigur, ştiam că asta era o idee cât se poate de prostească şi că acest lucru nu ar fi rezolvat această problemă. Dacă uitam că o aveam asta nu însemna că se va rezolva de la sine.
Aşa că, mi-am dat cu apă rece pe faţă pentru a mă mai dezmetici puţin şi a scăpa de aceste gânduri prosteşti ce mi se tot învârteau în minte. M-am îmbrăcat repede cu o pereche de blugi şi un tricou alb ce avea un căţeluş imprimat pe piept, mi-am luat geanta de umăr de lângă birou şi m-am îndreptat spre bucătărie.
În toată învălmăşeala din capul meu şi fiind obişnuită cu faptul că dimineaţa în afară de mine şi de Chris toţi ceilalţi dorm nu am observat faptul că tata era treaz şi că se afla pe hol. În consecinţă, am sfârşit ciocnindu-mă de el, iar geanta mi-a scăpat din mână, aproape tot conţinutul ei împrăştiindu-se pe podea. M-am aplecat absentă şi am înghesuit toate cărţile, caietele, pixurile şi tot ceea ce mai căzuse înapoi în geantă. Abia după ce am ridicat-o de pe podea am fost trezită la realitate de vocea tatei.
- Alex, te simţi bine? A întrebat îngrijorat.
L-am privit, cred, cu nişte ochi cam pierduţi pentru că expresia i-a devenit şi mai îngrijorată. Am scuturat din cap încercând să revin cu picioarele pe pământ. Nu îmi puteam permite să fac vreo boacănă, nu acum cel puţin.
- Sunt bine, am spus încercând să fiu cât mai convingătoare.
- Eşti sigură? Pari puţin cam... pierdută, a spus pe acelaşi ton.
- Nu am dormit foarte bine, atâta tot.
Nu am nici cea mai vagă idee dacă m-a crezut sau nu, dar nu mi-a mai pus nicio întrebare. În schimb s-a dus în sufragerie şi a pornit televizorul. Cum fotoliul se află în direcţia uşii îl puteam vedea destul de bine. Dacă stăteam să mă gândesc bine, cred că el era cel care nu prea dormise. Avea cearcăne sub ochi, iar după figura de pe faţa lui îmi puteam da seama că ceva îl frământa destul de tare. Nu trebuia sa fii un geniu ca să-ţi dai seama ce anume cauza acest lucru având în vedere discuţia pe care o avusesem cu el cu câteva zile în urmă. Mă simţeam vinovată pentru faptul că nu dormise din cauza acestui fapt. Nu îmi plăcea să îl văd aşa, mai ales dacă ştiam că este din cauza mea.
Poate că ar fi fost mai simplu dacă i-am fi spus pur şi simplu adevărul, dar...
Mi-am reţinut un oftat, am lăsat geanta lângă uşă şi am intrat în bucătărie mai apoi prăbuşindu-mă pe unul din scaune. Îmi cam pierise pofta de mâncare. Aveam vaga impresie că totul începuse să ne scape de sub control. Şi cel mai rău era faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu ce am putea face pentru a remedia situaţia. Nu ştiam dacă vom mai reuşi să restabilim cât de cât un echilibru în viaţa noastră sau dacă mai era vreo şansă, cât de mică, ca totul să revină la normal şi dacă vom putea face abstracţie de tot ceea ce se întâmplă acum.
Am observat abia câteva minute mai târziu că eram privită cu nişte ochi cam nemulţumiţi din partea opusă a mesei. M-am uitat la sora mea, neînţelegând de ce era aşa de supărată.
Ştii, se presupune că noi trebuie să-l convingem pe tata că totul este în regulă. Tu nu prea te îndrepţi în direcţia cea bună, a spus pe un ton ce exprima reproş.
Îmi pare rău, dar nu tu ai fost ţinta lui Andrews în tot acest timp. Nu a încercat nimeni să te omoare sau să te răpească, am zis supărată pe un ton puţin sarcastic în acelaşi timp.
