[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

multumesc tuturor celor care m-au ajutat pe parcursul acestei povesti cu parerile lor, inseamna foarte mult pentru mine si in anumite momente cand credeam ca aceasta poveste nu merita sa mai imi pierd timpul sa o transcriu pe calculator mi-ati oferit un suport uimitor:) sa stiu ca exista cineva care citeste este pentru mine cel mai mare compliment pe care il voi putea primi vreodata. din pacate trebuie sa pun un sfarsit acestei povesti si fara a o lungi uitati-l:


Stephen

Razele soarelui dispar încet de pe bolta cerească făcând loc nopţii şi ştiu că ar trebui să plec, să mă duc acasă sau oriunde altundeva numai să nu mai stau aici uitându-mă ca un nebun la locul proaspăt acoperit de pământ în care se află acum EA. Dar nu pot. Ştiu ce privire am în acest moment şi nu pot să mi-o schimb, să o ascund sub o mască de piatră prefăcându-mă că totul este bine şi frumos şi deasemenea nu pot nici să înfrunt acele întrebări groaznice de: „Eşti bine?” sau şi mai rău acele afirmaţii cumplite care vor să aducă confort şi alinare dar care nu fac altceva decât să îl facă pe subiect să îşi dorească doar să urle de durere. Nimeni nu poate să înţeleagă golul din sufletul meu pe care l-a lăsat în urmă această dispariţie bruscă a ei. Aş fi putut trăi ştiind că ea nu este cu mine dacă aş fi ştiut că este fericită, dar aşa... o lume care nu o conţine şi pe Valentina este o lume fără culoare, fără sclipire, fără viaţă. Cum de s-a hotărât soarta să o fure în acest mod jalnic şi mişel nu pot să concep.
Simt vântul care a început brusc să bată dar nu îmi pasă. Altădată nu aş fi ridicat privirea şi m-aş fi uitat fascinat la pomii din jurul meu, la felul în care frunzele lor dansează pe o melodie mută compusă de adierea blândă, la sunetul liniştitor pe care acestea îl compun, dar asta era cândva de mult când lumea făcea sens. Această imagine care se creează în mintea mea este înlocuită instantaneu de o amintire dureroasă care îmi face inima să mi se strângă. Îmi amintesc mult prea clar pentru sănătatea mea cum eu stăteam pe un pled ţinând-o în braţe pe Valentina undeva în pădurea de la marginea oraşului. Stătea între picioarele mele cu mâinile mele în jurul taliei micuţe şi cu spatele lipit de pieptul meu şi se uită fascinată la natura ce îşi vedea de treaba ei nebăgându-ne pe noi în seamă. Era atât de fericită încât pur şi simplu radia atrăgându-mi atenţia, făcându-mă să nu îmi pot dezlipi privirea de ea. Era o încântare să o fac fericită şi erau destul de rare momentele în care Valentina uita de toate traumele ei din trecut şi redevenea acea faţa plină de dragoste şi căldură. Acela era unul din momentele în care arăta lumii zâmbetul său adevărat, când îmi arăta mie zâmbetul ei adevărat şi când inima mea se oprea la priveliştea feerică ce mi se arată. Mă întristez când îmi amintesc că acea imagine este pierdută pentru totdeauna, închisă între patru bucăţi de lemn.
Aş vrea să o urăsc, să dau vina pe ea pentru toată această suferinţă pe care o simt numai că nu pot deoarece nu este vina ei, este vina destinului, a sorţii, a Lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi făcut drumul ei atât de greu cu siguranţă nu ar fi ajuns aici. Gândindu-mă la asta îmi dau seama că o parte din vină o port şi eu deoarece dacă i-aş fi dat răspunsul corect, dacă aş fi rostit trei amărâte de cuvinte, dacă aş fi rămas lângă ea să o susţin moral şi sentimental, dacă aş fi fost acolo atunci când ea avea cea mai mare nevoie sunt sigur că aş fi putut împiedica această întâmplare nefericită. Cad în genunchi când accept într-un sfârşit ceea ce ştia inconştientul meu de mult timp şi anume: că eu sunt picătura care a umplut paharul, că eu am făcut-o să ajungă în acest punct.
- Îmi pare rău, şoptesc deşi ştiu că nu mă poate auzi şi este mult prea târziu pentru scuze.
Numai că simt nevoia să o spun, să îmi cer scuze pentru toată durerea pe care i-am provocat-o involuntar şi voluntar.
Nu vreau să plec. Dacă ar fi după mine aş rămâne acolo pentru totdeauna încercând să... să nu ştiu ce să fac. Amintirea ei va rămâne veşnic vie în mintea mea. Nu voi uita niciodată cum mirosea a diferite flori, cum zâmbea, cum ochii ei sclipeau când era încântată de ceva, cât de bine se potriveau braţele mele de parcă ar fi fost făcută pentru a sta acolo. Nu. Aceste amintiri vor rămâne imprimate în mintea mea până când voi muri, dar trebuie să mă gândesc şi la ceilalţi, trebuie să mă gândesc la cât de supărată ar fi ea dacă aş face ceva nesăbuit.
- Mai vreau o şansă... doar una... promit că de această dată totul va fi altfel, eu voi fi altfel, şoptesc din nou uitându-mă la pământul din faţa mea.
Pentru o secundă, o infimă, neimportantă de secundă simt mâna cuiva trecând prin părul meu şi un sentiment de regret mă cuprinde. Îmi închid ochii pentru a ţine sub control lacrimile ce mă ameninţau că o să cadă şi în faţa pleoapelor apare imaginea ei zâmbindu-mi bucuroasă.