Aşa e. Îmi pare rău, a spus pe un ton mai blând de data asta. Dar am o idee care te va ajuta să rezolvi această problemă, a adăugat veselă fiind foarte sigură pe ea.
Serios? În acest caz sunt numai urechi, am spus făcând ochii mari.
Chiar voiam să aflu ce idee absolut genială îi venise surorii mele, ca să nu mai spun că îmi doream de ceva timp o soluţie în acest sens, indiferent cât de mică ar fi fost aceasta. Mă cam săturasem să fiu considerată veriga slabă a grupului. Gandindu-mă la asta mi-am dat seama că în parte era adevărat. Adică, spre deosebire de Ryan şi Chris eu nu prea aveam nici cea mai vagă idee despre cum să mă apăr. Nu în faţa unui vrăjitor precum Andrews cel puţin. Mă descurcasem întotdeauna împotriva bătăuşilor sau a nesimţiţilor de pe străzi. O singură vrajă simplă şi era de ajuns pentru a-i speria. Dar în cazul de faţă deja vorbeam de un cu totul alt nivel.
Ceea ce m-a luat prin surprindere, cred, cel mai tare în secunda următoare a fost faptul că nu mi-a vorbit prin intermediul gândurilor, aşa cum m-am aşteptam să o facă, ci cu voce tare.
- Pentru a rezolva problema cu care te confrunţi în acest moment, mă gândeam: ce-ar fi să te învăţ câteva mişcări de karate? În felul ăsta vei putea pune la punct pe oricine.
- Poftim? Am zis sărind, literalmente, în picioare, aproape dărâmând scaunul. Asta este geniala idee de care vorbeai?!
Nu-mi venea să cred. Dintre toate ideile... Chris putea fi foarte imposibilă uneori.
- Nici gând. Asta iese din discuţie, am spus hotărât.
- Nu înţeleg care este problema. Nu e aşa de greu pe cât pare şi apoi...
- Chiar ţi se pare că arăt ca cineva care ar putea învăţa karate? Am întrerupt-o nervoasă. Adică, uită-te la mine.
După ultimile cuvinte mi-am ridicat braţele în lateral pentru a da mai multă greutate celor spuse.
Nu mi-a plăcut niciodată ideea de karate. În plus chiar nu mi se părea că mi s-ar potrivi în vreun fel. Este adevărat că aveam cam acelaşi fizic ca al lui Chris, dar diferenţa, cel puţin cea care îmi vine acum în minte, este aceea că ea este cu mult mai flexibilă decât mine. Eu de mică am fost destul de rigidă şi mă îndoiam sincer că acest lucru s-ar fi putut schimba.
- Nu ar fi chiar o misiune imposibilă, a spus zâmbind şmechereşte sprijinindu-se de spătarul scaunului.
- ÃŽn niciun caz!
Acestea fiind spuse am ieşit din bucătărie, m-am încălţat în grabă şi mi-am luat geanta, îndreptându-mă apoi spre uşă, cu draga mea soră pe urmele mele. Înainte de a ieşi am mai aruncat o privire spre tata care acum părea mai degrabă confuz decât îngrijorat.
Eh, măcar atât...
Am coborât în fugă scările, timp în care Chris tot încerca să mă convingă să-i accept propunerea. O iubeam mult pe sora mea şi de cele mai multe ori ne înţelegeam foarte bine, dar erau anumite momente, ca acesta, când mă călca pur şi simplu pe nervi. Şi mai erau momente când aveam impresia că nu mă cunoaşte deloc.
Am deschis uşa blocului, apoi m-am întors spre ea.
- Pentru ultima data: răspunsul meu este nu! Am zis pe cel mai hotărât ton de care eram în stare.
Am ieşit val vârtej din bloc şi bineînţeles că în marea mea grabă am reuşit să mă împiedic. În acel moment eram sigură că voi pupa, literalmente, asfaltul şi primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să închid ochii. Am făcut acest lucru şi am aşteptat impactul cu solul care eram convinsă că va avea loc. Şi totuşi, spre totala mea surprindere, acest lucru nu s-a întâmplat. Din câte îmi puteam da seama se pare că reuşisem să mă apuc de ceva. Partea ciudată e că nu îmi aminteam să existe ceva în faţa blocului de care să mă pot agăţa pentru susţinere.
Am deschis ochii moment în care mi-am dat şi eu în sfârşit seama de faptul că eu nu mă agăţasem de un obiect, ci de o persoană. Mai exact de un băiat. Un băiat brunet cu ochii căprui care în momentul de faţă mă priveau confuzi. Poate şi puţin surprinşi. Se pare că eu mă prinsesem cu mâinile de umerii lui, iar el îmi cuprinsese talia cu un braţ pentru a mă susţine. Din câte îmi puteam da eu seama cu cealaltă mână îmi ţinea geanta, care evident îmi căzuse de pe umăr atunci când m-am împiedicat.
Dar nici măcar asta nu era partea cea mai hilară a întregii situaţii. Ci faptul că el avea genunchii puţin îndoiţi - probabil făcuse acest lucru din instinct atunci când mă prinsese – iar acum feţele noastre se aflau mult prea aproape una de cealaltă. Cred că dacă ne-am mai fi apropiat puţin buzele noastre s-ar fi putut atinge.
Mi se părea puţin ciudat, dar faptul că eram atât de aproape de el nu mă deranja absolut deloc. Nu simţeam nevoia de a mă îndepărta şi nici el nu schiţa vreun gest din care să reiasă că ar avea de gând să-mi dea drumul cât de curând. Stăteam pur şi simplu acolo, în acea poziţie destul de ciudată după părerea mea, fără să facem nimic altceva în afară de a ne privi în ochi.
- Ştiţi, chiar nu vreau să fiu eu aia care să întrerupă acest moment absolut dulce, dar nici nu aş vrea să întârziem la şcoală, am auzit voceam plină de amuzament a surorii mele despre care uitasem cu desăvârşire că se afla acolo.
Atunci parcă amândoi ne-am trezit brusc la realitate. Ne-am dat drumul reciproc şi ne-am îndepărtat câţiva paşi, iar eu m-am întors cu spatele la el pentru că am simţit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Abia acum începeam şi eu să conştientizez întreaga situaţie.
Nu pot să cred cât de aproape am fost unul de altul...
Am început să-mi învârt o şuviţă de păr cu mâna dreaptă. De obicei făceam asta doar atunci când mă simţeam foarte foarte foarte nelalocul meu şi emoţionată. M-am uitat la Chris care mă privea cu nişte ochi amuzaţi şi un zâmbet plin de subînţeles pe faţă. Acest lucru m-a făcut să mă simt şi mai ciudat decât înainte.
Nu mai zâmbi aşa, am spus rugătoare.
Scuze, dar nu prea am cum să fac acest lucru în acest moment. A trecut ceva vreme de când nu ţi-ai mai învârtit părul, a zis veselă.
Mi-am dat ochii peste cap înainte de a mă întoarce spre Ryan, străduindu-mă din greu să mă abţin din a-mi învârti părul. Mi-a întins geanta pe care am luat-o repede din mâna lui şi mi-am aruncat-o pe umăr.
- Mulţumesc pentru că m-ai prins, am spus privindu-mi teneşii.
- Cu plăcere, a zis simplu.
Drumul spre şcoală a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Încă mă simţeam ciudat după cele întâmplate, iar ocheadele pe care mi le tot trimitea Chris nu mă ajutau absolut deloc. Nici nu stiu cum de am reuşit să nu oftez din cinci în cinci minute tot drumul, dar cumva se pare că a afost posibil.