- Pleacă...
Aud vântul şoptind şi mă ridic în picioare instantaneu uitându-mă în jur încercând să găsesc persoana care are tupeul să se joace în acest mod morbid cu mine, dar constat că seara s-a instaurat şi sunt singur în cimitir. Plec de acolo fără să mă m-ai uit înapoi nici măcar o dată.
Este deja ora unsprezece când într-un final ajung acasă şi mă duc direct în vechea cameră a fratelui meu pentru a mă prăbuşi în pat să dorm. Mă simt epuizat psihic după ziua pe care am petrecut-o. O înmormântare şi apoi o plimbare lungă vizitând locurile cele mai dragi Valentinei, nu a fost cea mai strălucită idee a mea deoarece nu am făcut decât să îmi măresc dorul, dorinţa de a fi lângă ea şi mai mult. Vreau doar să dorm, să visez lucruri neimportante, să creez o irealitate în care totul este perfect, doar că după câteva ore de zvârcolit prin pat reuşesc să adorm şi ceea ce visez nu este ceva pe care l-aş cataloga drept fericit.
Mă aflu într-un loc superb, o pădure de un verde cum nu am mai văzut niciodată în viaţa mea. Vântul bate uşor mişcând frunzele. Totul pare atât de ireal încât atunci când o văd pe Valentina apărând într-o superbă rochie albă nu mă întreb cum de este posibil aşa ceva. Se uită la mine cu o privire care îmi frânge inima. Arată de parcă este împăcată cu soarta ei şi mă doare asta deoarece aş fi vrut ca acea privire să fie pe chipul ei când era în viaţă, nu acum în moarte. Fac un pas spre ea întinzând mâna dar Valentina se dă cu un pas înapoi menţinând distanţa dintre noi şi dă din cap în semn că „nu”.
- Vreau doar să te îmbrăţişez, spun făcând încă un pas spre ea.
- Îmi pare rău, Stephen, dar nu pot. Ştii, încalc foarte multe reguli apărând aşa în visul tău dar nu puteam să te las... spune Valentina cu o expresie tristă dându-mi de înţeles că ar vrea să îmi zică mai multe dar nu ştie dacă poate.
- Valentina, dacă nu mă laşi să te ating, atunci de ce ai venit aici? O întreb renunţând la a mai încerca să mă apropii de ea.
- Pentru că vreau să îţi spun cât de rău îmi pare pentru că am făcut ceea ce am făcut şi vreau să îţi mărturisesc că nu eşti tu vinovat. Nu am fost suficient de puternică să trec peste toate greutăţile pe care soarta mi le-a aruncat în drum. Tu, ceea ce ai făcut nu a fost decât o mică parte din motivul pentru care m-am sinucis. Vreau să înţelegi că alegerea a fost a mea şi numai a mea şi a fost una greşită dar nimeni în afară de mintea mea bolnavă nu m-a împins la un asemenea gest drastic. Te rog, nu te m-ai învinovăţi pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu ar fi schimbat nimic dacă ai fi fost lângă mine, doar ai fi amânat, atâta tot.
O ascult dar nu vreau să o cred, nu vreau să cred că sunt nevinovat, nu vreau să cred că numai ea este vinovată dar nu pot să rostesc nici un cuvânt. Stau împietrit în loc uitându-mă la ea şi ascultând-o. Atunci când termină de vorbit se apropie de mine şi îşi apropie buzele de ale mele, lăsându-mă să mă bucur pentru o secundă de prezenţa ei dar atunci când întind mâinile să o lipesc de trupul meu ea dispare şi mă lăsa singur în acea pădure.
Mă trezesc brusc din somn şi mă ridic în picioare încercând să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Mă uit la luna plină ce străluceşte neostenită pe cerul înstelat şi încet îmi amintesc de visul pe care l-am avut. Îmi ating buzele gândindu-mă la Valentina şi la drumurile noastre care au fost pentru totdeauna separate dar nu simt decât o mare tristeţe, nu vinovăţie, nu durere, nu regret doar tristeţe la gândul că nu o voi mai revedea niciodată.

Epilog

Este aşa de ciudat că avem atâta timp pentru a ignora, dispreţui, a răni când viaţa nu este decât o picătură între acest moment şi următorul. Şi este atât de neînţeles de trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori, că nu zâmbim, că nu ne bucurăm de viaţă aşa cum trebuie? Noi, care atât de repede murim, ar trebui să ştim să preţuim acest timp atât de unic pentru că nu îl mai putem recupera.
Oricât de grea pare a fi viaţa, oricât de singur crezi că eşti, oriunde te-ai afla chiar şi în cea mai adâncă şi neagră gaură formată numai din disperare trebuie să nu uiţi niciodată că există cineva dincolo de toate aceste sentimente care este gata să te ajute, să te susţină, să te aducă înapoi deoarece chiar dacă tu nu îţi dai seama acea persoană are mai multă nevoie de tine decât tu ai de ea. Aşa că nu renunţa la viaţa ta atât de uşor, luptă-te, zbata-te, supravieţuieşte acolo unde poate alţii au dat greş deoarece o dată ce vei trece de toate acestea vei vedea că totul va fi bine
Câteva sfaturi din partea cuiva care nu a supravieţuit dar a atins o înţelepciunea care cu siguranţă nu merită nefericirea provocată celor care mă iubeau.