Dar Chris avea mare dreptate în lagătură cu un lucru. Trecuse într-adevăr mult timp de când nu îmi mai învârtisem părul între degete. Obişnuiam să fac asta destul de des pe vremea când aveam vreo cinci sau şase ani. Cam pe atunci am inceput să descopăr faptul că sunt vrăjitoare, iar mama ne explicase că nu îl putem lăsa pe tata să afle şi că acesta va trebui să fie micul nostru secret. Pentru un copil este dificil să reziste tentaţiei de a folosi magia foarte frecvent, mai ales din cauza faptului că este destul de amuzant să vadă cum obiectele zboară pur şi simplu prin cameră fără să fie susţinute de absolut nimic. Ca să nu meţionez alte mici trucuri pe care orice copil le poate face. Cât tata era la servici nu era nici o problemă, dar apoi totul devenea şi mai complicat. Iar pentru a nu face vreo prostie eu învăţasem să îmi învârt câte o şuviţă de păr pentru a-mi ţine mâinile ocupate. De ce? Simplu. La vârste fragede magia poate fi folosită doar cu ajutorul mâinilor. Abia apoi copilu învaţă să o folosească doar cu ajutorul gândurilor. Iar apoi acest lucru devenise un obicei atunci când eram foarte nervoasă, emoţionată, supărată sau pur şi simplu foarte stingherită.
Mă mai uitam din când în când cu coada ochiului la Ryan, dar tot drumul a avut privirea aţintită înainte. Acest lucru, într-un fel, m-a făcut să mă simt prost, deşi nici eu nu înţelegeam prea bine de ce.

***

La şcoală lucrurile au fost cât se poate de plictisitoare, ca să nu mai spun că eu stăteam ca pe ace. Mă aşteptam ca din clipă în clipă să apară Andrews de cine ştie unde pentru a face ca această zi să devină şi mai oribilă decât era deja, dacă asta este posibil. Dar, spre surprinderea mea, patru ore au trecut fără niciun fel de incidente. Nu pot spune că acest lucru nu mă făcea să mă simt mai bine, dar la câte se întâmplaseră până acum mă miram că totul fusese atât de liniştit astăzi.
În pauza respectivă l-am auzit pe Andy strigându-mi numele. Am privit în direcţia din care venise vocea şi am observat că el, Chris şi Ryan stăteau lângă fereastră formând un semicerc. M-am uitat la el confuză moment în care mi-a făcut semn să merg lângă ei. M-am ridicat şi m-am dus în direcţia lor, fiind destul de curioasă în legătură cu ce voia să-mi spună.
- Mă gândeam, a început Andy, că tot sunteţi cu toţii atât de stresaţi din diverse motive în ultimul timp, ce-ar fi dacă în weekend am merge toţi patru la un film? Ştiu o comedie drăguţă care rulează acum în cinema. Şi vedem noi ce facem apoi. Ce zici?
M-am gândit la propunerea lui câteva minute. Nu ne-ar fi stricat niciunuia dintre noi dacă am merge la o comedie, să ne mai destindem puţin după tot ceea ce se întâmplase în ultimul timp.
- Sigur, de ce nu? Am răspuns.
- Minunat, a spus Andy zâmbind. Atunci rămâne să ne întâlnim toţi sâmbătă la ora unsprezece în faţa cinematografului.
Spunând acestea s-a dus în banca lui părând foarte mulţumit de rezultat. Am privit-o nedumerită pe Chris care a ridicat pur şi simplu din umeri.
Aşa că, m-am întors în banca mea gândindu-mă că poate ziua asta nu va fi chiar atât de oribilă pe cât îmi închipuisem eu. În mod normal m-aş fi gândit că pune el ceva la cale şi aş fi încercat să aflu ce anume, dar nu şi astăzi. Şi oricum, capul meu era şi aşa prea plin pentru a mai putea încăpea încă ceva în el. Aşa că am lăsat-o baltă.

***

Ziua asta de şcoală decursese cât se poate de normal. Nu existase niciun eveniment, cât de mic, care să o scoată din ritmul cu care eram atât de obişnuită. Acest lucru m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Era bună puţină normalitate în acest moment.
Ne îndreptam cu paşi lenţi spre casă, iar eu eram pe de o parte fericită deoarece urma ziua de vineri, iar pe de altă parte nu îmi doream ca aceasta să vină pentru că ştiam că asta însemna că va trebui să dau ochii cu Andrews. Şi nu prea îmi doream acest lucru. De fapt, aş fi fost foarte fericită dacă nu ar mai trebui să-l vad vreodată la faţă, dar ştiam că momentan nu prea aveam cum să fac acest lucru. Trebuia să mai rezist doar puţin şi apoi puteam să mă liniştesc. Cel puţin eu asta speram.
Din fericire, vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
- Ryan, lămureşte-mă şi pe mine cu un lucru. Singura cale pe care o văd eu în secunda asta pentru a ne demonstra nevinovăţia este să recuperăm acea piatră de la Andrews. Cum vom face acest lucru?
- Şi eu m-am gândit la asta. Va fi destul de complicat oricum, deoarece Andrews este foarte puternic. Este următorul ca şi putere după tatăl meu.
- Eu am o altă nelămurire, am adăugat, iar Ryan s-a întors spre mine. Se presupune că eşti fiul celui care conduce consiliul. Nu ar trebui să ai ceva abilităţi mai deosebite?
- Păi, teoretic, da, ar trebui, a spus puţin încurcat. Dar...
Atunci s-a oprit şi şi-a întors privirea în altă direcţie părând că nu ştie cum să continue.
- Dar ce? A întrebat repede Chris.
A oftat parcă vrând să tragă puţin de timp. Eu îl priveam confuză neînţelegând de ce nu ne spunea odată care era problema. Adică, până la urmă, cât de rău putea fi? Şi, mai ales, cum ne-ar fi putut face acest lucru situaţia şi mai grea decât era deja? Mă îndoiam că aşa ceva era posibil.
- Acest lucru nu pare să mi se aplice şi mie, a spus într-un final. Dar, nu vă faceţi griji, sunt sigur că totul va fi bine, a adaugat repede.
- Ia stai aşa. Cum adică nu ţi se aplică şi ţie?! A spus Chris oprindu-se în mijlocul trotuarului.
- Păi...
Nu a apucat să termine propoziţia deoarece în secunda imediat următoare i-am auzit vocea tatei strigându-mi numele. În acel moment am simţit cum cineva îmi aruncă un pian fix în cap. Apoi m-am gândit că poate doar mi s-a părut. Până la urmă, de ce ar fi tata prin zona asta la o asemenea oră? Doar el lucra la birou.
Am privit de jur împrejur, sperând din tot sufletul că am dreptate. Speram că poate doar mi s-a părut. Dar, deşi mie mi se poate întâmpla să aud chestii uneori, acest lucru nu i se poate aplica şi surorii mele, care am observat că privea de asemenea in jur. În concluzie, nu a durat mult până să-l văd pe tata care stătea în picioare lângă maşina lui pe trotuarul de vis-a-vis.
Ştiu la ce vă gândiţi acum. Şi ce dacă tatăl tău se află pe trotuarul de vis-a-vis? Ce mare chestie? Ei bine, mai trebuie sa menţionez un mic detaliu: tata se află pe trotuar faţă în faţă cu Andrews.
Deja simţeam cum mi-a îngheţat tot sângele din corp şi nu puteam să nu mă întreb ce anume îi spusese acel nemernic tatei. Îmi venea să-l transform pe Andrews într-o broască râioasă şi să-l arunc în fundul unei mlaştini în secunda de faţă.
Din fericire, Chris m-a readus la realitate, iar toţi trei am traversat strada şi ne-am oprit în dreptul lor.
Am aflat de la tata că se afla în această zonă în interes de serviciu şi că se întâlnise din întâmplare cu Andrews de la care aflase că este profesorul nostru de educaţie fizică şi sport.
„Întâmplător”, mda, sigur... Am gândit sarcastic.
- Nu mi-aţi povestit niciodată despre acest profesor, a spus tata.
- Eu sunt doar profesorul suplinitor. Poate de aceea nu v-au povestit nimic despre mine, a spus Andrews pe un ton amabil ce nu îl caracteriza absolut deloc.
Din fericire, discuţia nu a continuat deoarece tata a trebuit să se întoarcă la lucru. Ne-am luat la revedere de la el, după ce a dat noroc cu Andrews, şi am aşteptat până când maşina lui s-a îndepărtat înainte de a mă uita urât la profesorul nostru, care acum îşi reluase figura obişnuită pe care eu începusem să o dispreţuiesc foarte mult.
- Ce i-ai spus? A întrebat Chris nervoasă.
- Mai nimic. Dar am aflat ceva destul de interesant. Se pare că dragul de el nu ştie nimic despre micul vostru secret. Ar fi păcat să afle de la altcineva, nu credeţi? A spus pe un ton plin de subînţeles privindu-ne amuzat pe mine şi pe Chris.
- Să nu îndrăzneşti! A sărit ea imediat.
- Sau ce? Ce aţi putea voi să-mi faceţi mie?
- Haide Andrews, să fin serioşi, a izbucnit Ryan. Ce rost au toate astea?! Ce vrei să obţii?! Şi ce legătură au aceste fete?!
- Bune întrebări. Ştii, a zis ducându-şi o mână la bărbie, ar fi chiar amuzant să vă spun eu acest lucru. Dar este şi mai amuzant să vă văd cum vă chinuiţi să aflaţi singuri răspunsul. Succes.
Acestea fiind spuse s-a întors pe călcâie şi a plecat pur şi simplu. Mă aşteptam ca Ryan sau Chris să îl urmărească, însă niciunul din ei nu s-a mişcat. Au stat pur şi simplu acolo urmărindu-l cu privirea până când s-a pierdut în mulţimea de oameni de pe stradă.
Minunat! A spus Chris supărată.
Ce facem acum? Am întrebat disperată aproape. Îmi ajunge faptul că tata bănuieşte ceva; dacă află de la Andrews va fi şi mai rău. Ce facem?!
Nu îi puteţi spune pur şi simplu tatălui vostru adevărul? A întrebat Ryan. Nu ar fi mai simplu aşa?
Poate că ar fi, a spus Chris, dar mamei îi este frică de modul în care va reacţiona când va afla.
În acest caz nu ştiu cum să vă ajut. Nu am experienţă cu astfel de situaţii.
Mulţumim, ai fost de mare ajutor, a zis Chris sarcastic.
M-am aşezat între ei şi i-am convins să nu se mai certe pe acest subiect. Oricum nu avea niciun rost să facă asta, ca să nu mai spun că nu ne ajuta cu nimic în a rezolva această problemă.
Off, de ce trebuiau lucrurile să se complice şi mai mult? Nu că nu aş fi bănuit că Andrews ne va face viaţa şi mai grea după decizia tatălui lui Ryan, dar între toate teoriile din mintea mea nu exista niciuna în care acesta îi va spune adevărul tatălui nostru. Oricum bănuiam că tata va fi mai mult sau mai puţin dezamăgit de noi când va afla de acest secret. Asta dacă il va afla vreodată. Dar dacă ar fi fost să afle de la altcineva şi mai ales de la un străin, atunci puteam bănui că totul va fi de două ori mai rău. Iar în acest moment nu ştiam câte alte veşti proaste aş mai putea suporta.
Mi-am ridicat ochii spre cerul senin ÅŸi lipsit de nori.
Exact când credeam că ziua asta nu poate fi chiar atât de rea... Am gândit permiţându-mi în sfârşit un oftat.